Curtea fără frică

Jun3 (115)

Ieri n-am avut chef să o duc în parc. Însă ea nu s-a supărat deloc pentru că a alergat în curte. Doamne, cât mi-am dorit curtea asta, cât am visat la ea. Curte cu iarbă. Cu câine. Şi cu măcar un copil care să zburde în ea. Clasic şi fără imaginaţie, ai putea spune, aşa-i? Adevărul e însă, că zău nu-ţi trebuie mai mult că să fii măcar puţin fericit.

Priveam ieri la copila asta a mea cum alerga după un fluture (care între noi fie vorba, cred că era de fapt molie) şi după două vrăbii, gândindu-mă cât de incredibil e că le am. Curtea, şi câinele, bărbatul şi copilul. N-apuci să faci mulţi paşi dintr-o parte în alta a curţii noastre, e mică şi nu încap multe în ea, dar o avem, e a noastră.

Pe alocuri iarba se usucă, din cauza că Ozzy face pipi pe ea, dar nici măcar nu ne supărăm. Aruncăm nişte seminţe de gazon, udăm bine, şi lăsăm regretele pentru chestii mai importante. Dimineaţa îmi pot bea cafeaua cu lapte afară, în timp ce Iris se joacă cu nisip, trage de mine să pictăm împreună, îmi pregăteşte o reţetă cu sclipici colorat, aleargă sau se dă cu trotineta. Şi mă gândesc cât de frumoasă e viaţa în forma asta simplă şi rudimentară. Dacă îţi dai voie să-i vezi frumuseţea.

Era o vreme în care nu credeam că voi trăi zile ca cea de ieri, o vreme în care credeam că nu merit să le trăiesc. Viaţa asta era pentru alţii, nu şi pentru mine. N-aş fi putut spune de ce nu meritam şi eu să-mi petrec zilele fix aşa cum îmi doream, însă aveam grijă să mă autosabotez cu regularitate.

Vedeam în oglindă o femeie care nu făcea destule niciodată, care se temea prea mult de necunoscut, de oameni, care trăia într-o frică permanentă. Frica izolează. Frica paralizează. Iubirea de sine nu poate fi atinsă niciodată, când laşi teama să pună stăpânire pe tine.

Era o vreme când mă uităm în viitor şi nu vedeam nimic acolo. Nici rău, dar nici bine. Vid. Beznă. Abia când am tras aer în piept şi mi-am înfruntat demonii, abia atunci au începutu zilele mele să se coloreze.
Revine uneori teama, mi se agaţă câteodată de câte un colţ de fustă sau o găsesc pe fundul unei genţi, ştiu că o voi avea tovarăş de drum până la capăt. Dar acum, îndrăznesc să mă iau la trântă cu ea, când încearcă să-mi spună ce să fac, sau că nu merit să mă bucur de ce am.

Curtea e plină de jucării, Ozzy stă tolănit la soare, M îşi mănâncă micul dejun, iar Iris e sub masă şi mă trage de picioare, dovadă că am o familie. În spatele mele se aşterne covorul verde de iarbă, cu petele lui uscate, dovadă că un câine ne bucură zilele. Le merit pe toate şi azi, şi mâine, şi-n oricare altă zi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Noapte

iun4 (201).JPG

A adormit cu capul pe mânerul canapelei. În întuneric văd că are gâtul suspendat şi se sprijină în umăr. N-are cum să doarmă comod în poziția asta nefirească, mă gândesc. Dar nu mă mişc din partea mea de canapea. Nu mă mişc, pentru că n-am curaj. Mi-e teamă că dacă mişc fie şi doar un deget, se trezeşte iar. Şi o să plângă, o să vrea iar în brațe ore în şir. Nu mă mişc. Stau aşa, cu capul sprijinit de pernuța asta galbenă, pe care i-a dat-o bunică-sa la ultima  vizită şi o privesc cum doarme.

De săptămâni întregi se trezeşte noaptea plângând, iar eu trăiesc neputința că nu reuşesc să înțeleg de ce, s-o consolez, sau s-o adorm la loc. Uneori o țin în brațe şi o legăn ca atunci când era bebeluş, alteori îmi vine să-mi astup urechile ca să n-o mai aud.

