Category: Diverse

Se mişcă în somn până când ajunge lângă mine. Îmi cuprinde gâtul cu braţul şi îşi pune genunchiul peste piciorul meu. Nasul mic îi e lipit de obrazul meu. Încet de tot, îi dau la o parte o şuviţă de păr care îi acoperă ochii. Mă uit la ea şi mă minunez iar cât de frumoasă este. Îi cunosc chipul pe de rost. Doamne, spun în gând, îţi mulţumesc că ne-ai dat-o nouă, că ne-ai ales pe noi s-o primim.

Deschide ochii şi mă întreabă:
– Mama, e dimineaţă?
– Da, e dimineaţă.
– Azi e sfâişit de săptămâna? Nu meig ia gădiniţă?
– Azi stăm acasă amândouă.

Zâmbetul îi sapă imediat gropiţe drăgălaşe în obraji. Îi ating fruntea. Pe timpul nopţii a avut febră. Acum e bine. Se lasă moale în braţele mele şi-mi spune:
– Mama, mă bucui să te cunosc.
Eu râd, râde şi ea. Îi aşez buclele cu clame mici şi o îmbrac încet, savurând momentul ăsta de apropiere, apoi o întreb:
– Ce vrei să mănânci?
– Cătite, zice pe nerăsuflate. Cu banane şi mieie.
– Îţi face mama cele mai bune clătite.
– Din iume?
– Din univers, nu din lume.

Amestecă ea aluatul şi îl întinde pe toată masa.
– Mama, te supei?
– Dacă ştergi după ce termini, nu, nu mă supăr.
Curăţă cu neîndemânare până când masa arată mai rău decât la început.
– Mama, e bine aşa? Am cuiăţat bine?
– E perfect, mie aproape că nu mi-ai mai lăsat nimic de făcut.

Curând, toată casa miroase a clătite şi vanilie. Cafeaua mea e pe foc. Întorc clătita groasă în tigaie, în timp ce doi ochi mici şi pofticioşi îmi urmăresc fiecare mişcare.
– Mama, e gata?
– Imediat, Irisule.
– O să tai cătiteie pătate?
– Dacă vrei ţi le dai în formă de pătrat, da.
– Viau.

Îi pun bucăţelele în castronel şi mă uit la ea cum înfulecă. Îmi torn cafeaua în cană şi adaug lapte. Acum casa miroase şi mai frumos. A cafea şi clătite. A mine şi a Iris. Ies din casă şi Ozzy mi se freacă de picioare până când aproape mă dărâma. Îl mângâi pe cap şi pe grumaz, apoi îi dau şi lui să mănânce, iar el îmi linge mâna cu recunoştinţă.

Bună dimineaţa, viaţa e frumoasă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ieri, după ce am luat-o de la grădiniţă, am dus-o pe Iris să se dea cu trotineta, apoi puţin în parc şi am încheiat seara cu o plimbare pe malul mării. La ultima parte au fost doar M şi Iris, iar eu am rămas sa-i aştept în maşină. Şi cum stăteam eu aşa, privind marea în depărtare şi mulţumind universului în gând pentru că Iris s-a simţit bine la grădiniţă, am văzut cum în dreapta mea parca o altă maşină.

La volan, un tânăr domn, iar în spate, tânăra lui soţie am presupus. El a coborât şi a scos din portbagaj un cadru de cărucior şi atunci am înţeles că soţia era în spate cu un bebeluş. Tăticul a atârnat de mânerul căruciorului o paporniţă mare, probabil plină cu şerveţele, biberoane, scutece şi altele trebuincioase unui bebe. Apoi, sub atenta supraveghere a mamei, de parcă ar fi ţinut ouă preţioase de dragon, a scos bebeluşul din maşină şi l-a pus uşor de tot în cărucior.

