Când scoţi la plimbare copilul şi câinele, fără să vrei

DPP_5442

O duc pe Iris în parc cât de des pot. Dimineața încerc să-mi termin treburile cât mai repede ca să ieşim împreună la plimbare. Ne face amândurora bine ieşirea, stăm la aer, ea aleargă şi socializează cu alți copii (sau nu), se joacă în nisip, poate la întoarcere facem piața, e ca un mic ritual zilnic pe care-l avem de îndeplinit.

Cât lucrez cu laptopul în brațe, se apropie tiptil de mine şi cu vocea subțire mă întreabă, lungind ultima silabă:
– Vei să ai numa’ puțină iăbdaie?
Adica, hai tu mamă odată, câtă rabdare crezi că încape în corpul ăsta de doi ani şi şapte luni? Mi-ai cerut să am nițică, am avut, de-amu hai de ne-om tot duce în parc.

– Mai am doar puțin de tot până termin tu Irisule, apoi ne îmbrăcăm şi mergem, promit.
– Mama a pomis, zice zâmbind ca pentru sine, ştiind că mereu mă țin de cuvânt.
După ce o conving să dea jos cizmele de gumă roz şi să mă lase s-o încalț cu adidaşi, suntem gata de plecare.

Îl trimit pe Ozzy în țarc:
– Ozzy, la locul tău!
– Acoio, ia iocu tău, repetă şi Iris.

Dulăul intră în țarcul pe care îl inchid, apoi deschid poarta curții ca să scot în afara ei  Irisul şi tricicleta. Operațiunea asta se întâmplă pentru ca Ozzy să nu profite de poarta deschisă şi s-o zbughească la fugărit găinile vecinului (da, s-a mai întâmplat şi altădată, funny story, nici o găină n-a fost rănită).

Apoi parchez copilul şi tricicleta de partea cealaltă a gardului şi intru iar în curte ca să dau drumul câinelui (nu-l ținem încuiat deşi din cauza asta gazonul nostru e varză).

Ies iar pe poartă la Iris, trag zăvorul, încui poarta şi plecăm. Iris cere păpădii de pe marginea drumului, eu i le culeg, ea le sufla, apoi se cere sus în tricicletă. O sun pe mama şi stăm la poveşti despre cum acasă la ei, ieri a fost ziua în care ba unii şi-au pierdut cheile, ba alții s-au blocat în baie şi n-au mai putut să iasă de-acolo.
Am râs puțin de ea, declarând că a fost ziua cu uşi problemă. Uitasem de karma, pesemne când m-am amuzat pe seama lor.

În spatele meu aud zarvă. Întorc privirea şi îl văd. Îl privesc admirativ, gândindu-mă că e un exemplar superb. Negru şi mare, are mişcări elegante şi agile, iar blana îi străluceşte în soare. Mă vede şi el pe mine şi se opreşte. Ne privim ochi în ochi doar pentru o clipă. Apoi el şi încă vreo doi câini care-l latră agresiv o iau la fugă spre noi. Îngheț un moment, apoi aşa cătinel, ardeleneşte, înțeleg la cine mă uit.
– Mama, trebuie să închid. Te sun mai târziu, Ozzy e liber în stradă.

El era, în toată splendoarea lui. Mă uit imediat să văd dacă sunt copii pe stradă şi răsuflu uşurată când constat că nu.
Ozzy are peste patruzeci de kilograme şi chiar dacă nu e agresiv, poate dărâma un copil fără nici o dificultate.
Cu coada ochiului văd cum în josul străzii cineva îşi adună câinii în fugă şi-i bagă în curte.

Imediat am flashback-uri cu mine şi M alergând după Ozzy care se joacă cu găinile vecinului. Sar fulgi în toate direcțiile, noi fugim bezmetici ca într-un episod cu Benny Hill, în încercarea de a prinde câinele. Nici nu se uită la noi când îl strigăm, limba îi atârnă într-o parte si e fericit nevoie mare alergând după bietele găini.

Mă întreb cum a fost posibil să iasă din curte şi-mi imaginez o groapă imensă pe sub gard, sau un Ozzy care în mod miraculos sare gardul ca Lassie şi fuge după stăpâni.
Mă rog în gând să se oprească lângă mine ca să-l pot prinde. Îl vede şi Iris bucuroasă.
Se apropie fericit că ne-a găsit şi intră direct în magazinul lângă care ne-am oprit. Doamna din magazin duce mâna la inimă şi figura ei îngheață.
Intru după el, îl apuc de ceafă şi respir uşurată. L-am prins, nu s-a întâmplat nimic, toată lumea e bine.

Apoi mă loveşte în moalele capului, cum mă duc eu cu un dulău de patruzeci de kile fără lesă şi un toddler pe tricicletă până acasă?

Să vă explic de ce dilema. Trăim într-un orăşel în care, spre marea mea frustrare, oamenii îşi lasă câinii liberi pe stradă intenționat. Din comodidate şi din prostie. Din păcate, cu două luni în urmă un copil de patru ani a fost mutilat de un asemenea câine.
Câinii ăştia se plimbă pe toate străzile şi străduțele, lătrând şi fugărind fix pe cine au ei chef.

Apoi se iau la bătaie între ei. Când ieşim noi cu Ozzy la plimbare, fain frumos cu lesă, ( azi a fost prima şi singura dată că a ajuns în stradă fără) suntem urmați întotdeauna de o cohortă de câini care ne latră agresiv şi evident îl înfurie pe animal. Plimbarea nu poate fi relaxată nicidecum iar Iris se sperie foarte tare.

Aşa că din cauza celor care-şi lasă intenționat câinii pe stradă pentru că-s prea leneşi să-i scoată la plimbare, am renunțat să mai ieşim şi noi cu M şi Ozzy.

Lesne de înțeles că acum, cu ceafă lui Ozzy în mâna mea mă întrebam cum voi ajunge cu el înapoi acasă.

Şi-apoi, ca-n filmele cu proşti, mi-am dat seama că magazinul lângă care ne oprisem era o farmacie veterinară. Care vindea şi lese, ca să vezi noroc colea.
Când am ajuns acasă am remarcat că nu incuiasem de fapt poarta cu zăvorul, trăsesem de el însă limba metalică nu intrase în lăcaşul ei. Nici o groapa sub gard, nici un Lassie sarindu-l. Ozzy doar a văzut poarta deschisă şi a plecat să ne caute. Bine că ne-a şi găsit.

Când am plecat din nou către parc, Iris mă întreba:
– De țe a venit Ozzy după noi?
– Karma. Pentru c-am râs eu de bunica puiule, de aia. Karma.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s