E unu noaptea şi ea abia a adormit din nou, de câteva minute. Uşa de la balcon e larg deschisă. Simt aerul rece pe tălpile goale. Se aud greierii. În depărtare fulgeră şi tună înfundat, iar eu mă întreb dacă o să plouă din nou. Mintea îmi fuge la filmul lui Almodovar pe care l-am văzut de curând, fără să înțeleg de ce.

Iris se mişcă puțin, dar nu îşi mută capul de pe mâner. Aud iar greierii. M mi-a zis în seara asta că mă plâng prea mult. M-am supărat şi i-am spus că nu înțelege nimic. Am vrut de fapt să mă plâng că nu înțelege, dar n-am mai făcut-o.

Începe să plouă încet. Mă bucur că uşa e deschisă, îmi place să aud cum curge ploaia prin burlane, cum bate în tabla de pe acoperiş. Mi-am făcut curaj să mă ridic, i-am prins capul lui Iris cu o mână, iar cu cealaltă am tras-o uşor, până s-a întins cu tot corpul pe canapea. Nu-mi vine să cred ca nu s-a trezit.

Se aude cucuveaua. În fiecare noapte se aude. Se aşează pe acoperişul casei vecine şi face gălăgie. Cineva, nu ştiu cine, mi-a zis că atunci când o auzi, trebuie să o înjuri. Desigur e o superstiție, însă de-atunci, în gând, mereu trimit cucuveaua în mă-sa. O fac şi acum. Du-te-n mă-ta de cucuvea!

Mă buşeşte râsul, n-aş recunoaşte cu voce tare că înjur păsări de noapte în gând. Hai că nu-i dracu aşa negru, uite, Iris doarme dusă, iar cu M mă împac mâine dimineață.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Fashion girl

Jun3 (117)

Azi e cea mai călduroasă zi de până acum. Căldură din-aia care te moleşeşte şi nu-ţi permite să ai un nivel de energie optim. Iris protestează că-i leg părul în codiţă, n-o interesează explicaţiile mele, conform cărora, în felul ăsta, ceafa n-o să-i mai transpire. Şi-a ales o rochiţă cu flori pentru azi. Lungă, cum altfel? E musai să-i acopere măcar genunchii. E cald şi în dormitorul ei, aerul e sufocant.

Se pregăteşte pentru somnul de prânz.
– Mama desfaţem codiţa.
– Nu puiule, o să ţi se lipească tot părul de gât, de faţă şi-o să te deranjeze rău.
Se lasă convinsă de argumentul ăsta.

Însă îmi cere:
– Doim cu iochiţa.
– În regulă, poţi să păstrezi rochiţa dacă aşa vrei.
– Iis pune şi şosete.
– Nu cred că ai nevoie de şosete, Irisule. E foarte cald.
– Punem şosetele aibe cu ioşu.
– Care, alea flauşate?
– Da.

Aşa doarme acum, la vreo 30 grade. Cu rochie şi şosete flauşate. Iar eu o iubesc de mor!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Când uiţi să cumperi cafea

f (206)

Tastez cu spor. Am deadline, nu mă pot lungi până la ce oră aş vrea. Iris ronţăie la pâinea prăjită cu unt şi miere, eu sorb sporadic din ceaiul negru, care nu poate nicicum înlocui cafeaua pe care am uitat s-o cumpăr.

Încerc să mă concentrez pe ce am de făcut, însă aia e, am şi copil mai mic de trei ani, care are nevoie de atenţia mea. Se uita la rochia de pe ea.
– Mama, nu vau iochiţa asta. E scuită.
– Irisule, tu ai ales să porţi rochia asta azi, încă de aseară când te-ai culcat, îţi aminteşti?
– Nu.
– Ai zis “dimineaţă când mă trezesc, vreau rochia verde”.
– N-am zis.
– Şi eu ţi-am zis că e cu mâneci lungi, groasă şi o să-ţi fie cald.
– Şi eu ţ-am zis?
– Că totuşi o vrei.
– O viau.
– No, bun atunci.

