Am împachetat repede pentru Iris biscuiţii cu telemea, apă şi jucăriile de nisip, pentru noi ăştia mari am făcut câte un termos cu cafea proaspătă şi am fugit la Vama Veche. Nu să ne găsim pereche, noi ne-am ales unul pe celălalt deja. Dar tot pe la Vama Veche, e drept.
Am văzut multă apă până acum (am lucrat o vreme pe vase de croazieră, poate într-o zi vă povestesc), albastră, verde, turcoaz frumos în Caraibe, însă pentru mine, nicăieri marea nu e mai frumoasă ca la Vama Veche. Din motive subiective, desigur.

Când am ajuns, plaja era goală, dacă nu socotim cei trei câini care se lăfăiau la soare, iar vântul sufla suficient de tare cât să ne bucurăm că avem cafea caldă cu noi. Când am coborât-o din maşină şi am pus-o pe plajă, Iris încă spunea “cabanan” (tobogan), probabil judecând că locul de joacă era destinaţia noastră.

Dezamăgirea a durat puţin, pentru că a văzut imediat căţeii şi dusă a fost. S-a supărat niţel că am luat-o pe sus când am observat că unul dintre câini era aproape cât un urs grizzly, dar i-a trecut de îndată ce a găsit în nisip o scoică spartă. A umplut-o cu nisip, a îngropat-o, dezgropat-o şi aruncat-o până a descoperit că are o gaură în care–şi poate băga degetele.

Ridica nisipul în jur cu ţopăiala ei uşor dezechilibrată şi râdea când vântul îi sufla în faţă. A încercat să intre în mare decâteva ori şi a protestat cu lacrimi de crocodil, fără să înţeleagă de ce nu o lăsăm să facă “baie, duş”.

Mai apoi, cât s-a distrat cu jucăriile de nisip, am sorbit amândoi din cafeaua adusă. Puţin doar, pentru că Iris pornise hotărâtă după o pungă luată de vânt, fără să se mai uite în urmă, dedicată trup şi suflet misiunii de a o salva.

Am ajuns-o din urmă, însă cu ţipete ascuţite a insistat că-i trebuie musai punga ce mai devreme îi găzduise jucăriile. Aşa că am luat viteză şi am fugit după ea. V-am zis că bătea vântul binişor şi că alergam prin nisip după o sacoşă de plastic? Gâfâind şi cu limba până la genunchi, i-am înmânat copilei punga, după care atunci, aş fi putut jura că am alergat până la Balcik.

M se uită lung la ea, apoi la mine. Zâmbeşte.
“Nu mi-am imaginat niciodată în trecut, că vreodată, pe plaja asta o să se joace copilul meu.”
Îl iau de mâna şi zâmbesc la rândul meu.

Momentul de tandreţe nu durează prea mult, căci o vedeam pe Iris, ca în reluare, cum duce la gură ceva.
“Nu cumva e un hăndel de câine?” mă întreabă M.
Hoooop, sar de pe loc ca la olimpiada de atletism şi cu mişcări precise îi trag din palmă…un dop de pluta. Ea plânge, noi râdem şi ne schimonosim feţele ca s-o înveselim şi pe ea.

Am petrecut restul după–amiezii alergând pe rând prin nisip după copila neobosită, privind marea tot pe rând, dar râzând deodată. Dacă mă întrebi pe mine, a fost o zi bună. Una chiar foarte bună!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook