– Iris, cu cine vorbești? am întrebat-o, în timp ce îl îmbrăcam pe Zmeu ca să ieșim și noi în curte.

– Cu un domn vecin, mi-a răspuns, iar eu am ieșit val-vârtej din casă, cu ăsta micu’ îmbrăcat doar pe jumătate, ca să verific cu cine vorbea copila.

Suntem în izolare de cinci săptămâni, Iris știe foarte bine că n-are voie să se apropie de nimeni, iar pentru că locuim în câmp, pe strada noastră oricum nu circulă aproape nimeni, nici în condiții normale.

Domnul cu care Iris conversa prin gard, (la o distanță de vreo cinci metri) era bătrânul care de câteva zile locuiește în casa vecină. Probabil l-a adus fiul său, ca să fie mai bine izolat, să poată ieși în curte la aer, cine știe.

Vorbeau cu Iris despre extratereștrii, rachete și spațiu. Ea trăncănea într-una, el o aproba, în timp ce muncea greoi.

L-am mai văzut și ieri. Am observat că deși partea stângă a corpului îi este paralizată, încerca să curețe buruienile din jurul casei cu o sapă pe care o ținea în mâna dreaptă.

A săpat cam o oră, mișcându-se cu greu, oprindu-se uneori, cu mâna dreaptă tremurându-i pe sapă. Nu reușea să scoată buruienile, munca îi era aproape în van. Nu-i vedeam chipul, dar ghiceam în atitudinea lui un soi de încăpățânare și îndârjire, care m-au înduioșat teribil.

L-am urmărit și azi. Își târâia piciorul stâng și nu-și mișca deloc mâna stângă, dar săpa în continuare buruienile, cu aceeași determinare. În același loc de ieri. O acțiune inutilă și repetitivă, la prima vedere. Dar poate pentru el nu este inutilă, mă gândeam. Poate îi dă un scop zilnic, în izolarea asta nenorocită, când e închis singur într-o casă mare și poate singurul dialog pe care l-a avut în ultimele zile, a fost despre extratereștrii, cu o fetiță de cinci ani.

Și pentru oamenii ca acest vecin stăm noi în case, mă rog să nu uite nimeni asta. Nu doar pentru noi, ci și pentru cei ca el. Oameni care dacă se infectează, vor fi în pericol de moarte. Nu sunt cuvinte mari, e doar purul adevăr. Moarte, da!

La noi acasă se sărbătorește Paștele de două ori, eu fiind catolică, restul membrilor familiei sunt ortodocși. Duminica trecută am aprins o lumânare mică, una tip pastilă, nimic fancy, am zis în gând lângă ea Tatăl Nostru și astfel am avut lumină. Pentru mine lumina de acolo vine, din rugăciune, din credință. Cred într-un Dumnezeu bun, care-și iubește copiii, unul care nu i-ar pune niciodată intenționat în pericol. Domnul nu e răzbunător, nu e neiertător și crud. Nu ne-ar cere niciodată să ne punem în pericol, în numele lui, doar pentru lumină.

Înțeleg dorința de a privi către biserică, nevoia de Dumnezeu, mai ales în momentele acestea, însă El e peste tot, în toate lucrurile, Îl putem afla oriunde.

Am stat cinci săptămâni acasă, nu putem risca după atâtea sacrificii, nu ne permitem să facem asta, nu cu sistemul nostru sanitar, nu cu infecțiile din spitalele românești. Stați acasă! Noi vom sta, pentru noi dar și pentru vecinul nostru. Ca să aibă șansa să curețe toate buruienile din jurul curții lui, în cele din urmă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook