De când am născut-o şi până acum, copila a stat lipită de mine ca magnetul de frigider. Am mâncat cu ea în braţe, am lucrat cu ea în braţe, m-am plimbat cu ea în braţe, am stat pe budă cu ea în braţe, am făcut cumpărături cu ea în braţe, am dormit cu ea în braţe, you get the picture.
Nevoia ei de mine a fost permanentă, când era tristă, veselă, flămândă, la somn sau ca partener de joacă. Mi-a arătat şi m-a învăţat că eu sunt stâlpul ei, că în preajma mea totul miroase a siguranţă şi confort, că rolul de mamă aduce pe lângă responsabilitate şi multă satisfacţie emoţională.
Copila împarte totul cu mine, îşi doreşte să văd tot ce vede ea, să gust ce gustă ea, să ating tot ce ea găseşte interesant, facem totul împreună pentru că e mai uşor să descoperim lumea când noi două ne ţinem de mână. Recunosc, mă flata rolul ăsta, însă uneori mi-aş fi dorit să fie tată-su preferatul, măcar o zi pe săptămână.
Şi puf, deodată, prin nu ştiu ce magie, când vreau s-o duc la somnul de prânz zice: “nu mama, tata baţe duce sus”. Şoc şi groază, seara, la baie scena se repetă: “tata baţe, duce baie”. Odată ajunsă sus şi la baie, n-a vrut să fie culcată de el, nici să-i facă tata baie, tot pe mâna mamă-sii s-a lăsat, însă chiar şi aşa, tot e nou ce se întâmplă acum.
“Tata citeşte” şi fuge la el ducând cu amadoua mâinile cartea cu hipopotami şi girafe, apoi se aşează pe canapea, lipindu-şi corpul mic de el. Uneori îşi lasă capul pe umărul lui, în timp ce el îi povesteşte despre piraţi, sirene şi comori ascunse. Cu o mâna, îi mângâie părul blond, iar ea, ca niciodată, stă acolo fără să se mişte, ca o pisică ce toarce mulţumită. Mă uit la ei cu coada ochiului, încercând să mă mişc cât mai puţin, ca nu cumva să destram vraja.
Îi ia faţa între mâinile ei, se uită în ochii lui serioasă şi-i spune: “tata ae babă”, şi-l trage demostrativ de barbă, ca apoi adauge: “Iis ae băbie”. E drept că altădată, îmi spune şi mie că am barbă, dar jur că n-am, zău aşa, nu credeţi tot ce spun copiii.
“Imbăţişăm, tata” întinde mâinile către tată-su. O ia pe sus şi o lipeşte strâns de el în timp ce Iris îşi odihneşte obrazul pe al lui şi îşi împreunează mâinile în jurul gâtului lui. Se mişcă uşor cu ea în braţe, legănând-o în timp ce o ţine la fel de strâns, cu un zâmbet larg, zâmbet care-i cuprinde întreg chipul. No apăi care muiere nu simte că i se înmoaie genunchii cu aşa tablou în faţa ochilor?
“Cred că o să fii geloasă în momentele în care o să vrea la mine, mai mult decât la tine”, mi-a zis M într-o zi.
Nu ştie că aşa ceva nu s-ar putea întâmpla vreodată, că eu am aşteptat momentul ăsta aşa cum alte femei aşteaptă să se mărite. Să îi văd pe ei doi petrecând mai mult timp împreună, să o văd pe ea cum îşi doreşte să fie lângă el, cum îi caută aprobarea şi cum faţa i se luminează când o găseşte în privirea şi zâmbetul lui.
Să fiu martoră la cât de gingaş o ridică în braţe, de parcă ar fi un bibelou de porţelan, la cum niciodată nu îşi pierde răbdarea cu ea, la cum o încurajează în micile ei explorări şi la cum ea îi caută mâna în parc, atunci când îşi pierde echilibrul. Cum îi spune că e frumoasă şi că o iubeşte, la felul în care îi clădeşte încrederea în ea, cuvânt cu cuvânt, îmbrăţişare cu îmbrăţişare.
Mă uit lung la ei şi ştiu că l-aş alege tot pe el să-i fie tată, din nou şi din nou şi din nou.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook
Dosar de Mamă 