Afinele

dsc_0005

Cu degetele mititele, adună una câte una afinele din castronul galben, mestecându-le apoi simandicos. Se strâmbă şi ţuguie buzele cu un plescăit când nimereşte un fruct mai acru. Ia mai multe afine în pumn. Îşi duce mâna la gură , desface pumnul şi dă drumul afinelor, acoperindu-şi apoi toată faţa cu palma, nu cadă niciuna. Apoi îşi linge arătătorul şi degetul mijlociu cu o concentrare spectaculoasă.

E atâta drăgălăşenie în gesturile astea neîndemânatice, atâta nevinovăţie şi frumuseţe mi dau lacrimile.

Înţelege îndată o urmăresc, se uită fix în ochii mei o vreme, apoi zâmbeşte luminos.
Bunăăăă, îmi spune, lungind ultima literă. Ţe faţi?
uit la tine cum îţi îndeşi afinele alea în gură şi gândesc cât de drăguţă eşti şi cât de tare te iubesc.
Da, aprobă.
Păi da, te iubesc foarte tare.
Mama iubeşte pe Iis foate taie.

Nu-i articol în care povestesc ceva. Vreau doar las asta aici, ca n-o uit.
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Cum iubesc bunicii noştri

15057782_1337943442905677_508226771_n

Înainte s-o am pe Iris, mă întrebam mereu cum o fi să ai copil, ce sentimente or copleşi o mamă de fiecare dată când îşi vede pruncul. Îmi imaginam, fireşte, că mamele poartă iubire de nedescris omuleţilor şi că au mereu sufletul plin cu raze de soare şi miros de zmeură, dar eram sigură că-mi scapă ceva, că totuşi, cumva era ceva peste puterile mele de a înţelege.

Azi nu mă mai întreb, pentru că acum ştiu şi eu. Şi da, zâmbesc când scriu asta, zâmbesc pentru că ştiu. Ştiu că mă uit la zulufii ei blonzi şi deodată mi se face cald din cap până-n picioare, că simt fizic înţepături mici peste tot de parcă m-aş fi curentat.
Dar nu despre asta voiam să vă spun.

Voiam să vă spun că la fel mă întreb şi când vine vorba de bunici. De cei ai căror copii, au de-acum la rândul lor copiii lor şi la câtă iubire s-o găsi în sufletul acestora. La cum parcă întineresc când îi văd şi cum nu le-ar mai da drumul din braţe. La cum li se umezesc ochii când îşi plimbă degetele zbârcite pe netezimea obrajilor de copil. Ştiu sigur că şi aici îmi scapă ceva, că eu nu pot înţelege pe deplin iubirea asta aşa cum o simt ei, însă sunt recunoscătoare, şi-i mulţumesc universului că Iris are parte de ea.

Am fost la bunici acum vreo două sau trei săptămâni, la părinţii lui M. După zbenguială, Iris a dormit, acoperită de păturica cu care bunica îl învelea pe M, atunci când el era mititel (da, bunica a păstrat-o, la fel cum a păstrat şi linguriţa cu care îl hrănea, pe care acum o foloseşte Iris).

Zilele trecute, sora lui M a fost la rândul ei în vizită la bunici, de unde mi-a trimis poza de mai sus. După două sau trei săptămâni, bunicii tot nu s-au îndurat să ridice păturica de pe pat, ci păstrează aranjamentul fix aşa cum l-a lăsat Iris după ce s-a trezit. Aranjament pe care îl admiră în fiecare zi, iar şi iar.

Aşa că vă provoc, spuneţi-mi voi dacă ştiţi o declaraţie de dragoste mai frumoasă? Ştiţi? Aşa-i că nu?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Mama spune te rog

j-170

De când a început Iris să vorbească, avem grijă să fim o familie cât se poate de politicoasă. Puterea exemplului, right?

Adevărul gol goluţ e că atunci când era mai micuţă şi mergeam cu ea în parc, trăgea de jucăriile altor copii şi mai mereu se lăsa cu supărare mare când evident, ei refuzau să le împartă cu ea. Indiferent că duceam şi noi un rucsac plin cu lopeţi, greble, găletuşa, pluşuri, minge, păpuşă, tot jucăriile altora erau mai interesante şi nu o dată a fost nevoie să plecăm de la locul de joacă fix pentru că nu o puteam linişti altfel.

E greu să fii copil mic, să nu înţelegi cum adică alea sunt jucăriile copilului, nu ale tale, şi dacă nu vrea să le împartă cu tine, aia e, trebuie să te conformezi. Şi ce dacă plânge şi el, uite ce lopăţică roşie interesantă are, e mult mai drăguţă decât asta verde a ta, de care oricum te-ai plictisit deja. Uite, o să i-o tragi din mână până când îi dă drumul, iar dacă nu reuşeşti, o să plângi cu lacrimi mari şi o să strigi în gura mare: “dau, dau, daaaaauuu”.

I-am explicat de nenumărate ori că fiecare copil are voie să refuze să împartă, la fel cum de altfel face şi ea cu jucăriile ei, rareori renunţă la ele în favoarea altcuiva. I-am spus că totuşi, uneori copiii decid să împartă sau să se joace împreună cu alţi copii, însă ca să ajungem la aşa rezultat, e importantă abordarea.

Aşa au intrat în vocabularul ei “te rog” şi “mulţumesc”. A înţeles curând că vorba dulce mult aduce şi după ce trăgea de jucăriile altora, uneori îşi amintea, se oprea şi zicea “te iog, te iog sumos”. Bineînţeles că nu funcţiona întotdeauna, dar în felul ăsta a învăţat încet să îşi controleze (într-o mică măsură, e drept) impulsurile, să-şi ia o clipă ca să judece că parcă smucitul jucăriilor nu dă rezultate prea bune, şi atunci mai bine încerca să ceară frumos.

Acasă, menţinem tonul, la rândul nostru folosim “te rog” atunci când îi cerem să facă sau să aducă ceva şi îi mulţumim întotdeauna, în felul ăsta ea învaţă mai uşor. Uneori le încurcă, aduce mingea, mi-o întinde şi spune “te iog”, sau “mutumec”, apoi râde încântată de aşa ispravă.

O vreme am trăit cu impresia că nu ştie de fapt când să le folosească şi că le zice doar aşa, alandala, însă zilele trecute mi-a demonstrat foarte clar că mă înşel, când:
– Iris, adună magneţii de pe jos şi pune-i la locul lor pe frigider dacă nu te mai joci cu ei.
S-a uitat la mine încruntată şi m-a atenţionat:
– Mama spui te iog.
M-am făcut uşor purpurie în obraji, avea dreptate copila, n-o rugasem.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Familia de delfini flămânzi

d-154

Îi plac delfinii de când i-a văzut prima dată la Delfinariu. De-atunci refrenul e : “difimu faţe hop”, însoţit musai de săritură demonstrativă şi apoi încercare eşuată de triplu salt, cu aterizare direct pe funduleţ.
Tot ea singură se ridică imediat şi se autorăsplăteşte cu un set zgomotos de aplauze.

Aşa că ieri, când refuza cu îndârjire să mănânce, m-am gândit că pasiunea pentru “hop difimu” ar putea fi de ajutor.
– Iris, vrei să mănânci somon?
– Nuuu, nu ma vei.
– În regulă, ce altceva ai vrea să mănânci?
– Nu mai veeeeei. Iis nu mănânci.

Mă lua cu transpiraţie rece pe spinare, pentru că deja nu mânca de câteva zile, nimic nu părea să-i fie pe plac şi nici un argument nu era suficient de convingător încât să o înduplece măcar să guste puţin.
Şi ce faci când nu ai alte soluţii? O dai în mintea copiilor şi te joci, pentru că la noi acasă, în joacă am rezolvat drame mai mari decât asta.

– Iris, îţi aminteşti când am fost la Delfinariu?
– Difimu a fucut hop. A săit sus.
– Chiar că a sărit sus, aproape c-a ajuns la tavan. Şi ce primea de fiecare dată când sărea, îţi aminteşti? Ce îi dădea nenea?
I se luminează faţa:
– Peteeeee, difimu mănâncă pete.
– Hai să sărim şi noi ca delfinul, oare ajungem la tavan? Uite, sare mama hop, primeşte o bucăţică de somon.

Râde cu gropiţe.
– Şi tata, comandă copila.
M se uită la mine întrebător. Ridic sugestiv din sprâncene, hai bărbate, aia e, trebuie să zburdăm niţel.
– Hop sare şi tata.
Sare bietul om, hap primeşte nişte somon fictiv.

Iris tropăie de nerăbdare, anticipând că e rândul ei să fie delfin.
– Iis saie hop difimu.
– Şi deschide gura mare delfinul, primeşte somon. Bravo, delfinule!

A mâncat copila somonul, n-a mai transpirat spinarea mă-sii. Cel puţin nu din motive de îngrijorare, că nişte mişcare a tot făcut până a hrănit podoaba.
Uite-aşa am împuşcat doi iepuri dintr-o lovitură, am hrănit copilul, iar noi amândoi am făcut gimnastică.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa. Haida, jucaţi-vă cu ei! 🙂

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Mi-e dor de tine bebeluş

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Îmi amintesc perfect cum număram zilele. Cum, la un moment dat, nenea care ne repara maşina de spălat, m-a întrebat în treacăt, mai mult făcând conversaţie: “Câte luni are copilul?”.
Iar eu i-am răspuns: “Unşpe zile, are doar unşpe zile”.

Doamne cum mai numărăm zilele, şi cum mai devoram orice informaţie scrisă despre colici, despre cât durează şi când trec.
Ajunsesem să mă conving singură că la trei luni vom scăpa de ei şi că Iris nu va mai avea dureri de burtică şi nu va mai plânge atât de mult.
Aşa că număram, douăzeci de zile, patruşpatru de zile, şaiştrei de zile, jdezile, tot aşa,  aşteptând ziua x. Mă uit în urmă şi mă întreb oare ce era în capul meu. Dar nici nu trebuie să mă întreb prea mult, îmi amintesc bine ce aveam atunci la tărtăcuţă.

Mă simţeam neputincioasă, epuizată, eram supărată că nu pot opri crampele, că nu doarme, că nu dorm eu, şi da, abia aşteptam să treacă partea aia de mămicie, nu crezusem că-mi va fi chiar atât de greu.
Acum însă îmi pare rău că n-am fost mai tare, acum ştiu că stresul m-a făcut să pierd momente importante. Că nu am savurat suficient clipele cu noul meu născut, că am irosit mare parte din timp făcându-mi griji în loc să mă bucur de el, aşa epuizată cum eram.

Îmi pare rău, copilul meu!
Îmi pare rău că n-am fost mai puternică şi că am numărat zilele, aşteptându-le să treacă, în loc să încerc să opresc timpul în loc! Iartă-mă, zăpăcita mea!
Şi chiar dacă atunci n-aş fi crezut că se poate, astăzi mi-e dor de perioada cu un nou născut şi de bebeluşie. Mi-e foarte, foarte dor!

Mi-e dor de cum miroase un nou născut.

Mi-e dor de cât de micuţi sunt şi de cum ţi se culcuşesc în braţe. De abandonul lor total în mâinile tale.

Mi-e dor de sentimentul de dependenţă absolută.

Mi-e dor de zâmbetele din somn.

Mi-e dor de unghiile mici.

Mi-e dor de felul în care cască.

Mi-e dor de căpuşorul chilug.

Mi-e dor de hainele minuscule care parcă-s ale unei păpuşi.

