Category: Diverse

Ieri n-am avut chef să o duc în parc. Însă ea nu s-a supărat deloc pentru că a alergat în curte. Doamne, cât mi-am dorit curtea asta, cât am visat la ea. Curte cu iarbă. Cu câine. Şi cu măcar un copil care să zburde în ea. Clasic şi fără imaginaţie, ai putea spune, aşa-i? Adevărul e însă, că zău nu-ţi trebuie mai mult că să fii măcar puţin fericit.

Priveam ieri la copila asta a mea cum alerga după un fluture (care între noi fie vorba, cred că era de fapt molie) şi după două vrăbii, gândindu-mă cât de incredibil e că le am. Curtea, şi câinele, bărbatul şi copilul. N-apuci să faci mulţi paşi dintr-o parte în alta a curţii noastre, e mică şi nu încap multe în ea, dar o avem, e a noastră.

Pe alocuri iarba se usucă, din cauza că Ozzy face pipi pe ea, dar nici măcar nu ne supărăm. Aruncăm nişte seminţe de gazon, udăm bine, şi lăsăm regretele pentru chestii mai importante. Dimineaţa îmi pot bea cafeaua cu lapte afară, în timp ce Iris se joacă cu nisip, trage de mine să pictăm împreună, îmi pregăteşte o reţetă cu sclipici colorat, aleargă sau se dă cu trotineta. Şi mă gândesc cât de frumoasă e viaţa în forma asta simplă şi rudimentară. Dacă îţi dai voie să-i vezi frumuseţea.

Era o vreme în care nu credeam că voi trăi zile ca cea de ieri, o vreme în care credeam că nu merit să le trăiesc. Viaţa asta era pentru alţii, nu şi pentru mine. N-aş fi putut spune de ce nu meritam şi eu să-mi petrec zilele fix aşa cum îmi doream, însă aveam grijă să mă autosabotez cu regularitate.

Vedeam în oglindă o femeie care nu făcea destule niciodată, care se temea prea mult de necunoscut, de oameni, care trăia într-o frică permanentă. Frica izolează. Frica paralizează. Iubirea de sine nu poate fi atinsă niciodată, când laşi teama să pună stăpânire pe tine.

Era o vreme când mă uităm în viitor şi nu vedeam nimic acolo. Nici rău, dar nici bine. Vid. Beznă. Abia când am tras aer în piept şi mi-am înfruntat demonii, abia atunci au începutu zilele mele să se coloreze.
Revine uneori teama, mi se agaţă câteodată de câte un colţ de fustă sau o găsesc pe fundul unei genţi, ştiu că o voi avea tovarăş de drum până la capăt. Dar acum, îndrăznesc să mă iau la trântă cu ea, când încearcă să-mi spună ce să fac, sau că nu merit să mă bucur de ce am.

Curtea e plină de jucării, Ozzy stă tolănit la soare, M îşi mănâncă micul dejun, iar Iris e sub masă şi mă trage de picioare, dovadă că am o familie. În spatele mele se aşterne covorul verde de iarbă, cu petele lui uscate, dovadă că un câine ne bucură zilele. Le merit pe toate şi azi, şi mâine, şi-n oricare altă zi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

A adormit cu capul pe mânerul canapelei. În întuneric văd că are gâtul suspendat şi se sprijină în umăr. N-are cum să doarmă comod în poziția asta nefirească, mă gândesc. Dar nu mă mişc din partea mea de canapea. Nu mă mişc, pentru că n-am curaj. Mi-e teamă că dacă mişc fie şi doar un deget, se trezeşte iar. Şi o să plângă, o să vrea iar în brațe ore în şir. Nu mă mişc. Stau aşa, cu capul sprijinit de pernuța asta galbenă, pe care i-a dat-o bunică-sa la ultima  vizită şi o privesc cum doarme.

De săptămâni întregi se trezeşte noaptea plângând, iar eu trăiesc neputința că nu reuşesc să înțeleg de ce, s-o consolez, sau s-o adorm la loc. Uneori o țin în brațe şi o legăn ca atunci când era bebeluş, alteori îmi vine să-mi astup urechile ca să n-o mai aud.

E unu noaptea şi ea abia a adormit din nou, de câteva minute. Uşa de la balcon e larg deschisă. Simt aerul rece pe tălpile goale. Se aud greierii. În depărtare fulgeră şi tună înfundat, iar eu mă întreb dacă o să plouă din nou. Mintea îmi fuge la filmul lui Almodovar pe care l-am văzut de curând, fără să înțeleg de ce.

Iris se mişcă puțin, dar nu îşi mută capul de pe mâner. Aud iar greierii. M mi-a zis în seara asta că mă plâng prea mult. M-am supărat şi i-am spus că nu înțelege nimic. Am vrut de fapt să mă plâng că nu înțelege, dar n-am mai făcut-o.

Începe să plouă încet. Mă bucur că uşa e deschisă, îmi place să aud cum curge ploaia prin burlane, cum bate în tabla de pe acoperiş. Mi-am făcut curaj să mă ridic, i-am prins capul lui Iris cu o mână, iar cu cealaltă am tras-o uşor, până s-a întins cu tot corpul pe canapea. Nu-mi vine să cred ca nu s-a trezit.

Se aude cucuveaua. În fiecare noapte se aude. Se aşează pe acoperişul casei vecine şi face gălăgie. Cineva, nu ştiu cine, mi-a zis că atunci când o auzi, trebuie să o înjuri. Desigur e o superstiție, însă de-atunci, în gând, mereu trimit cucuveaua în mă-sa. O fac şi acum. Du-te-n mă-ta de cucuvea!

Mă buşeşte râsul, n-aş recunoaşte cu voce tare că înjur păsări de noapte în gând. Hai că nu-i dracu aşa negru, uite, Iris doarme dusă, iar cu M mă împac mâine dimineață.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook