Soacra mea s-a stins acum mai bine de un an. Boala și apoi sfârșitul, petrecute înfiorător de rapid, au lăsat toată familia zguduită. Pierderea ei a produs goluri peste tot, aerul din jur a fost irespirabil luni întregi pentru noi toți, dar mai ales pentru M, surorile lui și pentru socrul meu.

M a umblat multă vreme ca o fantomă prin casă și în general prin viață, uneori încă o mai face. Îmi imaginez că pierderea unui părinte vine cu o durere care nu se vindecă sau domolește vreodată. Nu există plasture, pastilă sau cremă care s-o ostoiască. Nu există cuvinte care să aline dorul. O vreme, acolo nu mai există decât durerea.

Soacra mea a fost o femeie simplă. Vorbea mult și tare, cel mai mult îi plăcea să muncească pământul în grădină și când râdea, o făcea din toată inima. Nu îi era frică de nimic și de nimeni. Mereu găsea o cale să ducă la bun sfârșit ce își punea în minte. M-a primit în casa și în viața ei de parcă i-aș fi fost al cincilea copil. De parcă m-ar fi născut și pe mine.

Grădina ei era cea mai frumoasă din univers, iar din mâinile ei ieșea cel mai bun suc de roșii. Se mândrea tare cu plantele pe care le îngrijea, fie ele legume sau flori. Dar mai ales cu roșiile. Cele mai suculente, aromate și cărnoase, mari cât mingile de tenis. Incredibil de bune. Atât de gustoase încât vara doar roșii cu brânză aș fi putut hali.

Printre bulgării de pământ nu se vedea nici măcar un fir de buruiană, rândurile cu ardei sau roșii erau perfect drepte și frumos aliniate, iar soacră-mea mă plimba printre ele, povestindu-mi cum le-a udat sau când le-a plivit ultima dată. Purta un batic colorat cu flori, legat lejer la spate și mă ținea de după umeri, uneori chiar de mână, ca pe un copil. Îmi culegea cea mai mare roșie pe care o găsea, o ștergea de fustă și mi-o dădea să mănânc. Mușcam din roșia zemoasă, în timp ce ea râdea de eforturile pe care le depuneam să nu-mi mânjesc hainele cu zeamă dulce.

Când eu și M ne-am mutat la casă, soacră-mea a încercat să mă convingă să renunț la gazon, să sap terenul și să-l fac grădină cu legume. I-am zis atunci că eu mereu am visat la curte cu o palmă de iarbă, copii și un câine care s-o culce la pământ cu tropăiala lor. Așa că a rămas gazonul.

Apoi, când am îngrădit un spațiu mic de tot, lung de doi metri și lat de jumătate de metru, a venit cu bulbi de flori din grădina ei și i-a plantat la mine. Am avut în fiecare primăvară lalele, apoi zambile grăsane și parfumate.

După ce s-a stins, grădina ei n-a mai arătat la fel ca înainte. Straturile lungi cu roșii au fost înlocuite de unele scurte și dintre ele nu s-a mai ițit nici un cap acoperit de baticul înflorat.

Iris e convinsă că bunica locuiește acum în cerul de deasupra ei și că o veghează tot timpul. Crede că atunci când e în parc, bunica e în cerul de deasupra parcului, când e în curte, bunica e în cerul de deasupra curții și tot așa. Poate că are dreptate, cine sunt eu să spun că n-are, poate că într-adevăr bunica chiar ne veghează pe toți.

De dorul ei și pentru că dacă Iris are dreptate și soacră-mea e cu noi tot timpul, m-am hotărât s-o fac să râdă. Pe soacră-mea, da, nu pe Iris. Cu râsul ăla al ei, din toată inima. Așa că i-am cerut socrului semințe de roșii puse de soacră-mea la păstrare și le-am plantat. Le-am udat și am sărbătorit cu dans și chiote fiecare fir răsărit.

Vă spun sigur că soacră-mea s-ar fi distrat teribil să mă vadă pe mine în ipostaza asta.

Am separat răsadurile unul câte unul, apoi le-am îngrijit separat. Când au fost suficient de mari și puternice, le-am transferat în curte, pe bucățica aia mică de pământ, unde avusesem înainte florile.

M le-a pus araci și uite-așa, încet, udate în fiecare seară, s-au înălțat plantele noastre, de mai mare dragul să te uiți la ele. Au făcut flori și apoi au apărut primele roade. Mici și drăgălașe, primele roșii răsărite din grija mea, cu semințele puse la păstrare de soacră-mea. În naivitatea mea, roșiile astea sunt o punte între noi două. Declarația mea de dragoste, promisiunea că n-o s-o uit niciodată. Recunoștință pentru iubirea pe care mi-a purtat-o și mie, dar mai ales copilului meu, care și-o amintește cu drag.

Am cules primele două roșii coapte cu reală bucurie, le-am spălat și tăiat cu grijă, apoi le-am pudrat cu puțină sare.  Una i-am dat-o lui Iris, pe cealaltă lui M. Iar din cerul de deasupra casei noastre, sunt sigură ca soacră-mea a râs iarăși.

Acum stau cuminte și aștept să se mai coacă măcar încă una, ca s-o mănânc eu de data aceasta. Iar după ce o voi fi savurat, voi ciuli urechile, așteptând ca măcar în închipuire să mai aud râsul acela.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Foto: Pixabay