Tastez mai departe. O văd cu coada ochiului că urcă scările. Sus aud trop-trop-trop, apoi coboară cu altă rochie în mână.
– Mama, o vau pe asta.
– Dar asta pe care o porţi deja, ce are?
– E scuită.
N-am de gând să lungesc discuţia, aşa că o ajut să se schimbe. Face piruete şi mă strigă s-o văd pe fiecare în parte. Încerc să exclam încântată de fiecare dată când rochia lungă i se învârte. Revin de câteva ori la propoziţiile pe care deja le-am citit, pentru că Iris îmi distrage atenţia şi nu reuşesc să mă concentrez. Mai tastez puţin.

– Mama, de ţe Degeţica aie iochie iungă şi e speiată?
– Poate că are şi ea o fetiţă care vrea să schimbe toată ziua rochiile şi de-aia e speriată.
– Nu, e speiată că vine căiăbuşu.
– Da, probabil.
– Mama, de ţe nu se măită Degeţica cu căiăbuşu?
– Pentru că nu-i place de el.

Tastez. E linişte. Pentru o secundă doar.
– Mama, de ţe ne bâzâie muşteie mâncaia? Să-mi spui povestea cum ne bâzâie muşteie mancaia.
– Dacă nu închizi plasa de la uşă, intră muştele şi ne bâzâie mâncarea. Şi nu vrem asta, pentru că muştele afară bâzâie şi gunoaiele. Dacă mâncăm mâncarea pe care ele o bâzâie, o să ne îmbolnăvim şi-o să ne doară burta foarte tare.
Judecă.
– Mama, de ce Ozzy e negu?

Las laptopul jos, cred că e timpul să fac o pauză. Dimineaţa asta e plină de vorbărie. Să mă învăţ minte şi să fac stocul la cafea altădată.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Toţi suntem diferiţi

jun1 (55)

În parcul în care mergem, uneori vine şi o mamă cu fiul ei. Băiatul, diferit de ceilalţi, e un copil special. Mama, o femeie simplă, atentă doar la fiul ei, pare de cele mai multe ori să nu observe că mai sunt şi alţi oameni în stânga sau în dreapta ei. Nu zâmbeşte niciodată, gravitează doar în jurul puiului, parcă încercând să-l protejeze de pericole iminente.

Priveşte cu suspiciune la copiii care se apropie de băiatul ei, nesigură de modul în care aceştia vor interacţiona cu el. Trăieşte într-o lume pe care doar ea o cunoaşte, cu frici pe care noi ceilalţi nu le putem înţelege şi cu poveri sufleteşti greu de dus.

O văd şi de fiecare dată mi se strânge inima. Vederea ei mi-a adus aminte recent de o întâmplare din liceu, din clasa a IX-a, când aveam o colegă ce era diferită de noi ceilalţi. Să spunem că o chema Irina.

Nu ştiu dacă Irina ar fi trebuit să meargă la o şcoală specială sau nu, pentru că nimeni nu ne-a explicat nouă celorlalţi, în ce fel era diferită de noi. Însă ştiam cu toţii că se comporta diferit, că în extemporale scria mai degrabă despre căţelul ei de acasă decât despre tema dată. Uneori Irina lipsea perioade lungi de la şcoală, iar la întoarcere arăta vădit slăbită şi intra într-o stare de muţenie, care se lungea de-a lungul multor săptămâni. Altădată vorbea fără sens în timp ce profesorii îşi predau materia şi devenea uşor agresivă.

Nu avea nici un prieten în clasă şi nu părăsea niciodată încăperea la pauză. De ziua ei de naştere, ne-a invitat pe toţi acasă la ea. Mulţi au luat-o la mişto, însă unii au zis că vor merge. Îmi amintesc că era într-o zi de duminică. Şi că punctul de întâlnire cu Irina era în faţa prefecturii.

Am văzut-o de departe, aşteptând. Avea blugi de culoare bordo şi o geacă de blugi. Am mai aşteptat împreună încă vreo zece minute, deşi eu înţelegeam destul de bine că nu mai vine nimeni. Irina însă nu părea deranjată. M-a condus acasă la ea, unde mama ei ne-a întâmpinat cu un zâmbet până la urechi de larg.

Era atât de zâmbitoare şi veselă încât mă uimea. Mă întrebam cum poate să fie atât de bucuroasă, când la ziua de naştere a Irinei venisem doar eu. Ne-a servit cu tort şi suc, în camera decorată cu baloane.

Abia mai târziu am priceput că era atât de fericită pentru că totuşi, o persoană venise
la ziua fiicei sale. Chiar dacă doar una singură, cineva totuşi venise. Copilul ei nu era ignorat de toată lumea. Cineva îşi amintise să-i cumpere un cadou şi alesese să petreacă o după-amiază de duminică, acasă la ea. Când am înţeles asta, a durut. Femeia aia blondă cu ochelari, deşi zâmbea, purta în ochi toate tristeţile din lume.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Irina, n-am mai văzut-o de ani de zile, nici pe ea, nici pe mama ei, însă acum văd alte mame, cu alţi copii. Sunt în jurul nostru, trebuie doar să deschidem ochii. Să le zâmbim şi să le întindem o mână. Să le vorbim copiilor noştri despre cei diferiţi, să-i încurajăm să se joace împreună. Diferit nu înseamnă mai rău sau mai bun, mai urat sau mai frumos, mai înalt sau mai scund, mai creţ sau cu păr drept. Înseamnă doar că e altfel decât tine.

Toţi suntem diferiţi. Tu de mine, eu de tine, de el sau de ea. Toţi putem fi altfel pentru o persoană sau pentru alta. Însă un aspect ne uneşte. Nicunul dintre noi nu vrea să fie singur, nicunul nu vrea să fie dat la o parte. Să fim împreună. Doar să fim. Diferiţi sau nu.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

 

Sunt oameni frumoşi în jur, dacă alegi să-i vezi

f (221)

M a intrat repede la supermarket,iar eu şi Iris am rămas în maşină, aşteptându-l să se întoarcă. Lângă noi a oprit un minivan alb. Din el a coborât un cuplu. El, mare şi înalt, cu umerii laţi şi părul ceva mai lung, arăta ca un jucător de rugby. Ea, blondă, cu zâmbetul pe buze, frumoasă şi însărcinată. Am privit-o admirativ.

A deschis portiera maşinii şi înăuntru am putut vedea o pereche de gemeni. Băieţi amândoi. Am aproximat că aveau în jur de doi ani, give or take. Admiraţia mea pentru femeia frumoasă şi însărcinată, a crescut brusc. După ce le-a desfăcut centurile de siguranţă copiilor, femeia i-a poftit să coboare din maşină.

Băieţii nu păreau să audă de fel că mama lor le vorbea. Am oprit muzica din maşină, curioasă tare să aud cum va decurge conversaţia între ei, însă n-am auzit mare lucru. Femeia le spuse ceva din nou, însă copiii refuzau să coboare, dând din cap şi ţinându-se cu mâinile de scaune. Ea stătea cu spatele la mine şi nu puteam să-i văd chipul.

A venit şi tatăl care semăna cu un jucător de rugby. I-a rugat şi el pe băieţi să se dea jos. Nimic. Cei mici se făceau că plouă. Părinţii stăteau acolo deja de cinci minute, rugându-se de copiii care-i ignorau. Apoi s-au întors şi le-am putut vedea feţele. Mama blondă şi frumoasă, cu tatăl lat în umeri, zâmbeau. Cu gura până la urechi.

M-a frapat imaginea asta. S-au sprijinit amândoi relaxaţi de maşină şi au aşteptat. Vorbeau între ei şi râdeau. Nu aveau maxilarele tensionate de nervi, nu vorbeau copiilor şuierat printre dinţi, nu ţipau, nu le pulsau venele la tâmple. Îi lăsau pe copii în ritmul lor. Erau relaxaţi, ăsta e cuvântul. M-am uitat la ei îndelung, ca la un tablou. Mi-am imaginat că trebuie să fie persoane confortabile în propria lor piele şi bine tare unul cu celălat.

Mâna lui i-a atins burta în treacăt şi i-a mângâiat-o molcom. Ea a zâmbit şi mai larg, şi mai frumos. Au aşteptat acolo, sprijiniţi de minivan până când copiii s-au hotărât să coboare din maşină, apoi cu câte unul de mâna, au intrat în supermarket, lăsându-mă şi pe mine zâmbind tâmp în urma lor.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook.

Lecţie de la un pietrar

1 (55)

S-a auzit tare. Buf. Cu coada ochiului, am văzut ceva la geam, însă n-am înţeles ce era. Am ieşit imediat în curte, ca să-l găsesc pe Ozzy adulmecând ceva ce arăta ca o vrăbiuţă căzută la pământ.

L-am chemat repede pe M, iar el a ridicat-o în palme. Era mică, cu ochi negri ca doi năsturei minusculi.
– E moartă? l-am întrebat eu cu vocea sugrumată.
– Nu, e doar foarte speriată, mi-a răspuns M. Cred că o urmărea vreun erete sau poate un uliu, din cauza asta n-o fi fost atentă pe unde zbura.
– Aşa-i, măi mititico? Aşa-i măi vrabiuţo, ai zburat tare tare, să nu te prindă eretele şi te-ai lovit de geam? Te doare ceva?
– E speriată tare, uite, mi s-a răhăţit în palmă.

Cu un deget i-am mângâiat capul mic, mai mic decât o nucă. I-am vorbit ca unui bebeluş, în speranţa că o să se liniştească. Am luat-o şi eu în palme, cât timp M i-a pregătit un culcuş, dintr-o sită de nisip de-a lui Iris.
– Are ceva rupt, e rănită? îl întreb eu
– Nu cred, nu pare, zice M, după ce se uită atent la ea. Dar nu cred că e vrăbiuţă, arată ca un pietrar.
– Nu-ţi fie teamă, n-o să-ţi facem nimic, o să te aşezăm aici puţin până te dezmeticeşti, ca să poţi zbura înapoi de unde ai venit, îi vorbesc eu pietrarului care pare să-şi revină.

M l-a luat şi l-a aşezat în sita căptuşită cu o cârpă moale, iar eu i-am turnat puţină apă într-o formă mică de nisip. Până să i-o duc însă, pietrarul nostru a dispărut. L-am căutat prin iarbă, temându-ne că poate a căzut din nou, însă nu l-am mai găsit. Ne-am bucurat, asta înseamnă că a reuşit să zboare.

Nu s-a întors să ne mulţumească, aşa cum se întâmplă în filme, însă a rămas în gândul meu încă vreo două zile. M-am tot gândit la cum a căzut, şi-a revenit, a prins puteri, s-a ridicat şi a plecat. Dacă ar veni din nou, l-aş ruga să mă înveţe şi pe mine cum se face.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Sarmale cu dragoste

sarmale2-585x368

Azi am scos din congelator ultimul pachet cu sarmale. Nu, n-am fost eu aşa de vrednică, nici măcar nu mă pricep prea bine să le împachetez. Ştiu să fac restul, însă împachetatul sarmalelor e pentru mine sinonim cu construirea unui robot.

Aşa că mama mi-a pregătit trei pachete, să le iau cu mine, când am fost în ultima vizită acasă. Trei pachete cu sarmale numai bune de pus la fiert. Acolo sunt acum, în oală. Bolborosesc în nişte suc de roşii, cu cimbru şi foi de dafin. Miroase în toată casa. Miroase ca la mama acasă.

Dacă fac un exerciţiu de imaginaţie, aproape că o pot auzi cum trebăluieşte în bucătărie. Aşa îşi exprimă mama mea dragostea. Acolo, în bucătăria ei mică, de nu te poţi învârti două persoane adulte în ea. Frământă, toacă, taie, ornează, răzuieşte, învârte în oale şi-n tigăi, apoi te pune să guşti puţin.

E suficient de acră ciorbă? Să mai pun puţină sare la tocăniţă? Ia vezi mamă, s-a fiert, să opresc focul? Hai gustă puţin să-mi spui tu dacă e bună.

Gust, cum să nu gust. Gust mâncarea aia care e mai bună decât oricare alta din lume, din tot universul. Aş mânca-o la fiecare mic dejun, prânz şi cină. Mi-aş hrăni foamea din suflet cu mâncarea asta, făcută cu mâinile ei.

Are mâini frumoase mama. Micuţe, fără a fi mici însă, cu pielea frumoasă, unghii drepte şi scurte, le-am privit admirativ de multe ori.

Miroase a sarmale la mine. Miroase a casă cu mamă care găteşte pentru copiii ei. A mamă care insistă să-i pună fiicei ei, care nu mai e tocmai copil, trei pachete cu hrană, pentru zilele în care ea n-o să aibă timp să gătească.

Dacă nici asta nu e iubire, atunci ce este?

Susa foto: Carte de Retete
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

De ce e noroi?

e (3)

– Ţe e acoio?
– E noroi.
– De ţe e noioi?
– Pentru că am udat gazonul.
– Şi a pouat, mă corectează.
– Şi a plouat, da, ai dreptate.
– De ţe a pouat?
– Pentru că erau nori pe cer.
– De ce eiau noi?
– Pentru că pământul avea nevoie de apă.
– De ţe avea nevoie de apă?
– Ca să crească iarba, florile, să crească porumbul la bunica în curte.
– Nu. Avea nevoie de apă ca să chiască noioiu.
Cum le ştie ea pe toate, fata lu’ mama.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Iubire si trei căni (nici urâte, dar nici prea frumoase)

1 (125)

Îmi aduc aminte şi-acum când ai adus acasă primele noastre căni de cafea. Coffee scria pe ele, şi aveau desenate nişte ceşcuţe cu cafea aburindă pe partea de sus. Două verzi şi una roşie. Nu ştiu de ce cumparasei numai trei, nu te-am întrebat niciodată. Îmi imaginam cum tu, pletos, bărbos şi îmbrăcat în tricou cu scheleţi, stăteai în faţa raftului cu porţelanuri şi alegeai cănile alea. Cele trei căni.

Nu erau nici mari, nici prea mici, nici urâte, dar nici prea frumoase. Însă erau ale noastre. Printre primele lucruri care erau ale noastre, împreună. Le cumparasei singur, iar mie lucrul ăsta mi se părea aşa de adorabil, încât mi se înmuiau genunchii.

Locuiam împreună de puţină vreme, eu abia mă mutasem de la sute de kilometri distanţă, ca să fiu cu tine. Era încă devreme pentru noi şi nu ştiam cum vom funcţiona, locuind sub acelaşi acoperiş. Până în după-amiază aceea când ai venit acasă cu cănile alea. Două verzi şi una roşie. Până le-ai pus în dulăpiorul suspendat, căruia îi lipsea un geam. Atunci am ştiut că vom fi bine. Împreună.

Am băut de mule ori din cele trei căni. Cafea, vin, ceai, apă şi cine mai ştie ce. Am băut din ele singuri, dimineaţa, sau mult după miezul nopţii, cu coatele sprijinie pe masa din bucătărie. Am băut din ele cu prieteni şi cu rude. Am băut din ele supăraţi şi veseli. Am băut din ele împreună când n-aveam bani de pâine şi când am cunoscut belşug.

Ai băut şi tu singur, aşteptându-mă să mă întorc de peste mări şi ţări. Nu ştiu din care ai băut, dacă dintr-una verde sau poate din cea roşie, nu mi-ai spus niciodată. Ce ştiu e că m-ai aşteptat.

Nu mai avem cănile, le-am spart eu pe toate, pe rând. Poate din greşeală, poate măcar una am spart-o cu intenţie şi nervi. Azi nu mai avem cănile verzi şi roşie, însă uită-te la noi. Uită-te prin câte am trecut, de mână. Uită-te peste umăr şi apoi priveşte-ne azi. Uită-te la copilul ăsta cu părul blond şi cu ochii albaştri.
We’ve come so far! We did so well together!
Mulţumesc!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook