Category: Diverse

Căutam zilele trecute ceva într-unul dintre sertarele mele dezorganizate și mi-am dat seama că dacă aș muri mâine, ar fi vai de capul ăluia care ar trebui să facă ordine în ele.

Iar eu m-aș perpeli de rușine, de-acolo de pe norișorul meu pufos din cer și m-aș uita în jos, la acea persoană, printre degetele răsfirate cu care mi-aș acoperi parțial ochii, jenată.

Aproape fiecare familie are sertarul. The sertar, ăla cu de toate. Șuruburi, pioneze, lumânări de tort rămase de la aniversări, șireturi, niște chei, o șurubelniță, scoci, elastice pentru borcane, metru de croitorie, știți voi, găsești în el orice. Am și eu sertarul ăsta la bucătărie. Dar cu el nu mi-e rușine, că-l are toată lumea.

Cu celelalte sertare ale mele e bai. Alea sunt next level, nu găsesc niciodată nimic în ele. Iar în casa asta se presupune că eu sunt persoana care știe unde e fiecare obiect. Adică mi-e clar că încărcătorul e acolo, într-unul dintre sertare, dar nu știu exact în care. Iar când mă încumet să caut, nu mai e nicăieri, frățică. Și răscolesc totul, pungi de cadouri, chestii de bricolaj, sclipici, ochelari de soare rupți, telefoane vechi, tablouri făcute de Iris, că toate-s acolo, grămadă, nu mă îndur să le arunc. Doar încărcătorul nu-i, deși știu sigur că acolo l-am pus.

Acu’ îmi rămâne doar să nu mor până una alta, că ce naiba mă fac eu rușinată toată, pe norul ăla pufos, fără baterie la telefon, în timp ce cineva pe Pământ îmi organizează sertarele?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Cât a dormit Zmeu ieri după prânz, noi ne-am jucat cu Iris. De-a școala, că așa a vrut șefa. Noi am fost elevii, iar ea, doamna.

A venit foarte pregătită la clasă, după ce s-a dat cu ruj roz (Joker style) și cu parfum, nu înainte să ceară voie, ca o doamnă respectabilă. Acum că mirosea frumos a flori și era roz până la colțurile ochilor, a putut să dea drumul la oră. Dezvoltare personală.

Aparent, la ora asta se învață despre ponei. Ăia din Maitălponi. Aaa, nu știți ce-i ăla? Înseamnă că ori n-aveți copii, ori aveți doar băieți.

Așa, și cum ziceam, doamna, elegantă și rujată, desena cu cretă poneii pe tablă, iar noi trebuia să-i numim. Pff, evident că M habar n-a avut ce l-a lovit.

Doamna făcea un ponei și întreba:
– Acum, dragii mei, ce ponei e acesta?
Iar eu, pac, direct:
– E Pinkie Pie, doamnaaaa.
– Bravo, Simona, ești foarte isteață.

Iar isteață de mine îi făcea sâc sâc lui M, iar el murea de ciudă. Aia e, măcar să știu că nu visez degeaba și noaptea Maitălponi ăștia.

– Dar pe acest ponei cum îl cheamă? întreba iar înmiresmata.
– Eu, doamna, știu eu, ziceam cu răsuflarea tăiată. Pick me, doamna, pick me.
– Draga mea, Simona, spune tu.
– E Rainbow Dash, doamna, ziceam eu îmbujorată toată, că poate iar îmi spune că-s deșteaptă.
– Sigur că da, Simona, bravo.

In your face, M, poftim, doamna mă laudă doar pe mine, eat this.
– Și acesta cine mai e? mă întreabă direct pe mine, de data asta nici nu se mai uită la M.
– Stiu, doamna, știu, știu, e Rarity.
– Simona, ai nimerit și de data asta. Excelent! Dar, cred că ne putem opri acum, e clar că tu ești mai dezvoltată personal decât tata. (Mic drop).

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Am plecat s-o iau pe Iris de la școală, pe-o vreme din-aia de nu-ți venea să scoți nici câinele afară. Am lăsat căruciorul acasă, pentru că burnița și l-am pus pe Zmeu în sistem, deși deja îmi rupe șalele, gândindu-mă că în felul acesta îl pot proteja mai ușor, sub umbrelă. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea a vântului dobrogean, care mi-a întors imediat umbrela cu cracii în sus, după care mi-a rupt-o. Așa că m-am enervat și am aruncat-o înapoi în curte, unde șade fain frumos și-acum.

Pentru că în zece minute trebuia să fiu la școală și n-aveam altă soluție, i-am tras copilului bine gluga pe cap și am plecat așa, prin ploaia măruntă, care pe alocuri dădea semne că vrea să se transforme în ninsoare.

(Ferice de cei care au familia aproape, bunici sau altcineva care să le sară în ajutor, v-am mai zis și altădată, sper că dacă-i aveți, îi și apreciați cu adevărat.)

Din fericire, am ajuns înapoi acasă destul de uscați, dar bătuți bine de vânt, iar după ce copiii au mâncat, a început să ningă de-a binelea. Eu și Iris suntem foarte bucuroase de fiecare dată când ninge, dar să ne înțelegem, e deja sfârșitul lunii martie, suntem sătule de stat în casă, de frig și de noroaie.

Să vină primăvara, așadar. Pentru că pe cea de anul trecut am ratat-o, ca și voi. Am ratat primii copaci înverziți, irișii în toate culorile, am ratat lalelele, narcisele, plimbările aiurea, pe străzi înguste de oraș mic. N-am mai trăit diminețile călduțe în drum spre grădiniță și chiar am simțit toate astea ca pe o adevărată pierdere.

Iar acum se aude că suntem din nou în prag de carantină, și, sigur că vom respecta toate regulile, nu mă mai sperie asta. Dar primăvara, of, n-aș vrea să mai pierdem încă una. Îmi doresc să aud păsărelele ciripind, dimineața, când o s-o duc pe Iris la școală. Să se oprească Zmeu la melcii care traversează mereu trotuarul, după ploaie. Să sufle în păpădiile adunate din parc. Să mirosim tufele de liliac, să admirăm copacii în floare și să căutăm curtea cu cei mai frumoși iriși. Atât îmi doresc acum, să vină primăvara mai repede. Haide, hai odată!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Dar de ce scrii câteodată chestii deprimante? Că, iaca, oamenilor le place mai tare când pui chestii amuzante, mai râd și ei, ce atâta tristețe? Acum, serios, n-are nimeni nevoie să vină aici și să se deprime. Ce dacă e blogul tău?

Și-apoi ce motive ai putea avea tocmai tu, ca să nu te simți ca un trandafir roz? Ai casă, ai masă, doi copii sănătoși și frumoși, un soț care te iubește. Ce-ți mai lipsește și ție? Hai, mai dă-o-ncolo de treabă!

Păi cum să zic eu, ca să înțeleagă și unul și altul, scriu așa, pentru că am dreptul să trăiesc și zile de căcat, fie-mi iertată franchețea. La fel cum am dreptul să plâng sau să mă plâng. Să spun și despre lucrurile mai puțin frumoase, ori să postez poze fără filtre. Oricare dintre noi avem drepturile astea. Să ne vină să ne băgăm picioarele, să ne tragem cuvertura peste cap câteodată, mama ei de treabă.

Că viața nu-i o pagină de Facebook care trebuie să adune cât mai multe like-uri și inimioare. E și cu bune, evident, dar nu tot ce trăim e pudrat cu sclipici. Ne mai și certăm, mai și țipăm, mai și socotim banii ca să ne ajungă, ne mai și enervăm, mai avem și strada plină de noroi, ba ne mai miros urât și șosetele uneori.

Iaca, de-aia nu scriu eu doar chestii amuzante.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Peste câteva luni voi împlini patruzeci de ani. Habar n-am când s-au îngrămădit peste mine, ce am făcut uneori în timpul ăsta, pe unde pierdeam vremea, de n-am observat că aproape am ajuns aici. Mă tot gândesc la asta, pentru că acum mă găsesc în vârtejul unui pui de criză de vârstă mijlocie.

Mă tot uit în urmă și constat că am făcut atât de puține, am fost în atât de puține locuri și am cunoscut atât de puțini oameni, că lumea mea este de fapt o bulă minusculă, din care am refuzat mereu să ies. Totuși, nu-s chiar sigură că lucrurile astea mă deranjează prea tare.

M-am uitat în oglindă și am văzut iar, că cei aproape patruzeci de ani sunt desenați clar acolo. În riduri, în umbrele de sub ochi, în linii, în fire albe. Nu știu cât am crescut până acum, nu știu nici dacă mă încadrez în rând cu celelalte femei de vârsta mea, pentru că altfel mi-am imaginat cândva că trebuie să fie o femeie la patruzeci.

Dar în oglindă am văzut și altceva. Pe altcineva adică, cineva la care nu mă mai uitasem în amănunt, pe dinăuntru, de multă vreme. Pe mine.

Eram încă acolo, deși n-aș fi zis, după toți anii aceștia în care n-am făcut din mine o prioritate. M-am uitat bine la reflexia mea din oglindă, ca la o prietenă regăsită după o absență îndelungată. Și mi-am amintit tot ce sunt.

Sunt familistă, mereu am fost. Familia vine înaintea oricui și a orice, dintotdeauna. Sunt tipa veșnic îmbrăcată în blugi și hanorac, cu un rucsac în spate. Nu știu să-mi aranjez părul și nu mă machiez aproape niciodată. Sunt țepoasă ca un arici, dacă încerci neapărat să te bagi în sufletul meu. Te poți baza mereu pe mine. Ascult muzică într-un soi de transă. Iubesc cafeaua cu lapte, dar nu reușesc niciodată să fac acasă una perfectă. Îmi place Vama Veche când e goală, mâncarea picantă și sarmalele mamei. Sunt empatică și știu să folosesc cuvintele în direcția potrivită. Plâng dacă mă enervez tare. Iert. N-am nevoie de multe că să fiu bine. Mă gândesc la copiii mei tot timpul, chiar și atunci când sunt lângă mine. Pot fi blândă cu alții, dar aproape niciodată cu mine. Intimidez, deși niciodată nu-mi doresc asta. Coptul mă relaxează. Îmi place Bill Murray. Sunt tot eu acolo, în oglindă. La aproape patruzeci de ani.

În lunile astea care au mai rămas până să-i împlinesc, un singur lucru mi-aș dori. Să reușesc să învăț cum să fiu blândă și cu mine.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Îmi întinde ceva din lego, construit de ea.
– Uite, ăsta e un trofeu pentru tine.
– Mulțam, dar ce competiție am câștigat?
– E un trofeu pentru că ești cea mai bună mamă.
– Ei, nu știu dacă-s chiar cea mai bună, mă alint eu.
– Ba ești.
– Mulțumesc! Pentru că am grijă de tine, te hrănesc, te iubesc și îți spăl hainele?
– Nu doar pentru astea.
– Pentru că îți citesc mereu și încă mai dorm cu tine și acum?
– Mda. Dar nu pentru astea e trofeul.
– Atunci?
– Pentru că faci mereu mai multe clătite cu banane pentru pachetul de școală, doar ca să am suficiente și pentru X (colega de clasă), că ți-am zis eu că-i plac tare.
– Ah.
– Sau pentru că înainte să arunci sacul de la aspirator, îl tai și apoi scoți de acolo toate jucăriile mici. Și le mai speli frumos dup-aia.
– Așa fac, da.
– Păi, vezi? Pentru lucruri din-astea e trofeul.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Nu pot zice despre mine că aș fi vreo mână largă. Nu. Mai ales în perioada asta, când atâția oameni au rămas fără locuri de muncă și când nu știi ce urmează de pe azi pe mâine. Cheltui pe mâncare, utilități evident, telefon, medic dacă e nevoie, un cont Netflix și câte-o gustare din când în când, deși de cele mai multe ori, pe asta o coc eu acasă. Nu cumpăr haine decât foarte rar, Iris a mers la școală foarte puțin, eu și M n-am ieșit decât atunci când a fost musai, așadar investiția aceasta n-a fost necesară, ne-am descurcat cu ce aveam deja în dulapuri. Apoi copiii au mai primit haine de la prieteni și rude care au copii mai mari. La rândul nostru, dăm hainele mai departe altor copii, când alor mei le rămân mici.

