Ruina

De vreun an încoace, Iris se joacă foarte mult cu Lego. Construiește după schemă, atât cât poate ea, schimbă piesele între construcții, are grijă de fiecare bucățică din set și face în general o grămadă de chestii faine cu ele. Și mie îmi place foarte tare Lego, pentru că stimulează imaginația și antrenează răbdarea copilei.

Bine, și pe a mea, că eu sunt cea care o ajută la construit, dar și cea care calcă pe bucățile alea de Lego împrăștiate pe podea, care parcă înadins mi se bagă pe sub tălpi.

Tot schimbând piese între seturi, unele construcții ajung să arate ca după bombardamente, iar altele, să concureze cu faimoasele case cu turnulețe de la Ștefănești.

Supărată că tot covorul era plin de piese mai mici sau mai mari, de nu mai aveam pe unde să calc, am apostrofat-o pe Iris:
– Bine, măi Irisule, nu vezi și tu cum arată castelul ăsta al tău?
– Cum?
– L-ai desfăcut pe jumătate și ai împrăștiat toate piesele, peste tot prin cameră. Acum nici nu mai arată ca un castel.

S-a uitat atentă la clădirea demolată:
– Da’ cum arată?
– Ca o ruină, am zis eu.

S-a oprit din ce făcea ca să privească bine de tot ceea ce fusese cândva un castel. Apoi, reluându-și nestingherită activitatea, mi-a zis calmă:
– Acolo unde adulții nu văd decât ruine, copiii pot să vadă castele. Așa stau lucrurile.

E drept că alte explicații n-am mai simțit nevoia să-i cer. De fapt nici nu mi-a mai venit să deschid gura deloc. Cu cine-o semăna copila asta, așa înțeleaptă cum e ea?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.