Mie îmi plac zilele astea închise, când soarele e ascuns undeva sub plapuma asta de nori gri. Când copacii chilugi își clatină crengile în adierea vântului rece, iar oamenii își afundă bărbiile în paltoane sau fulare. Poate are legătură cu faptul că înaintez în vârstă, cine știe? Sau poate că am învățat în sfârșit că frumusețea stă în ochii celui care privește.

Zilele când afară e frig, dar în casă e cald, copiii mei se joacă împreună pe covorul plin cu jucării, pe aragaz fierbe prânzul, în cuptor sfârâie o friptură, iar eu toc o salată de varză roșie.

Serile în care pup două frunți la culcare, nopțile în care învelesc două trupuri pe care eu le-am născut, în timp ce afară vântul vâjâie, fără să știe pacea din sufletul meu.

Zilele astea care ne țin mai mult în casă decât pe-afară, dar nu ne supărăm prea tare, căci înăuntru înseamnă că suntem împreună. Stăm cu toții grămadă în camera asta, deși avem suficiente pentru fiecare în parte. Unul citește, altul construiește cu lego, în timp ce piticul exersează balansul în patru labe.

Mă uit uneori la ei toți cu uimire. Sunt ai mei. Bărbatul și copiii. El m-a ales să-i aduc copii pe lume. Iar eu i-am adus.

N-o să încetez vreodată să mă minunez că mă aflu în locul ăsta. Că m-am făcut om mare. Cu bărbat, copii, câine, casă. Doamne, câte am! Doamne, ce norocoasă sunt!

Dosar de Mamă e și pe Facebook