Iris a terminat etapa grădiniței, deși pare incredibil că au trecut deja trei ani de când îmi frângeam mâinile, leoarcă de îngrijorare, pe la porțile mai sus numitei instituții. Finalul a fost destul de abrupt, de pe-o zi pe alta, fără să știm că de fapt nu va mai merge la grădi nici măcar o singură zi. La fel cum a fost pentru toți copiii din țară, de altfel. Greu, foarte greu.

Urmează clasa 0, deși nu-mi explic de ce s-o fi numind așa. Zero. Mă rog, de fapt nici nu știm sigur dacă școala chiar își va redeschide porțile în septembrie sau nu. Presupunând însă că o va face, Iris urmează a fi școlăriță. Elevă la o școală de stat.

Acum, na, ca orice părinte, m-am tot perpelit și întrebat cum ar trebui să ajungă puica mea la școală. Cu noțiuni de bază învățate de acasă? Să știe alfabetul? Să știe chiar să scrie și să citească? Să numere până la 500? Să facă socoteli simple? S-o pun în fiecare zi să facă bastonașe și liniuțe? Să-i fac program zilnic cu activități de genul acesta?

Am întrebat alte mame cum au făcut ele. Evident că părerile lor au fost împărțite. Unele au spus că și-au învățat acasă copiii să scrie și că a fost perfect așa, altele că nici gând, dacă ar fi știut să citească s-ar fi plictisit groaznic la ore.

Apoi am întrebat psihologul care a evaluat-o pe Iris, când am înscris-o la școală. Ea mi-a spus să nu ne batem deloc acasă capetele cu cititul, scrisul sau cu alte minuni de genul ăsta. Pentru că ăsta e rolul învățătoarei, nu al părinților. Și pentru că la școală există o metodă de predare care e foarte probabil să fie diferită de modul în care am putea s-o învățăm noi acasă, iar aspectul ăsta ar putea s-o deruteze. A adăugat însă că totuși, dacă ea își exprimă dorința să îi arătăm noi, atunci o putem face, dar doar dacă cere copila.

Apoi am întrebat educatoarele lui Iris ce cred, iar ele mi-au spus că rezonează cu opinia psihologului.

În final am mai întrebat și o prietenă care este educatoare în Canada, iar ea mi-a zis că acolo nu există așteptări de genul ăsta de la copiii care merg pentru prima dată la școală și părinții nu sunt încurajați să-i învețe acasă să scrie și să citească. Că majoritatea copiilor știu cel mult să-și scrie numele.

În cele din urmă, m-am întrebat pe mine ce cred. Deși ar fi trebuit să fiu prima persoană chestionată. Am cântărit lucrurile și mi-am dat seama că nu fac decât să pun aiurea presiune pe mine și pe copilă. Că starea mea de neliniște nu se datora faptului că Iris nu știe să scrie sau să citească, ci pentru că aproape toți copiii de vârsta apropiată din jurul ei știu deja. Pe ea nu o deranjează treaba asta nici măcar cât negru sub unghie, însă am constatat cu surprindere că pe mine da. Așa că mi-am dat două palme imaginare peste ochi, ca să-i deschid mai bine, și m-am uitat cu atenție la copila asta a mea.

Nu-mi cere s-o învăț alfabetul, știe să-și scrie numele, mama, tata și numele prietenilor, asta doar pentru că așa a vrut ea. Se joacă de dimineața până seara, folosindu-și imaginația din plin. Desenează, colorează și pictează zilnic. Se joacă de-a bucătăria în curte, unde “gătește” cu nisip, frunze, praf și gângănii. Adună gărgărițe. Face antrenamente de karate de trei ori pe săptămănă. Aleargă, se cațără și țopăie non stop. Se plimbă cu bicicleta și trotineta. Se joacă cu dinozaurii și cu balenele. Oricât de ocupată aș fi, îmi fac zilnic timp să îi citesc. Am trecut la alt nivel, nu mai citim cărți scurte, acum lectura completă a unei cărți durează câteva zile. Iris are un vocabular bogat și se exprimă foarte bine pentru vârsta ei. Știe să își verbalizeze emoțiile, poate comunica excelent cu orice interlocutor, dacă vrea. Își iubește foarte tare fratele, nesperat de mult, înduioșător de mult. Știe să-și argumenteze orice opoziție, nu este și nici nu a fost vreodată un copil supus, deși pentru noi părinții nu e deloc confortabil, însă de fapt chiar noi am încurajat-o mereu să se exprime.

M-am gândit la tot ce e Iris, la cum e ea și la câte știe deja. Știu că e puiul meu de cioară, însă parol că e un pui excelent, spectaculos chiar. Și aș vrea să se joace cât mai mult. S-o intereseze mai departe fix dinozaurii și gărgărițele, să nu aplic eu presiunea asta, doar așa, ca să fiu mulțumită că e în rând cu alți copii.

Așadar Iris va merge la școală fără să facă pregătire cu bastonașe și liniuțe, fără să știe să scrie sau să citească, și fără să știe cât fac șase plus trei. Nu zic deloc că felul în care aleg eu să fac lucrurile e cel corect. Nici că se aplică altui copil, decât copilului meu. În rest, sănătoși și responsabili să fim cu toții, ca să se poată deschide școlile în septembrie.

Dosar de Mamă e și pe Facebook