Căutam zilele trecute ceva într-unul dintre sertarele mele dezorganizate și mi-am dat seama că dacă aș muri mâine, ar fi vai de capul ăluia care ar trebui să facă ordine în ele.

Iar eu m-aș perpeli de rușine, de-acolo de pe norișorul meu pufos din cer și m-aș uita în jos, la acea persoană, printre degetele răsfirate cu care mi-aș acoperi parțial ochii, jenată.

Aproape fiecare familie are sertarul. The sertar, ăla cu de toate. Șuruburi, pioneze, lumânări de tort rămase de la aniversări, șireturi, niște chei, o șurubelniță, scoci, elastice pentru borcane, metru de croitorie, știți voi, găsești în el orice. Am și eu sertarul ăsta la bucătărie. Dar cu el nu mi-e rușine, că-l are toată lumea.

Cu celelalte sertare ale mele e bai. Alea sunt next level, nu găsesc niciodată nimic în ele. Iar în casa asta se presupune că eu sunt persoana care știe unde e fiecare obiect. Adică mi-e clar că încărcătorul e acolo, într-unul dintre sertare, dar nu știu exact în care. Iar când mă încumet să caut, nu mai e nicăieri, frățică. Și răscolesc totul, pungi de cadouri, chestii de bricolaj, sclipici, ochelari de soare rupți, telefoane vechi, tablouri făcute de Iris, că toate-s acolo, grămadă, nu mă îndur să le arunc. Doar încărcătorul nu-i, deși știu sigur că acolo l-am pus.

Acu’ îmi rămâne doar să nu mor până una alta, că ce naiba mă fac eu rușinată toată, pe norul ăla pufos, fără baterie la telefon, în timp ce cineva pe Pământ îmi organizează sertarele?

Dosar de Mamă e și pe Facebook