Mi-e dor de perioada scurtă în care am reuşit să alăptez.

Mi-e dor de ochii mari de lapte.

Mi-e dor de mutriţa curioasă, uşor nătângă.

Mi-e dor de gângureală.

Mi-e dor chiar şi de plânsul inconfundabil al unui nou născut.

Mi-e dor de somnul cu fundul în sus.

Azi nu mai număr zilele şi nici nu mai aştept să treacă timpul. Azi ştiu că el trece ireversibil şi că odată trecut, dus rămâne, cu toate gângurelile, mutriţele şi zâmbetele din somn. Azi mă bucur de ce-mi oferă vârsta de doi ani şi îmi promit să nu repet greşeala.
Dar tot mi-e dor de toate, mi-e foarte, foarte dor!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Te deranjează când copilul meu plânge?

b-126

Uneori apar situaţii în care trebuie să merg să rezolv ceva şi se nimereşte că o fac cu copilul după mine. N-avem nici bunicii aproape, nici bonă şi nici pe altcineva care să stea cu Iris vreo ora sau două, cât aş avea nevoie uneori. M lucrează, câteodată chiar mai mult decât am vrea, nu de puţine ori ne vedem rapid doar seara, şi atunci pe fugă, între cină şi baia lui Iris.

Aşa că, azi, fiind musai, dar musai să ajung la bancă, am luat plodul cu mine. Ne-am plimbat cu autobuzul, ne-am oprit în faţa tuturor vitrinelor ca să admirăm manechinele, am mâncat covrigi stând cu fundul pe bordură, am alergat, una din noi (ghici care) şi-a julit un genunchi şi i s-au rostogolit lacrimi rotunde pe obraji, cealaltă a pupat bubiţa, uite-aşa până am ajuns la banca.

Văzându-se în loc nou, Iris s-a pus pe zburdat ca o căpriţă pe pajişte, aşa că n-a fost nici o şansă să ne aşezăm şi noi la rând, ca oamenii civilizaţi. Pentru scurtă vreme, o drăguţă doamnă funcţionară pe care o cunoaştem, a întreţinut-o desenând cu ea şi învârtind-o pe scaunul rotativ (mulţumim Stela!). Rândul format din vreo cinci persoane înainta greu, Iris începea să se plictisească, aşa că am scris împreună pe o coală de hârtie, am ghicit cifrele de pe tastura robotului la care plăteşti facturi, am cântat încetişor, până când răbdarea ei s-a terminat.

Ce face un copil de doi ani în situaţia asta? Se smiorcăie o vreme, după care plânge de-a binelea, iar copila mea cu siguranţă nu face excepţie de la regulă.
Ce face un adult aflat la rând în situaţia asta? Se simte deranjat, uite cum el stă frumuşel şi civilizat la rând, iar copilul ăla urlă şi trage de mamă-sa, care nu mai reuşeşte să-i închidă gura odată. Şi dă uşor dezaprobator din cap, aproape imperceptibil, dar suficient încât mama să observe că nu e tocmai în regulă că nu-şi mai potoleşte odrasla. Sau oftează zgomotos, lăsându-şi greutatea de pe un picior pe altul, aruncându-le mamei şi copilului priviri neprietenoase. Poate îşi dă şi ochii peste cap şi înjură uşurel în barbă, că ce naiba, nici măcar aici n-are linişte.

Nici mie nu-mi place să aud un copil plângând, nici măcar când e al meu. Dar fix pentru că-i al meu, n-am de ales decât să-l ascult şi atunci când urlă nemulţumit. Însă tu, tu ai de ales. În loc să-ţi dai ochii peste cap, îmi poţi oferi locul tău la rând dacă te deranjează plânsetele copilului meu. În felul asta plecăm mai repede iar tu nu mai eşti nevoit să ne auzi. Nu-i corect, ştiu, şi tu te grăbeşti, nu e vina ta că n-am eu cu cine să las acasă copilul, le ai şi tu pe ale tale.

Şi zău că nu mă supăr dacă nu mă inviţi să trec în faţa ta, eu pot aştepta cu un copil care ţipă şi trage de mine, nu e prima şi nici ultima oară, însă mă supăr dacă tu te încrunţi la copilul meu de parcă ar fi un mic zmeu ce-ţi deranjează ţie zen-ul, când de fapt ai putea face ceva să ajuţi.

Hai, noi să fim sănătoşi, că rânduri mai sunt destule.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Tehnica “prin învăluire”

22-151

Toată lumea ştie că celor mici nu le place deloc atunci când le spui “nu”. Nu te căţăra pe dulap, nu-ţi băga porumb în nas, nu mânca gândacul ăla, nu te las să mă loveşti, hei, nu băga păpuşa în budă.
Cu un copil de doi ani, cea mai sigură modalitate ca să-i declanşezi un tantrum, e să-i spui “nu”. Când sunt mici, aşa cum e Iris acum, copiii nu au capacitatea să înţeleagă că de cele mai multe ori când li se refuză ceva, e pentru binele lor. O creştem pe Iris liberă, o lăsăm să descopere lumea aşa cum înţelege ea să o facă, însă atunci când e necesar, îi spunem “nu”. Şi nu îi place, bineînţeles.

Deocamdată Iris e la vârsta la care încă îi mai pot distrage atenţia, aşa că profit din plin. Şi ca să nu se frustreze auzind “nu” prea de des, folosesc tehnica pe care am numit-o “ prin învăluire”. 🙂

– Vedem tata.
– Tata e la serviciu.
– Vedem tata, acum. Tata, vau tata vedem. (devine agitată şi pregăteşte botic)
– Îl vedem puiule, sigur că îl vedem. Imediat ce vine de la serviciu, îl vedem pe tata. Şi-i sărim în braţe, şi-l pupăm, şi-l gâdilăm de numa’.
See what I did there? I-am distras atenţia de la faptul că M nu e acasă şi i-am direcţionat-o către ceva pozitiv. Către bucuria pe care o va simţi când el se va întoarce. Şi funcţionează! Tristeţea pleacă în treaba ei şi-mi lasă copila în pace. Fără să fiu nevoită să îi spun “nu, tata nu e acasă, nu-l poţi vedea acum pentru că e la serviciu”.

La fel se întâmplă şi dacă stăm deja de trei sferturi de ceas admirând “turnuleţele” bisericii (castelului) şi e timpul să ne îndreptăm spre casă.
– Haide Iris, mergem?
– Stăm cu mama a castei. Nu megem. Pace casteiu.
– Iris, câte turnuleţe are castelul, le numărăm?
– Unu, doi, tei, patu.
– Pfoai, aşa multe? Patru? Ştii ceva, hai să vedem dacă putem să facem patru paşi de uriaş, ce zici? Hai, unu..
– Tei, patu. (călcând hotărâtă să facă cel mai mare pas de care e capabilă).
– L-ai uitat pe doi, hai să luăm de la capăt paşii de uriaş. Unu..
– Uiaş maie maie a fucut Iis. Tei, patu, bavooo.
Şi uite-aşa în pas de uriaş ajungem acasă fără plânsete şi fără să fiu nevoită să-i spun “nu, nu mai stăm la castel pentru că e târziu deja, se întunecă şi trebuie să mâncăm cina”.

Desigur că tehnica asta nu funcţionează întotdeauna, sunt convinsă şi de faptul că va veni o vreme în care nu-i voi mai putea distrage atenţia atât de uşor.
Însă până să procedez aşa, îmi cam dădeam singură foc la valiză, spunându-i “nu” atunci când poate nu era tocmai necesar.
Mi-e clar ca atunci când eu păstrez un ton pozitiv, copila reacţionează conform acestuia şi e mult mai dispusă să coopereze decât atunci cand îi neg ceva din start.

Totuşi, nu întotdeauna pot apela la metoda ”prin învăluire” , desigur că apar şi situaţii care impun refuzuri ferme. Atunci când prin acţiunile ei îşi pune în pericol siguranţa, sau ar putea răni pe altcineva, “nu” este categoric şi deloc negociabil. Din partea mea, căci M se înmoaie imediat şi are tendiţa să transforme “nu” în “da”, doar ca să nu plângă podoaba. Tată de fată, ce să-i faci! 🙂

Nu mi-e teamă de cuvântul ăsta şi nici nu fug de el, dar când îl pot evita sau înlocui, o fac.
Voi cum procedati?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Doi ani

22-13

Poate într-o zi vei întreba cum erai tu la doi ani.

Păi, draga mea, ia ţi povestesc cum. Eşti un copil foarte activ, nu stai niciodată locului, eşti în permanentă mişcare, alergi întruna. Independentă, vrei faci totul singură, urci şi cobori singură scările, mergi la plimbare fără ţii de mână (deşi din cauza asta mereu ne certăm).

Eşti curioasă şi te bucuri de lucruri simple, de o păpădie, de o pisică, de cerul albastru, de ploaie, de tot ce te înconjoară.
Iubeşti copiii foarte tare, indiferent ce vârstă au, sunt fetiţe sau băieţei. Îi îmbrăţişezi şi vrei -i duci pe toţi cu tine acasă.

Eşti veselă, doamne cât de veselă eşti şi ştii încă faci gropiţe în ambii obraji când zâmbeşti. Râzi cu o poftă de ţi se zguduie întreaga făptură, râzi cu toată faţa şi râsul îţi e molipsitor.

Îţi exprimi afecţiunea în cuvinte şi gesturi, ne iei în braţe, te alinti şi te pisiceşti.
Al doilea an cu tine a fost diferit de primul. Acum mergi şi vorbeşti iar personalitatea ţi se conturează din ce în ce mai bine (câteodată prea bine 🙂 ).

uit la tine copilă şi nu ştiu prin ce minune ai ajuns fix la noi, fix în casa asta a noastră, cum am fost noi binecuvântaţi cu norocul ţi fim părinţi.
Te iubim, copilă dragă!

În curând e 16:10, minunea mea. În curând împlineşti doi ani.
La Mulţi Ani, Iris, zăpăcita mea!

“Dosar de Mamă” e si pe Facebook

Acum vreau cu tata, nu cu mama

22 (203)

De când am născut-o şi până acum, copila a stat lipită de mine ca magnetul de frigider. Am mâncat cu ea în braţe, am lucrat cu ea în braţe, m-am plimbat cu ea în braţe, am stat pe budă cu ea în braţe, am făcut cumpărături cu ea în braţe, am dormit cu ea în braţe, you get the picture.

Nevoia ei de mine a fost permanentă, când era tristă, veselă, flămândă, la somn sau ca partener de joacă. Mi-a arătat şi m-a învăţat că eu sunt stâlpul ei, că în preajma mea totul miroase a siguranţă şi confort, că rolul de mamă aduce pe lângă responsabilitate şi multă satisfacţie emoţională.

Copila împarte totul cu mine, îşi doreşte să văd tot ce vede ea, să gust ce gustă ea, să ating tot ce ea găseşte interesant, facem totul împreună pentru că e mai uşor să descoperim lumea când noi două ne ţinem de mână. Recunosc, mă flata rolul ăsta, însă uneori mi-aş fi dorit să fie tată-su preferatul, măcar o zi pe săptămână.

Şi puf, deodată, prin nu ştiu ce magie, când vreau s-o duc la somnul de prânz zice: “nu mama, tata baţe duce sus”. Şoc şi groază, seara, la baie scena se repetă: “tata baţe, duce baie”. Odată ajunsă sus şi la baie, n-a vrut să fie culcată de el, nici să-i facă tata baie, tot pe mâna mamă-sii s-a lăsat, însă chiar şi aşa, tot e nou ce se întâmplă acum.

“Tata citeşte” şi fuge la el ducând cu amadoua mâinile cartea cu hipopotami şi girafe, apoi se aşează pe canapea, lipindu-şi corpul mic de el. Uneori îşi lasă capul pe umărul lui, în timp ce el îi povesteşte despre piraţi, sirene şi comori ascunse. Cu o mâna, îi mângâie părul blond, iar ea, ca niciodată, stă acolo fără să se mişte, ca o pisică ce toarce mulţumită. Mă uit la ei cu coada ochiului, încercând să mă mişc cât mai puţin, ca nu cumva să destram vraja.

Îi ia faţa între mâinile ei, se uită în ochii lui serioasă şi-i spune: “tata ae babă”, şi-l trage demostrativ de barbă, ca apoi adauge: “Iis ae băbie”. E drept că altădată, îmi spune şi mie că am barbă, dar jur că n-am, zău aşa, nu credeţi tot ce spun copiii.

“Imbăţişăm, tata”  întinde mâinile către tată-su. O ia pe sus şi o lipeşte strâns de el în timp ce Iris îşi odihneşte obrazul pe al lui şi îşi împreunează mâinile în jurul gâtului lui. Se mişcă uşor cu ea în braţe, legănând-o în timp ce o ţine la fel de strâns, cu un zâmbet larg, zâmbet care-i cuprinde întreg chipul. No apăi care muiere nu simte că i se înmoaie genunchii cu aşa tablou în faţa ochilor?

“Cred că o să fii geloasă în momentele în care o să vrea la mine, mai mult decât la tine”, mi-a zis M într-o zi.
Nu ştie că aşa ceva nu s-ar putea întâmpla vreodată, că eu am aşteptat momentul ăsta aşa cum alte femei aşteaptă să se mărite. Să îi văd pe ei doi petrecând mai mult timp împreună, să o văd pe ea cum îşi doreşte să fie lângă el, cum îi caută aprobarea şi cum faţa i se luminează când o găseşte în privirea şi zâmbetul lui.

Să fiu martoră la cât de gingaş o ridică în braţe, de parcă ar fi un bibelou de porţelan, la cum niciodată nu îşi pierde răbdarea cu ea, la cum o încurajează în micile ei explorări şi la cum ea îi caută mâna în parc, atunci când îşi pierde echilibrul. Cum îi spune că e frumoasă şi că o iubeşte, la felul în care îi clădeşte încrederea în ea, cuvânt cu cuvânt, îmbrăţişare cu îmbrăţişare.

Mă uit lung la ei şi ştiu că l-aş alege tot pe el să-i fie tată, din nou şi din nou şi din nou.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Nopţile cu răceală

p_24147426

E târziu, am adormit-o greu, după plânsete prelungi şi tânguieli care mi-au rupt sufletul. E linişte, i se aude doar respiraţia. Încă mă ţine de mâna şi n-am curaj să mi-o retrag de-acolo, ştiu că somnul ăsta profund pe care-l doarme acum, o să mai dureze doar puţin şi nu vreau să-l deranjez. Parcă-şi adună putere să ţină piept nopţii ce urmează. N-am apucat să merg la baie sau să fac duş şi nici să mănânc ceva înainte s-o duc pe ea la somn. Dar am mai trecut noi prin asta şi altădată, ştiu foarte bine că vom mai trece şi în viitor.

Copiii mici răcesc, it is what it is, n-ai întotdeauna cum să previi boala sau cum să îi protejezi. Se îmbolnăvesc fără să te întrebe dacă tu deja ai mâncat, te-ai spălat sau dacă ai stat pe budă. În mijlocul verii sau a săptămânii, fix când tu lucrezi, sau exact înainte de o plecare mult aşteptată. Nu le pasă ce planuri avem sau cum o scoatem la capăt, ei atunci au nevoie de noi mai mult decât oricând. Şi pe bună dreptate. Atunci abandonezi orice, şi-ţi faci prioritate din a-i asigura tot confortul pe care îl poţi oferi în asemenea situaţie, ca el să poată trece mai uşor peste boală.

A dormit douăzeci de minute, acum s-a trezit şi îşi mişcă uşor capul, apoi se îneacă cu muci. Începe să tuşească imediat. Simt tusea asta până în suflet, îmi zgârie timpanele şi mi-aş dori s-o pot opri cumva. Să-mi ajut copila să nu se mai simtă aşa rău. Ştiu însă că nu pot decât să fiu acolo lângă ea, să-i ofer braţele mele şi umerii mei, astfel încât ea să se poată odihni şi să se simtă în siguranţă.

Încă tuşind, se ridică în fund, se prinde cu mâinile de barele pătuţului şi încearcă să vorbească, dar nu poate. Pe bărbie i se prelinge saliva, la nas îi atârnă doi şerpişori din muci şi întinde mâinile în timp ce izbucneşte în plâns. O ridic, iar ea îşi lipeşte trupul mic de mine şi se abandonează în mâinile mele. Îi mângâi spatele cu mişcări largi şi încete, de sus în jos, îi vorbesc încetişor, îi spun că e cu mama, şi că o s-o ţin în braţe cât are ea nevoie, că mama n-o să se mişte de lângă ea toată noaptea.

Se linişteşte şi îi şterg nasul, fruntea îi arde, e moale şi suspină încet. O îndemn să bea puţină apă, apoi deschid fereastra larg. Trag adânc aer în piept, sunt mama, copilul meu suferă, iar eu sufăr odată cu el.

Adoarme cu capul pe umărul meu şi cu gura deschisă, nu poate respira altfel. Geme în somn, şi tresare din când în când. Se mişcă, îmi caută mâna şi-mi desenează cercuri cu degetul în palmă. Tuşeşte zgomotos în mai multe reprize şi trupul ei mic se scutură odată cu fiecare acces. Tusea e urmată de plâns violent, o doare gâtul, nu poate respira, deşi e foarte obosită nu reuşeşte să adoarmă şi nu înţelege ce se întâmplă.

Îi cânt cântecelul preferat cu vocea gâtuită. Ea îmi prinde obrajii cu mâinile şi mă răsplăteşte cu pupat plin de muci, apoi îşi mută capul pe celălalt umăr. Îmi dau lacrimile, deşi ştiu că nu-s de ajutor deloc în situaţia asta. Cu ea în braţe, mă duc pe întuneric la baie, ud cu apă călduţă o pereche de şosete, pe care apoi i-o trag pe picioare. Se cere în pătuţ, unde pare că adoarme. Încă are febră, corpul ei mic se luptă cu boala iar eu mă rog s-o învingă mai repede.

Merg la ferestră, îmi sprijin palmele de pervaz şi privesc întunericul. Din noapte se aude o cucuvea, pe mine mă dor braţele şi mă ustură ochii. Mi se face teamă, însă încerc să mi-o stăpânesc închizând ochii şi respirând adânc de mai multe ori.

Iris tuşeşte şi se freacă la nas, apoi iarăşi se îneacă cu muci. Mă caută speriată în întuneric, eu îi ating fruntea şi observ că încă îmi încălzeşte palma uşor, dar febra a mai cedat. Plânge şi tuşeşte neputincioasă, încercând să se ridice în picioare. O iau în braţe repede şi o legăn că atunci când era bebeluş. Scânceşte puţin, dar se linişteşte.
Mă plimb cu ea prin cameră până adoarme, apoi încetişor, cu ea în braţe, mă aşez pe pat. Îmi sprijin spatele cu grijă să n-o trezesc şi închid ochii. Va fi o noapte lungă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Sursa foto aici