Fetița cu spiriduși

Când eram eu mică, biblioteca pentru copii din Miercurea-Ciuc se găsea în cetatea-fortăreață Miko. Era într-o cameră de mărime medie, unde vara, în vacanța mare, razele de lumină își făceau loc prin crăpături de ferestre vechi, reușind astfel să creeze cea mai potrivită atmosferă pentru răsfoit cărți cu povești. Te îndemna la visare și nu alta. Podeaua bibliotecii ofta și scârțâia la pașii mici pe care piciorușe de școlari îi făceau printre rafturile ticsite cu cărți.

Îmi plăcea la bibliotecă, mă simțeam importantă acolo. Alegeam exact ce cărți voiam eu, nu-mi spunea nimeni altcineva ce să citesc și aveam fișa mea, pe care trebuia să iscălesc în dreptul fiecărei cărți împrumutate.

Mai apoi, când plecam de acolo, dintre toate, alegeam din parcul cetății, banca de sub salcie și acolo frunzăream curioasă cărțile pe care mi le alesesem. Uneori, îmi culegeam mere pădurețe, tot din parc și le ronțăiam, citind mai departe.

În parc, erau plantate din loc în loc un soi de tufe decorative. Le zic așa, căci n-aș ști cum altfel să le numesc. Ei bine, în tufele astea de care vă zic, eram convinsă că locuiau spiriduși. Nimic nu m-ar fi putut convinge vreodată de contrariu. Acolo, în desișul tufelor, sigur, sigur trăia un neam întreg de spiriduși, care semănau cu niște pitici. Arătau cam ca piticii Albei ca Zăpada, doar că erau chiar mai mici decât ei și aveau urechile ascuțite. Serios acum, toată lumea știe că spiridușii au urechile ascuțite, nu-i așa?

Aproape că-i vedeam cu coada ochiului cum se furișau afară din tufă, în timp ce eu citeam pe banca de sub salcie. Se jucau cu mine un fel de de-a v-ați ascunselea, însă nu se arătau la față niciodată. Știau că-i bănuiesc că sunt acolo, în desișul tufei, dar poate că le era interzis să apară așa, netam nesam în fața mea. Poate aveau vreun soi de lege nescrisă, sau scrisă, cine știe, care nu le permitea contactul cu oamenii. În fond, îi înțelegeam, neamul omenesc nu e tocmai de încredere, dacă aș fi fost spiriduș, m-aș fi ascuns și eu la rândul meu.

Cât timp stăteam acolo, rozând mere mici care îmi făceau gura pungă, deseori cu câte un volum greu în poală, urmărind cu coada ochiului personaje fantastice despre care eram sigură că se adăposteau în vegetația parcului, trăiam o adevărată poveste. Da, una ca cele din cărțile pe care le împrumutam. Spiridușii aveau hăinuțe colorate, încheiate cu năsturei mici până la gât, pesemne că erau un neam mai friguros. Câteodată duceau în mâini floricele colorate, sau fetele purtau pe brațe coșuri mici de nuiele în care adunau ciuperci, din iarba înaltă. Probabil fac ciulama, acolo, în bucătăria lor de spiriduși din tufă, mă gândeam.

Niciodată însă nu mi-a trecut prin cap să trag cu ochiul în tufă. Niciodată. Știam că sunt acolo, o confirmare nu-mi era necesară, la ce bun să mă uit când așa o grozăvie sigur i-ar fi speriat? Și nici n-am povestit nimănui despre ei, până de curând când am văzut o tufă asemănătoare, în parc. În alt parc, în alt oraș.

De toate mi-am adus aminte, deodată. Au năvălit atunci peste mine toate, scârțâitul podelei bibliotecii, eu mică printre rafturile înalte, razele soarelui prin geam și mi s-au strepezit dinții cu gândul la merele pădurețe. Am stat și am privit tufa, însă prin preajmă nu era nici o salcie sub care să se găsească o bancă pe care să mă așez. Și nici copil nu mai sunt. Sau poate sunt încă, măcar puțin, cine știe. Cum altfel să-mi explic faptul că nici măcar acum, după atâția ani nu am tras cu ochiul în tufă?

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.