Moșul care zicea sărut mâna

Când afară era vreme plăcută, îl vedeam mereu la poartă, sprijinind gardul. Stătea acolo, uitându-se la trecători, salutându-i pe unii, schimbând o vorbă cu alții, câteodată împărțind un bidon de bere cu vreun vecin.

Îi răspundeam și eu la salut, chiar dacă nu-mi era chiar simpatic. Prea mi se părea mare pentru un bărbat în vârstă, de-a dreptul mătăhălos și chipul îl avea cam buhăit, poate de la toată berea aia pe care o bea cu vecinu-său.

Sărut mâna, zicea, iar eu îi răspundeam cam înțepat cu bună ziua, împingând căruciorul cu Iris, în timpul plimbărilor mele cu ea. Mă enerva moșul ăsta, eram supărată pe el, pentru că de multe ori le dădea drumul în stradă celor doi câini pe care-i ținea în curte. Arțăgoși ca naiba, alergau după bicicliști și lătrau turbați după fiecare mașină sau trecător.

Îmi era teamă de ei și dacă-i vedeam de departe, alegeam s-o iau pe străzi lăturalnice, doar ca să-i evit. Îmi imaginam tot felul de scene în care săreau la căruciorul lui Iris, la cum aș fi urlat și i-aș fi pocnit cu picioarele în burți, poate ei m-ar fi apucat de cracul pantalonilor, chiar m-ar fi mușcat, îmi era capul plin de imagini de felul ăsta.

Uneori chiar întârziam acolo unde trebuia să ajung, din cauză că alegeam rute ocolitoare.

Din cauza asta, deși bătrânul mă saluta mereu și îi zâmbea sincer lui Iris, eu mormăiam nemulțumită în barbă când îl vedeam. Ba odată l-am atenționat că nu e în regulă să-i lase liberi în drum și i-am cerut să-i țină naibii închiși că altfel or să rănească pe cineva într-o zi. I-am zis că mi-e frică de ei și el a încercat să mă convingă că nu mușcă, că latră ei ca tembelii, dar nu-s agresivi, să stau liniștită, chiar să-mi fie teamă, păi se poate?

M-am enervat mai tare și am vrut să chem hingherii, apoi când m-am mai liniștit mi s-a părut nedrept ca bieții câini să fie omorâți din cauza nepăsării moșului. Așa că am învățat să arunc cu pietre după câini, iar ei au învățat la rândul lor să nu mă mai latre dacă nu voiau să și-o ia în bot când aveam o zi cu țintă bună.

Bătrânul a continuat să sprijine gardul în zilele frumoase, să mă salute și să îi zâmbească lui Iris. Timp de cinci ani, sărut mâna. Apoi, când îl aveam pe Zmeu în burtă, mă complimenta și felicita   de câte ori avea ocazia.

Apoi am născut, iar plimbările mele s-au mai rărit, o vreme n-am mai trecut prin fața porții lui.

Într-o zi când mergeam să o iau pe Iris de la grădiniță, l-am văzut de la distanță, înainte să ajung lângă casa lui. Nu pe el, ci doliul mare de pe casa în care locuise. Am sperat că nu el se stinsese și am trecut pe-acolo mai des în următoarele zile. Dar deși era încă vară, nu l-am mai văzut niciodată sprijinind gardul.

Acum nu mai sunt nevoită să car pietre prin buzunare, câinii lui sunt încuiați mereu în curte și asta ar trebui să o simt ca pe-o victorie. În schimb, când trec pe-acolo, nu-i mai zâmbește nimeni lui Iris, iar eu nu mai mormăi supărată pe moșul cu cei doi câini. Și nici nu îmi mai spune nimeni sărut mâna.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.