Ce ştii tu? Tu nici măcar ţâţe n-ai încă!

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Ştiu mulţi nostalgici după adolescenţă şi liceu. Nu şi eu, thank you very much! Din contră, pentru mine perioada aia a fost plină de întrebări, temeri şi confuzii, abia am aşteptat să cresc şi să treacă.

Nu m-am dat în vânt niciodată după grupurile mari sau după petreceri şi nici nu mi-am dorit vreodată să fiu populară. Însă ştiu sigur că îmi doream să fiu plăcută de colegi. Mai ales în clasa a IX-a când totul se schimba, iar mie nu-mi venea tocmai la îndemână schimbarea asta. Nu mă adaptam uşor la oameni noi, de altfel nici acum situaţia nu s-a schimbat prea tare.

Încercam să îmi depăşesc timiditatea şi să mă integrez în colectiv. Eram mică de înălţime şi cam slăbănoagă, fără să am formele obişnuite vârstei. Blugii fluturau pe mine, iar cureaua mi-o strângeam până la ultima gaură. Purtam cămăşi largi sau bluze lălâi, sub care îmi ascundeam corpul neîmplinit. Ar fi trebuit să port ochelari tot timpul, dar n-o făceam decât la ore, pentru că mama îmi cumpărase doar ramele pe care şi le permitea, iar întâmplarea făcea că acestea să fie roz.  Nu tocmai culoarea mea preferată.

Eram complexată de corpul meu, şi priveam cu ciudă la trupurile colegelor mele care erau mai dezvoltate. Pentru mine, cea mai neplăcută oră era cea de sport. Pentru că trebuia să mergem la vestiar şi să ne schimbăm în trening. Aşadar eram nevoită să îmi scot blugii şi bluza lălâie de pe mine. Să rămân în tricou sau mai rău, în maieu, în faţa colegelor mele de clasă, pe care eram nevoită să le văd în fiecare zi.

Fetele se schimbau cu nonşalanţă, se admirau şi complimentau una pe cealaltă, vorbeau despre haine, profesori şi despre băieţi,  iar vestiarul se umplea de râsete tinere. Amânam să mă schimb cât de mult puteam s-o fac. Aşteptam să iasă cât mai multe colege din vestiar, sau încercam să ajung acolo cât mai târziu.

Într-o zi oarecare, în pauză, stăteam la poveşti cu un grup de colegi. Cred că vorbeam despre relaţii şi despre cuplurile care se formaseră în liceul nostru. Ca răspuns la ceva ce spusesem eu, unul din colegi a replicat:
– Ce ştii tu? Tu nici măcar ţâţe n-ai încă!

Imediat s-a uitat mândru în jur şi toată gaşca a început să râdă. Am râs şi eu, căci n-am ştiut cum altfel să reacţionez, însă aş fi vrut să mor atunci.
Am simţit cuvintele alea ca pe un pumn în stomac, dacă acum închid ochii, pot încă să simt durerea lor. Privită cu ochi de adult, întâmplarea nu e tragică, desigur. Însă atunci, la paisprezece ani, pentru mine a fost.

Faptul că sânii mei erau foarte mici, era cel mai mare complex pe care îl aveam. Făceam tot ce-mi stătea în putere ca să ascund de ochii oricui pieptul meu de băieţel. Nici măcar în faţa mamei nu mă dezbrăcam niciodată. Îmi doream să crească odată, să merg cu pieptul în faţă şi cu umerii drepţi. În schimb, mă deplasam mereu adusă de spate.

Am dus complexul ăsta cu mine până târziu, chiar până am trecut de prima tinereţe. Dacă e să fiu sinceră până la capăt, l-am avut până după ce am născut. Acum însă nu-l mai am. Nu, nu pentru că sarcina mi-ar fi modelat altfel corpul, nicidecum. N-au crescut, nu s-a modificat nimic comparativ cu perioada în care nu eram încă mamă.

Însă deodată, complexul a dispărut. Cred că trebuie să-i mulţumesc lui Iris pentru asta. Să mulţumesc universului că am născut o fetiţă. Complexul meu nu mai acolo pentru că acum sunt mamă şi refuz să cresc un copil care să nu ştie cât e de frumos. Care să sufere din cauza unui lucru atât de lipsit de importanţă. Niciodată, Iris n-o să mă audă plângându-mă de corpul meu. Azi, îl sărbătoresc aşa cum e.

Copiii ar trebui învăţaţi să îşi iubească corpul, să audă de la părinţi în fiecare zi că sunt frumoşi, cei mai frumoşi din lume, că nu am schimba nimic la ei, nici măcar un fir de păr sau o unghie, nimic. Să le lăudăm curajul, creativitatea şi inteligenţa, să-i învăţăm că frumuseţea nu e reflectată doar de oglindă. Să ştie şi despre cuvinte, că ele pot răni foarte tare, că trebuie să ni le măsurăm bine înainte să le rostim.

Azi, îmi sărbătoresc  corpul aşa cum e. Imperfect, cu ţâţe mici, da, e corpul care a purtat, născut si alăptat un copil!
P.S. Şi nu mai am în dulap nici măcar un singur sutien cu burete 🙂

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

9 thoughts on “Ce ştii tu? Tu nici măcar ţâţe n-ai încă!

  1. M-am regasit in fiecare cuvant pe care l-ai scris. Cred ca toate frustrarile astea ale noastre pornesc din copilarie, din rusinea cu care am fost invatati. Si eu am scapat de complex odata cu nasterea si ma bucur ca sunt alt om

    Like

  2. parcă am fost pe aceeași frecvență. și eu mi-am amintit de lucrurile acestea. de aceea am și scris asta…
    https://despresufletulmeu.wordpress.com/2017/05/18/de-ce-sa-traiesti-cand-nu-mai-vrei-sa-traiesti/
    în ce privește sânii… eu nu am avut și nici nu am, deși am alăptat serios copilul. însă mie mi-a plăcut că nu am pentru că puteam dansa nebunește, pe când fetele care aveau nu puteau sări – se simțeau penibil. eu mă simțeam ca o gazelă.
    așa că am luat partea bună a fiecărui *defect* fizic și mi-a plăcut tare mult de mine.
    ce bine că nu sunt singura.

    Like

    • Bianca, zau, nu stiu cum faci. Mereu reusesti sa ne citesti pe toate, lasi fiecareia dintre noi cate un comentariu, incurajare sau vorba buna, esti nemaipomenita! ❤
      P.S. La multi ani! 🙂

      Like

  3. Pingback: Sugestii pentru lectură | Despre sufletul meu

  4. Eu încă am acest complex. Nu m-a bântuit în liceu așa tare, ci mai pe la 20+ ani. Mi-am propus să-mi pun implanturi la 40 de ani, adică peste 2 ani. Ideea că trebuie să le schimb peste 10-15 ani nu-mi dă pace, iar mai nou am aflat că organismul dezvoltă niște boli auto-imune de la implanturi. Deci m-am cam răzgândit. Deși, acum, după 13 luni de alăptat, într-o cupă îmi pun uneori și 4 bureți ca să ajung la mărimea sânului celuilalt. Tare inestetic mi se pare! Iar de purtat decolteu nici nu poate fi vorba. Mă ia groaza când mă gândesc că vreau la plajă. Și chiar n-aș vrea ca lumea să se holbeze la mine…na ja…mămicisme

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s