Mai greu a fost cu cărțile. Acolo am mai călcat pe lângă, deși am o grămadă și pe Kindle, merg și la bibliotecă, plus încă un braț de volume ce își așteaptă rândul la citit. Ba enciclopedii și ficțiune la reducere pentru Iris, ba cărți noi pentru mine sau de istorie pentru M. Dar cred că n-am exagerat tare nici aici, am cheltuit cumpătat, mai ales că trebuie să mai băgăm și la căpuț ceva, nu doar în burtă, nu-i așa?

Ați putea zice că mă privez de bucuria umblatului prin magazine și de căscatul aiurea la diverse chestii de care n-am de fapt nevoie. E drept că-mi place să fac asta, dar o mică pandemie, plus doi mici copii, mă împiedică de la un asemena răsfăț. Dar nu-i bai, că a găsit fata soluții.

În capul meu se numește fake shopping.  Deschid pagini de magazine online și pun în coș lucruri drăguțe care de fapt nu-mi trebuiesc. Rochii vaporoase, eșarfe, brățări și coliere, creme și seruri  magice pentru ten, noptiere din lemn masiv, covoare, lenjerii de pat și prosoape pufoase, halate de baie, pantaloni scurți, geci de piele, role, lumânări parfumate. Boluri de ciorbă cu motive mexicane, agende, stilouri cu penițe de aur, obiective pentru aparatul foto, laptopuri, loțiuni de corp parfumate, teniși, mulți teniși în toate culorile, bocanci, hanorace cu și fără glugă, cărți de bucate, de toate pun în coș.

E aproape ca mersul la mall, doar că nu mă hăituie nici o vânzătoare, nu e aglomerat și nu-l mai găsesc pe M botos la ieșire. La final mă uit în coș, șterg satisfăcută produsele, unul câte unul și gata. Terapie curată, parol. Ca mersul la spa. Cred, că de fapt acolo n-am fost niciodată. Serios, trebuie să încercați și voi. E distractiv și nu costă nimic, la propriu. 😅

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Iris a început iar să meargă la școală, cică gata cu online-ul pentru o vreme, deși eu nu cred că o să dureze prea mult. Dar asta e deja altă poveste, să nu mai intrăm în detalii inutile.

Așa că de ieri, am început iarăși să ne trezim mai devreme decât găinile. Orele încep la 7:30, nu mă întrebați cine a hotărât așa ceva, că de știam, îi puneam pastă de dinți pe clanțe și praf de scărpinat în glugă.

Ne trezim la 6:20 toți trei, adică și Zmeu, deși el bietul e doar victimă colaterală, n-are de ales. Imediat ce deschide ochii vrea țâță, chiar dacă la ea molfăia și cu cinci minute înainte să urle alarma. Doar ca eu am școlărița de tras din pat, hai Iris, hai trezirea, că iar alergăm ca bolundele pe străzi, să nu întârziem. Iar Zmeu urlă titi, titiiii, mama titi, în timp ce mă urmărește la baie unde mă spăl repede pe ochi și pe dinți.

Le pregătesc în fugă ceva de mâncat la micul dejun, apoi îi pun repede gustarea lui Iris la pachet, ma asigur că are în rucsac apă, șervețele, mască de rezervă și dezinfectant. Toate în timp ce o tot trimit la baie, haide Iris, haide, deschide ochii și ridică-te de pe canapea, că altfel iar adormi. Iar Zmeu, aducându-și aminte că nu a primit ce a cerut, mă trage de tricou supărat. Îl amân iar, căci chiar nu mai e timp acum și pentru asta.

Haide Iris, haide puiule, mestecă mai cu talent, că iaca, în zece minute trebuie să ieșim pe ușă. Hai, fugi spală-ți dinții, stai să-ți pun pastă pe periuță că nu te descurci cu tubul ăsta aproape gol, bineînțeles că iar am uitat să cumpăr unul nou. Da, Iris, știu că te doare când îți prind părul, îmi pare rău, Zmeule, dă-te jos de pe masă, aoleu, ție am uitat să-ți schimb scutecul, vine mama imediat și la tine.

Nu, Iris, nu știu unde e ascuțitoarea aia verde, te rog îmbracă-te, bineînțeles că e obligatoriu să porți căciulă, afară bate vântul. Da, mi-ai zis și ieri, și alaltăieri că X își duce dulciuri în pachetul de școală, tu o să-ți duci fix sendvișuri, nu e negociabil, te rog să nu te cerți cu mine.

Zmeule, încă puțină răbdare te rog să mai ai, haide, lasă-mă să-ți pun mănușile că e foarte frig afară. Uite, îți dă mama un covrig ca să ai ocupație pe drum, bine?

Iris, vezi că ți-ai uitat rucsacul, lasă-l acum pe Ozzy că sare pe tine și te murdărește, Zmeule, împinge și tu piciorul ăsta că nu intră ghetuța, nu trage câinele de limbă.

E frig și suflă vântul, le curg nasurile și bineînțeles că nu am nici măcar un șervețel mototolit prin buzunare, abia după ce îi șterg cu mănușa mea îmi amintesc că avea Iris șervețele în rucsac.

Pa, Iris, ne vedem la prânz, Zmeule de ce nu ți-or plăcea ție mănușile, uite ai mâinile vinete de frig. Hai acasă, hai la căldurică, băiețelule. Nu plânge, te roagă mama, uite că mai avem doar puțin și ajungem. Haide să cântăm un cântecel, ăla cu broaștele pe lac, diri-diri-dam, bravo, ce băiat isteț are mama.

Am ajuns acasă, acum îl alăptez, în timp ce mâinile lui bocnă se odihnesc pe pieptul meu cald. Îmi imaginez că așa or simți mamele eschimose în fiecare zi și decid să dîrdîi fără să mă mai plâng atâta.

Bună dimineața! 😀

Dosar de Mamă e și pe Facebook

– Mama, ție îți place că ești femeie?
– Da.
– N-ai fi vrut să fii bărbat?
– Nu, Iris, chiar deloc.
– De ce, mama?

– Păi e simplu. Pentru că dacă n-aș fi fost femeie, nu v-aș fi putut purta în burta mea sau simți loviturile de piciorușe când eram gravidă. Nu v-aș fi putut naște și n-aș fi auzit primele voastre țipete. N-aș fi trăit beția primelor zile cu voi și tot ce a urmat mai apoi. N-aș fi ținut niciodată la sân un copil. Din sânii mei n-ar fi curs niciodată lapte care să vă hrănească. N-aș fi învățat să fiu mamă.

Îmi place să fiu femeie pentru intuiția feminină care a venit la pachet cu genul căruia îi aparțin.

Pentru că oamenii pe care îi admir cel mai mult pe lume sunt femei. Mama și sora mea.

Pentru că datorită altor femei, astăzi am dreptul să aleg ce să fac cu corpul meu, cum să mă îmbrac, să spun ce gândesc, am dreptul la educație, libertate și drept de vot.

Pentru că sunt puternică și am curajul de a mă arăta lumii așa cum sunt, fără să-mi fie vreo clipă rușine cu mine.

Pentru că femeile sunt iubire. Femeile cu care am decis să mă înconjor sunt iubitoare, se sprijină reciproc și nu se judecă una pe cealaltă. Iar în situații de criză, femeile se pot baza pe alte femei.

Pentru că femeile sunt fragile, iar fragilitatea asta nu este o slăbiciune. E o calitate. Deși mulți uită asta.

Pentru că mi s-a dat șansa să fiu fiică, soră, soție, mamă, prietenă, mătușă, fină, noră și cumnată.

Pentru toate astea îmi place să fiu femeie. Grasă, slabă, cu păr creț, mioapă, cu adidași sau tocuri, vânzătoare sau avocat, măritată, divorțată, lesbiană, fumătoare, guralivă, introvertită, oricum ar fi, femeia trebuie să fie stăpână pe viața și corpul ei.

Nimeni nu are dreptul să îți ceară să fii altfel sau altceva decât ceea ce ești deja. Ești frumoasă și unică, la mulți ani!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

A fost odată ca niciodată, o fetiță care i-a cerut lui Moș Crăciun niște căsuțe micuțe, locuite fiecare de câte două figurine minuscule. Cam cât bomboanele tic-tac de mici. Moșul, băiat de treabă, i-a îndeplinit întocmai dorința fetiței, pesemne că fusese cuminte și ascultătoare tot anul. Ce-i drept, fetița aceasta era o comoară și merita orice cadou și-ar fi dorit.

Avea și un frate mai mic, pe care, deși nu era deloc fioros (ba din contra, avea capul ca un ou și o mutriță dulce foc) părinții îl alintau cu apelativul Zmeu. Deși era mezinul, frățiorul nu era mic chiar cât un tic-tac, ca figurinele de la Moș Crăciun. Îi plăceau însă jucăriile astea foarte tare, chiar dacă fetița nu-l lăsa să le atingă decât uneori.

Într-o după-amiază ploioasă, nu știu cum se face, că figurina pe care fetița o numise Luna, dispăru. Căută toată familia în genunchi, pe covor, însă Luna micuță ca un tic-tac, nu fu de găsit. Degeaba tot număra fetița figurinele rămase. Una, două, trei… nouă. Nu mai erau zece, oricât le muta ea din căsuțe în palmă și înapoi.

A plâns atunci de supărare, dar pentru că Luna locuise într-o căsuță cu telescop, mama i-a spus fetiței că sigur figurina plecase, unde altundeva dacă nu chiar pe Lună. Așa că fetița s-a liniștit. Sigur că da, mama ei avea dreptate. Luna a plecat într-o aventură nemaipomenită, tocmai pe Lună, își zicea ea. Pe aia care se rotește în jurul Pământului, da.

Dar tot număra fetița figurinele și tot doar nouă erau de fiecare dată, pesemne că Lunei îi pria această călătorie în spațiu și că nu se mai întorcea niciodată de acolo. Așa că tatăl ei, înduioșat de această nouă tristețe, i-a cumpărat fetiței o nouă căsuță cu telescop, cu o nouă figurină.

S-a bucurat fetița, cu surle și trâmbițe s-a bucurat, sunt chiar sigură că chiotele ei s-au auzit tocmai până la satelitul planetei noastre. Iar pe noua figurină a numit-o previzibil, tot Luna.

Dar, dragii babei, această bucurie a fost de scurtă durată. O singură zi a durat, să vă zic drept. Pentru că în aceeași casă cu fetița, trăia și un Zmeu fioros (zicem așa pentru efect, el nu-i deloc fioros, mânca-l-ar mama!). Așa-i că ați uitat de el?

Ei bine, Zmeu nu uitase de figurinele cu care fetița nu-l lăsa să se joace. Drept răzbunare, a răpit una într-o zi. Și nu o figurină oarecare, ci întocmai pe Luna. Foc și pară era fetița, aproape că scotea flăcări pe nări de supărare, de parcă ar fi fost un dragon, nu alta. A întins mâna să salveze prețioasa jucărie din strânsoarea fiorosului (țucu-l-ar mama pe el) Zmeu, când el, încolțit de o asemenea îndrăzneală, a băgat-o rapid direct în gură.

Mama Zmeului (Zmeoaica, dacă preferați), a strigat “nuuuuu”, fetița a țipat “mamamaaaa, Lunaaa”, dar fiorosul (cu obrăjorii lui bucălați cu tot) a scos cel mai înfiorător sunet. Gogâlț. Atât și nimic mai mult!

Zmeoaica l-a căutat frenetic printre colți, în timp ce fetița striga la el: “mi-ai mâncat copilul, aia era fiica mea. Monstrule, ești un monstru.” Dar Zmeu era de neclintit. Ba chiar zâmbea triumfător. Biruise. Urma să intre în istorie ca “Zmeul care înghițise Luna”. Un nume de care toți se temeau. Pe care îl rosteau în șoaptă, pe la colțuri.

Dar am ajuns la sfârșitul poveștii, dragii babei. În ciuda evenimentelor, e unul fericit. Căci această poveste este despre cum a răsărit Luna a doua zi. Pe care mama a spălat-o frumos cu clăbuci, apoi a dezinfectat-o temeinic. Acum stă cuminte în căsuța ei, se ascunde de Zmeul fioros (mânca-l-ar Zmeoaica de pișcot) și privește prin telescop.

Sfârșit.

Dosar de Mamă e și pe Facebook