La începutul lui decembrie, mi-am sucit glezna stângă. Plecasem cu copiii la plimbare, cu Iris de mână și cu Zmeu la purtător, când am călcat aiurea, piciorul meu a făcut poc și am simțit o durere groaznică în gleznă. Am țipat scurt, m-am agățat instinctiv de geaca lui Iris, în timp ce ea începuse să plângă speriată. Nu mai puteam să calc pe picior, iar în cap mi se zbătea doar gândul că aș fi putut cădea cu sau peste Zmeu.

În seara aia i-am zis lui M, care era destul de îngrijorat că nu mă mai puteam deplasa, că putea fi mai rău.

– Cum? m-a întrebat.

– Dacă ar face copiii febră la noapte, i-am răspuns.

Hold my beer, a zis universul, și după două nopți Zmeu făcea febră mare. Am șchiopătat trei zile cu el așa prin casă, copilul perpelindu-se la foc mare zi și noapte, eu strâmbându-mă de durere la fiecare pas, cu el în brațe. După câteva zile de febră mare și în care n-a mâncat mai deloc, Zmeu s-a umplut de bubițe mici. Făcuse roseola infantum.

Apoi a început Iris să tușească și a lipsit câteva zile de la grădi. Am tratat-o acasă cu ceai de ceapă și a trecut relativ ușor. Doar că Zmeu s-a umplut iar de muci și i-au ieșit doi dinți. Prilej de fornăit, nesomn și supărare.

La sfârșit de an a făcut Iris febră, așa deodată. Fiind în grupa mare, are imunitatea destul de bine antrenată și nu se mai îmbolnăvește serios de la orice muc. Însă răceala asta nu arăta ca niciuna de până atunci. Iris energica se transformase în Iris letargica, nu se juca, nu colora, nu voia decât să stea ghemuită și învelită până sub ochi. Tot corpul îi era fierbinte și se plângea de dureri de burtă, cap și mâini. Nu își putea ține ochii deschiși și avea frisoane. Avea somnul agitat, gemea și vorbea aiurea.

M-am speriat nițel pentru că inițial m-am gândit la meningită. Am insistat să-mi arate că poate pune bărbia în piept și să-și plimbe capul din stânga în dreapta. M-am mai liniștit când am văzut că gâtul nu îi era rigid.

Simptomele însă rămăseseră aceleași după două zile, febra ceda doar cu antitermic și revenea după șase ore. La medic ni s-a zis ca e suspectă de gripă (m-am speriat rău) și i-am făcut testul rapid. Din fericire a ieșit negativ. Totuși, Iris a mai fost așa încă vreo două zile. Boala s-a dovedit a fi o viroză, însă una ieșită din toate tiparele cunoscute de noi până acum. Sper să nu ne mai întâlnim curând cu așa ceva.

Prima noapte când Iris n-a mai făcut febră, a fost rândul lui Zmeu. A început și să tușească, muci, na, tot tacâmul. Vrea doar în brațe, nu mănâncă, nu doarme bine. Noroc că e alăptat și se hrănește în felul ăsta.

Înainte să nasc, asta a fost cea mai mare frică a mea. Ce mă fac eu când se îmbolnăvesc amândoi. Cum fac, ce frunte alin, unde împart pupături, care din ei o să aibă prioritate. Ei bine, acum știu. Realitatea e că fac cum și ce pot, însă nici o frunte nu rămâne nemângâiată și nici un copil nepupat.

Între timp, însă, visez la o pauză de la toate astea, la un somn normal, măcar unul pe săptămână și la un rom cu cola. Dar toate astea vor trebui să mai aștepte.

Sper că voi sunteți bine sănătoși! 🙂

Dosar de Mamă e și pe Facebook