Înainte să văd bebeluşul, am ştiut sigur că e nou născut. Şi că e primul lor copil. A fost necesar doar să mă uit la cei doi părinţi. Încă erau emoţionaţi, încă nu ştiau ce-i lovise. Ea privea doar bebeluşul, dar el, oh el îşi muta ochii de la bebeluş la mama şi apoi iar la bebeluş. Aveau amândoi cearcăne lungi şi oboseala li se citea pe chipuri. Mama i-a acoperit bebeluşului urechile cu o căciulă minusculă, apoi i-a mângâiat căpuşorul. După care au plecat la plimbare, împiedicându-se unul de altul, neştiind care din ei să împingă căruciorul.

M-am uitat puţin după ei zâmbind şi m-am gândit că ai mei sunt jos pe plajă. Că probabil Iris iar îşi pune nisip în cap, şi iar o să fiu nevoită să-i spăl părul, în timp ce ea o să protesteze că-i intră şamponul în ochi. Iar eu o să-i spun că ea e Mica Sirenă şi că uite ce păr roşu frumos şi lung are. Iar ea o să mă întrebe “Chiar mama, e ioşu? E ioşu păiu meu?”

Oameni buni,faceţi copii, chiar dacă-i greu. Faceţi copii, pentru că ei nu vă aduc doar cearcăne. Faceţi copii, că tare fain e să fii părinte.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Mă vede şi i se luminează faţa. Apoi îşi întoarce privirea. Rămân în uşă şi o strig. Ea stă pe maşinuţa de jucărie, cu volanul între mâini şi mă ignoră, se uită la totoşii din picioare. Ştiu că a aşteptat momentul ăsta toată ziua. Că a şi dormit, ştiind că după somn mai durează doar puţin şi vin după ea. Totuşi, acum nu mă vrea. Mă pedepseşte. E supărată şi vrea să înţeleg asta. Are trei ani. Trei ani în care a stat doar cu mine, zi de zi, noapte de noapte.

Acum, stă cu necunoscuţi. Nu înţelege de ce e nevoie să vină aici, la grădiniţă. Jucăriile ei de acasă sunt mai drăguţe, nu trebuie să le împartă cu nimeni, acasă nu plânge nici un alt copil, acasă e mama. O strig din nou. Îşi ridică privirea, însă tot nu vine la mine. Ştiu că ar vrea să-mi sară în braţe şi nu înţelege ce o opreşte să facă fix asta.

Dar eu înţeleg. Simte că am trădat-o, chiar dacă acum am cel mai blând zâmbet pe buze. Dimineaţă am lăsat-o şi n-am privit în urmă. Simte că am abandonat-o, că nu m-am gândit la suferinţa ei, că am lăsat-o când ea n-a vrut să rămână. Înghit cu greu nodul pe care-l simt în gât.

Mai târziu, o ducem să se plimbe cu trotineta. Special pentru activitatea asta, ca să ne putem  plimba împreună, am cumpărat şi o trotinetă pentru adulţi. Însă nu se bucură. Nu vrea să se plimbe cu mine, vrea doar cu tată-su. Doar puţin. Nu e mulţumită de casca de protecţie, de ce e mov şi nu roz, nu vrea să ţină banana că are coajă, nu vrea să o luăm pe drumul ăla cu maşina, nu e bine că îi intră soarele în ochi, nu, nu, nu, nimic nu e aşa cum ar trebui să fie.

Se aşează cu fundul pe trotinetă şi îl invită şi pe tată-su să facă la fel. Apoi, îi spune ca un om mare:
– Tata, eu sunt puţin înghijoiată.
– De ce, puiule?
– Pentu că nu-mi paţe ia gădiniţă.

Mi se umplu ochii cu lacrimi fără să mă pot controla. M îi povesteşte cum şi el se îngrijora când era mic, că şi el a fost la grădiniţă cândva.
– Şi tu tata ieiai înghijoiat?
– Da, foarte îngrijorat.
– De ţe? Că nu venea mama să te ia?
– Da.
– Mama mea?
– Nu, mama mea.
– Bunica?
– Da. Dar ea venea în fiecare zi. Aşa cum vine mama după tine. Când am înţeles asta, nu mi-am mai făcut griji. Ştim că-ţi e greu.
– E gheu tata, nu viau să meig ia gădiniţă.

