Despre vulnerabilitatea adaptării la viața în patru

Iris l-a văzut pe Zmeu pentru prima dată în spital, a doua zi după naștere. Așteptând-o să vină în vizită, îmi simțeam inima pulsând în gât, înțelegând foarte bine că viața noastră împreună, așa cum o știam, urma să dispară pentru totdeauna.

Poți citi și auzi peste tot descrieri poetice despre cum arată noua viață de familie în patru. Nimeni nu-ți spune însă cu adevărat cum e la început. Adevărul gol-goluț despre travaliul  prin care trec toți membrii, în tranziția de la familie cu un copil, la familia cu doi. De la copil unic, la soră sau frate mai mare. De la părinții unui singur copil, la părinți de doi. Pentru că adevărul ăsta nu face cinste nimănui. Ba chiar, de multe ori, e tare, tare dureros.

Când Iris a intrat în salon, când m-a văzut, toată fața i s-a luminat. Ca atunci când în întuneric, cineva aprinde becul. Nu mă pierduse, eram acolo, chiar dacă nu mă mai văzuse de 24 de ore și nu știa prea bine la ce să se aștepte. Era pentru prima dată că stăteam departe una de cealaltă și chiar dacă acasă toată familia își concentra atenția asupra ei, M, bunicii și mătușa, eu îi simțeam neliniștea și zbuciumul interior. Of, cât de bine le simțeam.

Plecasem să nasc în toiul nopții, fără să mai apucăm să ne luăm rămas bun și știam că era supărată din cauza asta. Și eu eram, la naiba.

Iar acum, mă regăsea într-un salon de spital, aplecată de spate, pășind cu grijă din cauza operației și ținându-mă de burtă. Eu, mama ei, aceeași persoană pe care o știa dintotdeauna, dar care nu mai era doar a ei. Mama ei, care era acum și mama altcuiva.

Toate le-am citit pe chipul ei mic, tot am înțeles, imediat ce a intrat pe ușă. Dorul, iubirea, supărarea, curiozitatea, surpriza, mirarea. Apoi durerea. Atunci când l-am luat pe el în brațe. Atunci când Iris a înțeles că e un bebeluș adevărat, unul în carne și oase, că burta mea imensă chiar găzduise un omuleț, pe care urma să-l duc acasă. În ziua aia am plâns când a plecat de la spital.

Toată lumea îți zice că nu-i bai, lasă că vor mai fi ocazii să petreceți timp împreună, ca înainte. Dar și asta-i o minciună. “Înainte” nu mai există, totul așa cum îl știai “înainte” a dispărut, a rămas în trecut.

Când am ajuns acasă cu bebelușul, am perceput-o pe Iris ca fiind deodată foarte mare. Pe lângă Zmeu, arăta ca o adolescentă. Iar asta nu era doar în capul meu, în cele câteva zile cât lipsisem de acasă, Iris se înălțase, fața i se lungise, chiar era mai mare. Ca și cum născând încă un copil, o forțasem să crească mai repede, fără să-mi pese că poate nu era pregătită.

Acomodarea a venit cu bune si mai puțin bune, cu dificultăți de tot felul. Iris care voia să fie luată în brațe exact când bebelușul plângea sau trebuia alăptat. Oboseala mea. Alăptarea greoaie care mă țintuia pe canapea ore și ore la rând.

Nerăbdarea lui Iris, plânsul și sfidarea. Faptul că uneori atitudinea ei mă enerva. Faptul că în momentele alea țipam la ea. Apoi vina, cantitatea enormă de vină care mă cotropea. Dorul de Iris. Ea, care cu câteva zile în urmă era centrul universului meu. Dorul de noi două. De “înainte”. Conexiunea dintre noi pe care acum n-o mai regăseam. Conștiința faptului că nu mai eram la fel. Că totul era diferit. Că ne schimbasem cumva peste noapte. Eu, ea și toată viața noastră.

Sentimentul că am pierdut ceva ce nu voi mai putea recupera vreodată. Toate emoțiile care se schimbau rapid pe chipul lui Iris. De la iubirea evidentă pe care i-o purta lui Zmeu, la gelozia dureroasă care o lua chiar și pe ea prin surprindere.

Nevoia ei de a se face remarcată în ochii noștri prin tantrumurile dese si explozive. Neputința noastră. Oboseala și sentimentul că undeva, ceva am greșit fundamental.

Nimeni nu te învață cum să treci cu bine de perioada asta, nimeni nu-ți spune câți demoni personali vei fi nevoită să înfrunți. Nimic nu te pregătește pentru durerea primului tău născut. Pentru jalea persistentă pe care o simți. Pentru cum ești forțată de împrejurări să te împarți, să prioritizezi nevoile unuia dintre copii în derimetrul celuilalt.

E multă bucurie atunci când aduci încă un copil acasă. Casa aceea este una binecuvântată, nu am nici o îndoială cu privire la asta.

Dar cred că trebuie să vorbim și să acceptăm că adaptarea nu e doar dulce. Să nu ne ascundem după deget.  Să nu fugim de tot ce vine spre noi în perioada asta. Să ne dăm voie să fim și triști. Să ne simțim oricum, mai puțin vinovați. Să înțelegem că orice sentiment ne copleșește e normal.

În ce fază se găsește familia noastră acum, vă întrebați? Aș zice că suntem într-un loc în care reacțiile fiecăruia dintre noi au devenit previzibile, adică nu prea mai există situații care să ne surprindă sau care să ne prindă complet nepregătiți.

Însă vulnerabilitatea e încă acolo, în noi toți. Mai ales în Iris. E greu, n-o să vă vând gogoși aici. Dar nu mereu.

Pentru că trăim și momente ca cele din reviste. Alea în care Iris îl pupă, iar el râde cu gura lui știrbă și frumoasă ca o căpșună. Când o caută cu privirea prin casă. Când M îl ține la piept. Când îl privim dormind toți trei.  Când număr și suntem patru. Unu, doi, trei, patru.

Dosar de Mamă e și pe Facebook
Foto: Pixabay

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.