Fără grabă

Împing căruciorul în care Zmeu molfăie vesel un covrig. Se uită la tot și la toate, lumea e un adevărat spectacol pentru el, sunt atâtea de văzut și de descoperit. Am ieșit la plimbare pe străduțele din cartier, în speranța că va adormi.

Stă să plouă. Pe cer e o plapumă mare de nori gri și grei, aș vrea doar să nu se stoarcă fix peste noi. Altfel, e cald și plăcut. Zmeu și-a lăsat corpul moale și cred că Moș Ene îl ademenește tot mai tare spre tărâmul viselor, acolo unde bebelușii visează pieptul mamei sau poate îngerași, cine știe.

Sunt liniștită, mă simt bizar de calmă, ceea ce nu e cazul de obicei, iar plimbarea asta îmi face bine.

Merg domol, de parcă aș avea la dispoziție tot timpul din lume. Până la urmă pentru ce atâta grabă? Mereu mă grăbesc, mereu e ceva de făcut, un copil de hrănit, altul de adormit, mereu pe repede înainte ca să rămână timp și pentru altele. De fapt nu mai rămâne aproape niciodată. Sunt veșnic în criză de timp.

Dar uite că azi nu mai vreau să mă grăbesc, nu domnule, o s-o iau cătinel, fără prea mare zarvă. Zmeu a adormit, Iris e cu tată-su, așa că eu o să mă învârt pe străduțele astea, împingând căruciorul ăsta roșu în care se odihnește băiețelul meu dulce ca o felie coaptă de pepene roșu.

L-am salutat pe domnul sprijinit de poartă, care ne urmărea cu privirea, zâmbind, de parcă ar fi știut ce-mi trecea prin cap. Poate citește gânduri, cred că unii oameni sunt capabili să facă asta. De obicei sunt dintre cei la care nu te-aștepți.

Un băiețel aștepta cuminte să trec eu cu căruciorul, ca să poată trimite cu un șut mingea, îndărăt la prietenii lui care îl așteptau pe partea opusă a străzii. “Ce țipați, bă, așa. N-ați văzut că bebelușul ăla dormea? Ia, țineți-vă gura, până trece” și-a certat el camarazii de bătut mingea.

La umbră, sub un nuc, stau de vorbă două bunici. Cea cu basma pare să povestească ceva interesant, căci cealaltă ascultă nemișcată, cu mâna adusă lângă gură. Ascultă și dă din cap aprobator. Sau cine știe dacă chiar ascultă, uneori nu e nimic de spus, alteori nimic de ascultat.

Un pisic alb, cu botul ca pătat de smoală, stă tolănit pe asfaltul cald. Se uită lung după noi, leneș, fără să ridice măcar puțin capul. Apoi închide ochii și așteaptă următorii trecătorii care să nu merite măcar o singură mișcare din partea lui.

O fetiță plânge în mijlocul drumului, în timp ce mingea ei roșie se rostogolește grăbită la vale. Se așează pe bordură, își duce mâinile la ochi, stropindu-le cu lacrimi mari, văitându-se amarnic. Bunicul ei îi spune ceva, îi atinge încet umărul, apoi pleacă în căutarea sferei fugare.

De-o parte și alta a străzii înguste, nucii înalți și umbroși mă fac să mă simt mică. Nu și neajutorată, însă. Sunt flori în fața fiecărei case. Mulți trandafiri cățărători, în toate culorile, iederă pe garduri, flori ale căror denumiri îmi sunt necunoscute. Uite și mesteceni, copacii copilăriei mele. În fața blocului în care am crescut eu se înălțau mesteceni, cu tulpinile lor albe, de parcă ar face parte din nobilime și frunze micuțe care foșnăiau la cea mai mică adiere.

În față sunt tei, însă nu toți și-au deschis încă florile. Tot trec pe-aici de câteva zile, cu nasul în sus și nările fremătând în așteptarea mirosului inconfundabil. Trebuie să ne plimbăm aici, pe strada asta cu toții, împreună, într-o seară, poate reușim chiar după ploaie, îmi zic.

Acum însă nu plouă, Zmeu doarme, iar eu înaintez pe străduțele din cartier, privind în jur pe îndelete, așa cum n-am mai făcut-o demult. E cald, am un copil cu mine, iar celălalt e acasă, în siguranță, cu tată-su. E bine. Mi-e bine. Suntem bine. Iar eu am să mă plimb mai departe, împingând căruciorul roșu printre copaci, flori, mingi, copii, mâțe și bunici. Încet de tot, așa, fără grabă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.