Vorbeau aşa unul cu celălalt, cu spatele la mine şi fundurile pe trotinete, iar eu îmi ştergeam ochelarii de lacrimi. La naiba, am ştiut că va fi greu, însă suferinţa asta pictată pe faţa ei frumoasă, îmi rupe sufletul. Mă bucur însă că îşi verbalizează emoţiile, că ne spune în ce fel îi e greu, chiar şi că mă pedepseşte pe mine, dacă asta o ajută.

Azi e vineri şi mă bucur că urmează două zile în care o avem pentru noi, acasă. Vor fi zile pentru reconectare, pentru exprimat emoţii.
Sper că la voi a fost mai bine!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

No hai c-am ajuns şi-n punctul ăsta. Azi dimineaţă mi-am lăsat copila cu două doamne pe care le-am văzut prima dată în viaţa mea şi cu o gaşcă de copii agitaţi, am strâns-o la piept, am pupat-o apăsat, i-am spus c-o iubesc cu cel mai mare zâmbet pe care mi l-am putut afişa pe faţă, şi-am plecat. Fără să mă uit în urmă.

Da, ştiu că multe mame aleg să rămână lângă copil, să stea în hol, să-i mai dea o îmbrăţişare, ştiu despre adaptarea blândă. Nu zic că nu e ok, spun doar că în acelaşi timp, îmi cunosc copilul şi ştiu cum e mai uşor pentru el. Eu ca mamă îmi asum o despărţire scurtă.

Iris e la grădiniţă. Eu sunt acasă. Tată-su e la serviciu. Adică eu sunt singură. În toată casa şi curtea, da! E şi Ozzy pe-aici, dar el doar îmi cere o mângâiere pe botul lung, apoi se tolăneşte leneş în iarbă.

Deci aşa se simt mamele când îşi lasă copilul în prima zi la grădiniţă. Pierdute. Vinovate. Libere. Nu ştiu voi, dar eu aşa mă simt. Vreţi să ştiţi ce am făcut când m-am întors de la grădiniţă?

Am muncit. Apoi, m-am învârtit puţin prin toate camerele. Am aranjat paturile. Am mâncat întinsă pe canapea, cu farfuria în poală, în faţa unui episod din “Suits”. N-am înţeles nimic din el pentru că mă întrebam dacă Iris plânge, dacă o ia cineva în braţe s-o consoleze în cazul în care urlă de tristeţe. M-am jucat puţin cu Ozzy. M-am plimbat iar prin casă. Am deschis frigiderul de câteva ori şi m-am uitat la bucata de tort rămasă de la ziua lui Iris, dar nu m-am putut consola cu ea pentru că #SeptembrieFărăZahăr.

M-am întrebat dacă avem oare ţigări ascunse prin casă. Nu cred c-aş fi fumat, dar oare avem? M, avem? Am vorbit cu alte mame pe Facebook despre cât de agitate eram. Unele fuseseră pe furiş la grădiniţă să spioneze copiii şi mi-au spus că Iris nu plânge. Am pus haine la spălat.

Am făcut un duş. Singură! Fără să-mi arunce nimeni jucării de plastic în cadă, fără să cânt “Răţuştele mele”. Mint, am cântat, dar doar în gând.
Am vrut să citesc, mai am 200 de pagini dintr-o carte absolut fantastică, însă n-am reuşit să urmăresc propoziţiile.

Imediat e ora trei. La patru mă duc să-mi iau copila. Hai că aproape a trecut. La voi cum fost?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ştii tu Irisule, în lumea asta a oamenilor mari, a mamelor şi a taţilor, se vorbeşte mult despre iubire necondiţionată. Ce ciudat sună, aşa-i? Tu crezi că există un singur fel de iubire, ştiu. Dar iubirea e în multe feluri, puiule.

Dar aşa cum spuneam, se zice că părinţii îşi iubesc copiii necondiţionat. Aşa o fi, Irisule, însă eu ştiu că iubirea asta necondiţionată, vine de fapt de la copii către părinţi, nu invers. Cum adică, mă întrebi? Ce e aia necondiţionată?

Păi, Irisule, iubirea asta e cea mai pură iubire din lume. E albă ca zăpada proaspăt ninsă. E curată şi limpede. Fără nici o urmă, fără nici o cerinţă, fără reproşuri şi fără aşteptări. Aşa, în felul ăsta, eu cred că doar voi copiii puteţi iubi.

Uite, iubirea pe care ne-o dăruieşti tu nouă în fiecare zi e necondiţionată. Tu ne-o dai pur şi simplu. Chiar dacă uneori n-avem chef să-ţi citim aceeaşi poveste, sau nu te ducem în parc câteva zile. Tu ne iubeşti chiar şi atunci.

Iubirea ta e ca un foc care pe mine mă încălzeşte într-una, un foc mititel, însă puternic şi care nu se stinge niciodată. Cum să-ţi explic eu ţie? E ca atunci când ţie ţi-e puţin frig la mâini, iar eu îţi suflu abur cald în palme, până ţi le încălzesc. Iar tu râzi arătându-mi dinţii mici şi albi. La fel râd şi eu, Irisule, pentru că iubirea ta îmi încălzeşte pieptul pe dinăuntru. Să fiu iubită în felul ăsta, e mai mult decât am sperat vreodată.

Sigur că pentru noi, tu eşti cel mai fain copil din lume. Eşti în continuare foarte veselă. Râdeai mult şi când aveai trei luni, râzi la fel de mult şi acum când ai trei ani. Încă ai gropiţe, câte una în fiecare obraz. Ochii tăi până nu demult albaştri, au împrumutat acum puţin din culoarea schimbătoare a mării, uneori sunt verzi, alteori albaştri verzui.

Eşti curioasă şi vrei să încerci tot. Alergi într-una, chiar dacă doar te deplasezi de la bucătărie în living. Jucăriile tale preferate sunt cărţile, iar eu sunt tare mândră pentru asta. Tată-tu te lasă să i te urci şi pe cap dacă vrei, iar tu vrei. Mereu. Încă semeni foarte tare cu el, iar uneori mie mi-e ciudă din cauza asta.

Ţi-e frică de zgomotul pe care-l fac avioanele şi maşinile vechi. Ai învăţat să fii grijulie cu copiii mai mici şi ne ceri o surioară. Nu un frate, o surioară pe care s-o îmbraci în roz. Galbenul e culoarea ta favorită de cele mai multe ori. Alteori rozul.

Îţi plac rochiile. Alea lungi. Poţi să plângi jumătate de zi dacă ţi se pare că rochia ta e prea scurtă. Nu mai rupi florile, pentru că ţi-am zis că undeva o zână îşi pierde aripile dacă o faci. Da, ştiu că te-am minţit, dar noi mamele mai facem şi din-astea.

Îţi faci pelerină din orice fular, cearceaf sau cârpă. Vorbeşti mult şi de cele mai multe ori o faci cu sens. Conversaţiile noastre sunt savuroase şi mi-aş dori să le pot ţine minte pe toate. Întrebi o mie de lucruri.

Eşti fetiţă mare şi adormi singură. Înainte de culcare îţi place să-ţi spun “vise plăcute, vise curcubeu, vise colorate, vise banane”. Ah, şi încă ceva. Eşti frumoasă, Irisule! Eşti foarte, foarte frumoasă!

Mulţumim, copilă! Mulţumim pentru iubirea asta fără pereche!
În curând e 16:10, minunea mea. În curând împlineşti trei ani.
La Mulţi Ani, Iris, zăpăcita mea!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook