Category: Diverse

M-am gândit des la tine în ultima vreme. Nu mă miră lucrul ăsta, ştiu de ce se întâmplă. Se apropie ziua x. De altfel, să ştii că mă gândesc la tine mereu. Uneori mai mult, alteori mai puţin. Însă eşti mereu prezent acolo.

A trecut un an, la naiba, un an, auzi Robinson? Mă întreb cât de tare ai râde de mine dacă ai ştii că eu încă sper c-o să apari de undeva. Cu mâinile în buzunare, cu zâmbetul ăla de ştrengar, sub care ghiceam mai multe decât voiai tu să ne arăţi. Cât mişto ai face de mine dacă ai ştii ce mult am plâns în zilele alea, acum un an, sau că încă mai dau apă la şoareci câteodată?

Sau dac-ai ştii că în ultimele zile te-am văzut de câteva ori. Da, probabil tot pentru că se apropie ziua x. Da, îmi aşteptam rândul la Selgros, iar în faţa mea era un tip care semăna cu tine. Avea aşa un nas borcănat, părul zburlit şi era puţin cam aiurit. Adică nici nu prea ştia dacă produsele de pe bandă sunt ale lui sau ale noastre. Spune şi tu, aşa-i că semăna cu tine?

Îi vedeam doar profilul, dar nu-mi puteam lua ochii de la el. Şi–mi imaginam că dacă ai fi fost tu, probabil ai fi făcut o glumă nesărată cu doamna de la casa de marcat care nu reuşea să scaneze un produs. Şi că eu ţi–aş fi dat coate să te potoleşti, dar aş fi râs în barbă. Până la urmă, tipul şi-a adunat cumpărăturile şi a plecat. Iar eu am rămas acolo, cu lacrimi în ochi, în faţa vânzătoarei.

Da, Robinson, te-am văzut şi într-un serial la care se uită M seara. Semeni puţin cu actorul principal, iar eu mă uit la el şi te văd pe tine. Tot pentru că se apropie ziua x. Te văd peste tot.

Îţi aminteşti că ai fost cu mine la medic înainte să o nasc pe Iris? Că ai făcut ochii mari când te-am chemat în cabinet ca s-o vezi pe ecran, la ecografie? Să ştii că atunci eu nu la ecran mă uitam, ci la tine. Şi iar am văzut în ochii tăi partea aia pe care mi s-a părut întotdeauna că încercai s-o ascunzi de toată lumea.

Iris e fetiţă mare, împlineşte trei ani în curând. Mi-ar fi plăcut să-i aduci irişi de ziua ei. Să alergi cu ea prin curte. La naiba, Robinson, uite cum reuşeşti tu să–mi storci lacrimi iar.

Să ştii că Iris încă se joacă cu ursul ăla mare pe care i l-ai dăruit la primul ei Crăciun. Şi că hanoracul ăla colorat pe care i l-ai ales tu, încă îi vine. Ti-ar fi plăcut de ea, e un copil nemaipomenit. Iar ei i-ar fi plăcut de tine şi mai tare.

Mi-e dor de tine, Robinson! Hai, fă–mi o surpriză! O să ne găseşti acasă dacă te hotărăşti să vii.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

A trecut a doua zi fără zahăr. Cu surprize. Nu nu, n-am mâncat nimic cu zahăr. Am verificat etichetele înainte să mănânc. Doar că de aici au venit surprizele.

La prânz mi-am pus pe farfurie o porţie de curry cu pui şi orez, gătite de mine. Îmi place teribil aroma curry-ului, contrastul sosului gălbui cu albeaţa perfectă a orezului. Îmi place să colorez boabele de orez cu sosul, să le amestec uşor cu furculiţa înainte să le bag în gură. Plăcerea de a mânca felul ăsta de mâncare devine şi mai intensă atunci când adaug pe marginea farfuriei nişte sos Sriracha.

V-am povestit aici că am dezvoltat o adevărată dependenţă de sosul ăsta. Îl mănânc cu orice. Iar cu curry se potriveşte perfect. Înainte să-mi pun în farfurie, m-am uitat pe etichetă. Bang! Are zahăr!

Asta m-a durut! Dragul meu Sriracha are zahăr, sosul meu favorit pe care-l adaug la aproape orice, e îndulcit, iar eu am promis că o lună nu mănânc nimic cu zahăr. Aşa că am terminat curry-ul fără sos. Recunosc că am mormăit ceva în barbă, nu mi-a convenit deloc.

Am vrut să mai mănânc şi pâine prăjită cu unt la un moment dat, în timpul zilei. M-am uitat şi pe ambalajul pâinii. Ghici? Da, are zahăr. Aşa că, ori caut pâine fără zahăr (nu ştiu dacă există), ori mă apuc de făcut pâine. Probabil ultima variantă. Seara am vrut o salată de roşii cu ton. Ton din conservă. Da, şi ăla avea zahăr. N-am mai mâncat.

Ce-am învăţat ieri? Că luna asta provocarea va fi nu să nu mănânc dulciuri (îngheţată, prăjituri, ciocolată) ci să găsesc produse alimentare care să nu conţină zahăr sau îndulcitori. #SeptembrieFaraZahar continuă!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Mi-e frică de înălţimi. Dacă mă găsesc sus, oricât de frumoasă ar fi priveliştea, intru în panică. Am impresia că o să cad, că o să mă împiedic şi o să mă rostogolesc, că cineva o să mă împingă. Devin uşor isterică. Mă ia ameţeala şi simt că hăul mă trage la vale, simt că voi cădea şi în momentele alea nimeni nu mă poate convinge că nu voi muri.

M însă iubeşte înălţimile. Iubeşte zborul, îi place să fie sus, nici gând de panică sau de isterie. Pentru el, înălţimea e libertate. Echilibru. De aceea, gândindu-mă la aniversarea lui de patruzeci de ani, n-a fost prea greu să ştiu ce cadou l-ar face fericit.

Cu ajutorul celor de la Aeroportul Tuzla, am programat pentru M, fix de ziua lui, un zbor cu o aeronava DA20, la care au participat doar el cu pilotul. Până a ajuns la aeroport n-a ştiut că urmează să zboare, aşa că surpriza a fost completă.

M şi-a început ziua cu un zbor de o oră şi jumătate pe ruta Tuzla – Gura Portiţei – Sulina – survol litoral –Tuzla, iar noi, toată familia (cu bunici, cu mătuşi şi unchi) l-am aşteptat la cafeneaua Hangar Café 67 din cadrul aeroportului. De pe terasa acesteia am urmărit decolările şi aterizările aeronavelor sau a elicopterelor.

A fost senzaţional. La întoarcere M a coborât din avion cu un zâmbet cât China, cu aşa o bucurie desenată pe faţă încât mi-au dat lacrimile.

Personalul a fost foarte drăguţ, pilotul relaxat şi zâmbitor, cei de la cafenea asemenea. M-am felicitat în gând pentru idee şi vă recomand cu încredere serviciile celor de la Tuzla, dacă plănuiţi un cadou inedit pentru cineva drag. Adaug că acesta nu este un articol plătit, ci o recomandare personală, făcută doar în urma serviciilor de care noi am fost foarte mulţumiţi.

Pe cei de la aeroportul Tuzla îi găsiţi aici. Pagina lor de Facebook aici. Cafeneaua Hangar Café 67 aici.

P.S. La mulţi ani, M! Te iubesc! ❤

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Când te-am văzut prima dată, mi-a fost clar că nu cu mine semeni. Aveai ochii şi unghiile lui. Doar urechile tale semănau cu ale mele. Ascuţite, ca de elf. Dar n-au rămas aşa, cu timpul s-au rotunjit, pe când ale mele tot ca a unui elf sunt şi azi. Poate doar zâmbetul ţi-e ca al meu. Larg, îţi dezvăluie toţi dinţii. În rest, eşti bucăţică ruptă din tată-tu. Da, draga mamei, bucăţică ruptă. Mai ales când:

– Trebuie să te strig de cel puţin cinci ori ca să mă bagi în seamă.
– Ai putea să mănânci doar carne la micul dejun, prânz, cină şi gustări.
– Iubeşti cărţile.
– Te foieşti trei sferturi din noapte.
– Pepenele e fructul tău preferat.
– Nu-ţi place dacă îţi intră nisip în sandale.
– Durează cel puţin o oră până adormi.
– Ai cei mai frumoşi ochi din lume.
– Ţi se încreţeşte uşor nasul când nu-ţi convine ceva.
– Nu-ţi plac regulile.
– Nu-ţi place să împarţi mâncarea.
– Îţi place să mă ţii pe mine în braţe.  🙂
– Ai un deosebit simț al umorului.
– Dacă îţi murdăreşti degetele în timp ce mănânci, te uiţi la ele cu oarece dispreţ.
– Eşti încăpăţânată.
– Dormi dezvelită.
– Aduni toate nimicurile.
– Observi detalii care mie de cele mai multe ori îmi scapă.
– Ai o memorie incredibilă.

Las lista asta aici, Irisule, să ştii şi tu de ce ţi-oi zice vreodată “eşti fix că taică-tu”.  🙂
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

– Auzi, trebuie să aprindem candela, că n-o să-ţi vină niciodată să crezi ce mi-a cerut noră-ta! îi zice soacră-mea lui socru-meu.
– Aoleu, dar ce-a cerut? întreabă el amuzat
– Răsad de flori. Să-şi planteze şi ea în curte. Noră-mea, răsad de flori, auzi!
Soacră-mea râde de-a binelea acum. Mustăceşte şi socrul meu. Îmi vine şi mie să râd.

N-am fost niciodată iubitoare de flori. Nu m-am bucurat vreodată la un buchet de flori primit, cine mă cunoaşte nu-mi aduce flori la ziua de naştere, nici cu altă ocazie specială. Mi se pare că să cumperi flori e ca şi cum ai arunca bani pe geam. Nu-mi place să le pun în vază, să le schimb apa, nu am momente de tandreţe cu ele.

Îmi amintesc că atunci când am născut, colega mea de salon avea pe noptieră un buchet imens de trandafiri roşii primit de la proaspătul tată. Când m-au vizitat ai mei la spital, mama mea a văzut buchetul şi imediat s-a simţit rău că nu am şi eu unul. A încercat să mă convingă să accept să-mi aducă a doua zi flori. În zadar însă, mie nu-mi trebuiau şi pace.

Mamei mele îi plac florile. Şi lui tata îi plac. În apartamentul lor mic e plin de ghivece, pe pervaze, pe mobile şi pe balcon. Le udă amândoi, le şterg frunzele, le mângâie petalele şi vorbesc cu florile.Eu şi sora mea însă, uităm că au nevoie de apă ca să trăiască şi nu ne emoţionăm în general la vederea petalelor colorate, nu ştiu cum s-a nimerit aşa.

Soacră-mea are şi ea curtea plină de flori. Miroase frumos la ea acolo. Are şi narcise, şi lalele, are liliac şi bujori, crini şi trandafiri, toată primăvăra şi vara curtea îi e plină şi parfumată cu flori.

Abia târziu am avut şi eu pe pervaz un ghiveci cu o floare. O orhidee pe care am primit-o cadou de la una din cumnate. De data asta am avut grijă de ea, cumva pentru mine floarea avea legătură cu naşterea copilei, aceasta fiind ocazia cu care îmi fusese adusă. Apoi de la bunici am adus două ghivece cu aloe vera, să fie balsam pentru răni şi eventual eritem fesier al bebeluşei. Mai tarziu, de la aceeaşi cumnată am mai primit încă o orhidee. Uite-mă aşadar cu patru ghivece în casă. Eu, udând plantele şi ştergându-le frunzele de praf. Eu!

În curte, Marian plantase irişi, lalele, garofiţe şi un trandafir agăţător. Şi trebuie să recunosc că devenise plăcut să le privesc. Culorile, delicateţea lor. Poate că movul irişilor a plăcut ochilor mei, poate de-acolo a pornit, pentru că florile astea vor fi veşnic legate de fiică-mea, poate pentru că un om drag mie şi plecat dintre noi acum, mi le-a adus când afară încă era aproape iarnă şi irişi nu se găseau nicăieri.

Soacră-mea îmi spunea că nici ei nu i-au plăcut florile în tinereţe. Dar că mai apoi, înaintând în vârstă, a descoperit că sunt frumoase şi că-i face plăcere să le îngrijească. Îi dă un sentiment de satisfacţie să le vadă, îi bucură ochii şi sufletul. Eu nu-s acolo încă. Poate o să fie şi la mine la fel, nu ştiu.

Ştiu doar că în vara asta, împreună cu Iris, am plantat flori pentru prima dată în viaţă. Când ne-am întors din vacanţa de la bunici, erau acolo înflorite, un rând întreg de flori, plantate cu mâinile mele. Şi că m-am bucurat tare când le-am văzut. Rup buruienile din jurul lor şi le ud. Poate îmbătrânesc, la naiba. Sau poate că doar au început să-mi placă florile.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook