Category: Copii

Iartă-mă, copilă, că uneori îmi pierd răbdarea.

Iartă-mă, când uneori, nu îţi zâmbesc.

Iartă-mă, când mă supăr că arunci toată mâncarea pe jos.

Iartă-mă, când îmi doresc să nu te ceri în braţe aşa de des.

Iartă-mă, când uneori, îmi doresc să petrec timp şi fără tine.

Iartă-mă, când îmi doresc să mă plimb şi singură.

Iartă-mă, când mă supăr că iar n-ai dormit decât jumătate de oră.

Iartă-mă, când nu înţeleg că tu nu vrei decât să fii aproape de mine.

Iartă-mă, când îmi doresc să dorm mai mult decât orice.

Iartă-mă, că nu ştiu să fiu calmă când te îmbolnăveşti.

Iartă-mă, că mă aştept să înţelegi ce simt.

Iartă-mă, când nu înţeleg că poate ţie chiar nu ţi-e somn sau foame.

Iartă-mă, când uneori îmi doresc doar să fie linişte.

Iartă-mă, când iar mă plâng că e prea greu.

Să ştii mereu, că o noapte dormită nu preţuieşte cât cinci minute lângă tine. Că atunci când mi te cuibăreşti la piept, nu am curaj nici să respir, de teamă să nu pleci de-acolo. Că râsul tău şi bombăneala ta, îmi luminează chiar şi cea mai neagră zi, că liniştea din casă fără ele, nu e decât tăcere apăsătoare.

Iartă-mă, căci şi eu toate ţi le voi ierta, de-acum şi până la capătul lumii

P.S. “Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

L-am simțit când am rămas singură cu ea pentru prima dată. La spital, împarțisem salonul cu o altă mama, acasă mă așteptau M și părinții mei care veniseră să ne ajute în prima luna de viață a lui Iris, noaptea însă, am rămas doar noi două.

Dormea. Cu mâinile lângă mutrișoara ei boțită, tresărea și își mișca buzele în somn, trecea ușor de la grimase la zâmbete. Era mică și neajutorată, rămânea întinsă în poziția în care o lăsăm eu, mă chema cu un scâncet care se trasforma ușor în plâns, de îndată ce o deranjau burtica, foamea sau vreun zgomot îi tulbura liniștea. Depindea de mine pentru potolit foamea, pentru calmat și legănat în momentele cu colici dureroși, eram la dispoziția ei în fiecare secundă, deodată timpul meu nu-mi mai aparținea.

Știam că e posibil să mă simt așa după naștere, dar parcă nu mă așteptăm la sentimentul de pustiire care a urmat. Eram singură, așa mă percepeam, singură, față în față cu noua mea viață, cu responsabilitatea mult prea copleșitoare atunci, de a îngriji un nou născut. Mă gândeam că ar trebui să fiu fericită, nicidecum tristă, că nu e în regulă să simt că poate totuși, n-a fost o decizie înțeleaptă să vreau copil, că acum ireversibil îl am, e aici, și eu n-o să mă descurc cu el.

Eram ingozita că datorită neatenției mele, i s-ar putea întâmpla ceva, că ar putea muri în somn iar eu nici măcar nu mi–aș da seama, o verificam tot timpul, să văd dacă încă respira.

Ar fi fost teribil de greu să le explic celor din casă că mă simțeam atât de singură, așa că nici măcar nu am făcut-o.

Pe Iris o țineam în brațe și o alăptăm aproape tot timpul, nu dormea decât legănată și simțeam dependența asta fizică a ei de mine ca pe o stare viitoare permanentă, care mă țintuia în fotoliu alăptând sau în picioare adormind-o.

Lipsa somnului și izolarea în casă, îmi accentuau o tristețe care nu părea să plece nicăieri. Eram tristă fără să pot defini motivul, plângeam imediat ce eram întrebată ce faceam sau cum mă simteam, iar în fiecare seară în care Iris nu voia să adoarmă, cădeam într-o gaură neagră, incapabilă să mă mai ridic de acolo singură.

La controlul de două săptămâni, cântărind-o, am aflat că nu luase în greutate decât puțin sub o sută de grame. Am hotărât împreună cu medicul de familie să mai așteptăm și să continuăm alăptarea. Însă la cinci săptămâni, Iris abia avea greutatea cu care se născuse, câștigând doar cele trei sute de grame pierdute în spital, după naștere. Atunci m-am speriat foarte tare. Medicul îmi vorbea despre faptul că un copil ce nu ia corespunzător în greutate nu-și va dezvolta abilitățile conforme vârstei, că trei sute de grame e foarte, foarte  puțin și că e imperativ să suplimentăm cu lapte praf.

Faptul că n–am reușit să o hrănesc doar cu laptele meu, fără supliment, mi-a alimentat teama că nu o voi putea îngriji așa cum trebuie și apoi am început să mă simt vinovată. Găsisem cumva în alăptare, o consolare a faptului că nu reușisem să o nasc natural, puteam măcar să-i ofer hrană, iar acum pierdeam și asta. Tristețea s-a adâncit și în scurt timp plângeam singură și ascunsă la baie, ca o persoană slabă, incapabilă să mai cred în propriile-mi forțe.

Suplimentarea cu lapte praf a dus la refuzul ei de a-mi mai accepta sânul. Așa că am ajuns să depind de pompa de sân pentru ca Iris să fie alimentată mixt și să primească și laptele meu. Singurul lucru bun care s-a întâmplat a fost că ulterior a luat bine în greutate, iar eu am continuat să-mi pompez laptele luni la rând.

Îmi doream să pot ieși din casă fără ea, să mă plimb singură hai hui, și mă întrebam cu ochii deschiși dacă m-aș mai întoarce.

Nu sunt în rândul mamelor care spun că e ușor. Nu este! E dificil să te adaptezi vieții cu un nou născut, să reziști nopților nedormite, colicilor și plânsetelor nesfârșite. E greu să nu te mai regăsești pe tine, pe cea dinainte de bebeluș, să te uiți în oglindă la o femeie zburlită, obosită, încercănată și uneori nespălată.

Acum însă, știu că trece. E doar o etapă.

Nu mă voi întoarce la ce am fost înainte, probabil niciodată. Am devenit însă, o variantă îmbunătățită a ceea ce am fost. Una mai puternică. Una care face față mai bine, care găsește soluții în permanență.

Într-un final, tot Iris m-a ajutat să ies din starea asta, într-o seară, când a început să plângă în somn. Am intrat în camera ei și ca să n-o trezesc, mi-am trecut palma ușor pe capușorul ei frumos. A suspinat ușor, apoi a tăcut, lăsându–mă uimită. Am înțeles că îi e suficient să îmi simtă atingerea atunci când mă cheamă, că are nevoie să știe că vin mereu, în orice circumstanță, că mâna mea pe capușorul ei poate face magie, e suficientă ca să o liniștească.
De-atunci, n-am mai plâns la baie.

Credit foto: www. momrising.org
“Dosar de Mama e si pe Facebook

E drept că am făcut-o şi eu când încă nu aveam copil, şi zău nu înţeleg cum de nu m-a înjurat niciun părinte. O face aproape toată lumea, unii îşi dau uşor cu părerea, alţii încearcă din toate puterile să te convingă că aşa cum faci tu lucrurile, chiar nu e ok.

Ei ştiu mai bine, au ei soluţia la tot, la faptul că bebe plânge, că nu mănâncă, nu doarme, nu face caca de două zile. Chiar dacă n-au copii, ei ştiu mai bine. Ei n-au, dar are sora lor, verişoara sau vecina de la cinci. Evident că nici alea nu fac treaba ca lumea, noroc că-s ei prin preajma, altfel praful şi pulberea s-ar alege.

Alo! N-ai copil, aşa-i? Atunci de ce-mi dai sfaturi?

Când eşti mama pentru prima oară, toate-s noi. Înveţi în fiecare zi. Înveţi că bebeluşul are propriul ritm şi propria lui personalitate, chestii în care nu poţi interveni prea mult, deocamdată. Sunt bebeluşi care dorm mult şi alţii care abia dacă trag câte-un pui de somn de doar jumătate de oră, spre disperarea mamelor. Sunt bebeluşi care vor să fie ţinuţi în braţe tot timpul şi alţii care stau întinşi în pătuţ fără să solicite atenţia mamei la fiecare două minute. Indiferent că ai un bebeluş cuminte sau unul plângăcios, binevoitorii sunt mereu acolo să te ajute:

• Bebeluşul plânge? Eh, păi mai lasă-l şi să plângă, ce-o să faci acum, doar n-o să-l iei în braţe mereu când scânceşte puţin. Lasă-l să plângă, face plămâni.

Toţi bebeluşii sunt nou nouţi în lumea asta şi toţi au nevoie să se adapteze. La lumina, la zgomote, la faptul că le e foame, că îi doare burtica, trag pârţuri, totul e nou şi doar mama poate face toate astea mai puţin înfricoşătoare. Mama e singura persoană pe care bebeluşul o recunoaşte, după voce, după miros. Cu ea se simte în siguranţă, aşadar va dori să stea cu ea tot timpul, în braţele ei. Pentru că nu vorbeşte şi nu are altă metodă la îndemână să o cheme, va plânge. E simplu, bebe vrea sus, îl iei hopa sus. Nu “face plămâni” dacă plânge, la fel cum nu “face rinichi” dacă nu-i schimbi scutecul la timp.

• Pune-i căciulă pe cap chiar şi în casă. Aoleu, să nu răcească!

Bebeluşii nu au nevoie de căciulă în casă. Decât dacă îţi ies aburi pe gură când respiri, sau dacă faci ţurţuri la nas. Ţie îţi e frig când stai în sufragerie sau când iei cina în bucătărie, simţi că trebuie să-ţi îndeşi un fes peste urechi? Nu? Bun, nici bebe n-are nevoie. Dacă temperatura din casă nu e mai mică de douazecişiunu, douazecişidoua de grade Celsius, nu există motiv să-i acoperi capul.

• Nu lasă copilul să-ţi schimbe viaţa.

Serios, crezi că bebeluşul te întreabă dacă vrei ca totul să rămână ca înainte? Crezi că cel puţin în primele luni o să mai ştii şi altceva în afară de ţinut în braţe, schimbat scutece, alăptat, ţinut în braţe, legănat, alăptat, ţinut în braţe, verificat dacă respiră când doarme, toate astea repetate la nesfârşit?
Când e atât de mic şi tu la primul copil e ca şi cum te-ar fi lovit trenul. Nu, nu trenul, toate trenurile. După asta, te rog arată-mi cum a rămas viaţa ta la fel ca înainte de copil. Te provoc, haide, arată-mi cum.

• Lasă-l să doarmă singur în pătuţ, chiar dacă plânge. Că doar o să tacă la un moment dat.

Înseamnă că nu ştii cât şi cum poate plânge un nou născut.
Părinţii abordează diferit problema aceasta. Unde va dormi bebeluşul, împreună cu mama, cu amândoi părinţii sau în propriul pătuţ?
Şi nu e simplu deloc, căci cei mici nu adorm ca în reclamele cu bebeluşi. Cu muzică de leagăn, lumină difuza, mâna mamei care coboară uşor şi-l mângâie pe creştet, în timp ce bebe închide ochii şi adoarme cuminte în pătuţ. Nu ştiu dacă există noi născuţi care adorm aşa, iar dacă există, le invidiez mamele, la sânge.

De cele mai multe ori mamele preferă să aducă bebeluşii în patul lor, pentru că e mai puţin obositor atunci când alăptează. Dacă bebe e în pătuţul lui, mama trebuie să se ridice din pat, bebe e ridicat şi el, după alăptat trebuie întins din nou la locul lui, fapt ce rezultă cu trezire, proteste, plânsete, adică o mamă şi mai obosită. Pe când dacă bebeluşul e lângă mamă, se poate servi singur, iar mama poate dormi în continuare. Desigur că fiecare familie decide varianta care i se potriveşte mai bine.

• Dă-i să mănânce sau măcar să guste puţin, nu vezi că îi e poftă?

Să ne înţelegem, bebeluşul nu ştie că eu înfulec mici cu muştar, nu înţelege conceptul de hrană solidă, de gusturi diferite, pentru simplul motiv că nu le-a încercat încă, aşadar e imposibil să-i fie poftă. Copiii nu au nevoie de hrană solidă până la şase luni, în situaţii speciale la cinci sau cinci jumătate, şi atunci doar la recomandarea pediatrului.
Bebeluşii sunt curioşi, pe măsură ce cresc se vor uita la tine când mănânci, când te îmbraci, când dai cu aspiratorul, asta nu înseamnă că o să-l pui pe el să cureţe covorul.

• Nu-i da suzeta, o să tragă de ea până la patru ani.

Dacă îl linişteşte, poate să o molfăie până când vrea. Dacă tace atunci când nimic altceva nu îl calmează, îi mai cumpăr încă trei. Copiii renunţă la anumite obiceiuri sau obiecte, fix atunci când sunt pregătiţi. Să îi obligi să o facă mai devreme, îi sperie. Încă n-am văzut niciun adolescent pe stradă cu suzeta sau degetul în gură, deşi sunt sigură că mulţi dintre ei le-au folosit când erau bebeluşi.

Dintre toţi cei care mi-au dat sfaturi după ce am născut, cele mai enervante au fost cele primite de la oamenii care încă nu au copii. Pe principiul, copilul meu, regulile mele, am ales să fac întotdeauna cum am simţit că e mai bine pentru noi.

Tu ce sfaturi haioase sau enervante primeai?

P.S. “Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Cu o noapte inainte, n-am dormit. Lesne de inteles de ce. A doua zi urma sa plec la spital cu burta sub tricou si sa ies din operatie, hopa, da, mama. Mama cuiva. Eu sa fiu mama unui copil. De cand am aflasem vestea ca vom avea un bebelus, si pana cand am nascut, am trait un sentiment puternic de incredibil ca in mine creste o fiinta adevarata, una cu maini, picioare, unghii, par si cu tot ce-i mai trebuie.

Trecusera deja doua luni de cand toata lumea imi ura nastere usoara, si de fiecare data ma pufnea rasul. Auzi acolo, pfff, nastere usoara, imi imaginam cumva sarcina ca pe o stare semi permanenta care se va sfarsi cand ma voi simti eu pregatita, nicidecum atunci cand va fi natural sa se intample, la finele celor patruzeci de saptamani.

Ziua operatiei o stabilisem impreuna cu medicul (aici v-am povestit de ce), sarcina era la termen, ajunsesem la 39 de saptamani si 4 zile. Iris nu dadea nici un semn ca doreste sa iasa din adapostul ei, si mi-am imaginat ca trebuie sa-i fie bine acolo si ca se simte tare confortabil.

Era cald, inceput de septembrie, ultimele doua luni din sarcina trecusera in canicula, nervii imi erau intinsi, apropierea zilei x imi dadea palpitatii serioase. In dimineata zilei respective nici M nu era in stare mai buna decat mine, il indemnasem sa manance ceva inainte sa plecam la spital si ma uitam cu jind in farfuria lui. Doctorul ma rugase sa nu mananc inainte de operatie, asa ca eram usor flamanda. Asadar e lesne de inteles ca ne-am ciondanit, cu doar patru ore inainte sa se nasca Iris, pe urmatoarea schema:

• Ti-e pofta, vrei sa mananci si tu?
• Stii bine ca n-am voie sa mananc inainte de operatie, de ce ma mai intrebi?
• Pentru ca te uiti asa in farfuria mea.
• Asa, si?
• Si nu pot manca daca te holbezi in felul asta la mine.
• Ce probleme mari ai tu, bietul de tine nu poate sa manance pentru ca se uita gravida la el. Eu nu pot sa mananc pentru ca ma duc sa nasc. Ma duc sa ma taie. Vai de mine, ma duc sa nasc! Si pe tine te deranjeaza ca ma uit in farfuria ta. Sau poate nu vrei sa-mi dai?
• Cum sa nu-ti dau? Haide, nu vrei si tu putin? Sigur nu-i bai daca mananci doar un pic.
• Nici macar n-asculti cand vorbesc, ti-am spus doar ca n-am voie. Tii minte de ce? Pentru ca merg sa nasc, da peste cateva ore o sa nasc si tu stai linistit si mananci si acolo o sa stai linistit pe hol, etc, etc, etc.

M este, slava cerului, o persoana calma, si a stiut sa lase gravida din mine sa se manifeste, in speranta ca asta ma va ajuta sa ma linistesc.

Din fericire, starea mea s-a schimbat de indata ce am plecat de acasa. Eram cu adevarat calma, ma gandeam doar la ea, la faptul ca in cateva ore va face cunostinta cu o noua lume, cu mine, cu tatal ei, ca trebuie sa o intampin linistita si ca totul depinde de felul in care gestionez emotional momentul.

Abia atunci , la finalul sarcinii, in drum spre spital, am acceptat cu toata responsabilitatea, faptul ca urma sa devin mama si ca in scurt timp o voi tine in brate pe fiica mea.

La spital, in timp ce bataile inimii ei erau monitorizate, imi mangaiam burta si o rugam in gand pe ea sa nu se sperie cand o vor scoate, sa nu se sperie de zgomot, de lumina si frig, sa nu se teama cand o vor desparti de mine. Sa nu creada nicio clipa ca am plecat sau ca m-a pierdut, sa stie ca ma gandesc la ea in fiecare secunda si ca mi-o vor aduce curand. Stiam ca vom fi bine amandoua, simteam ca nimic rau nu se va intampla, insa faptul ca venea pe lume prin operatie, imi aducea iar lacrimi in ochi.

Dupa ce mi-a fost administrata anestezia, mi-am ridicat un picior pe masa de operatie, pe-al doilea n-am mai reusit. Acum incepe, m-am gandit. Intinsa pe spate, asteptam, vorbeam cu ea in gand, ii sopteam acelasi lucru la nesfarsit: “nu-ti fie teama, sunt aici”. Ascultam, imi imaginam ca in curand va plange, voiam sa fiu sigura c-o aud, ca nu cedez somnului care-mi dadea tarcoale.

Si am auzit-o, tipa tare si clar, iar eu nu stiam daca e ea sau daca se mai nastea si alt copil pe-aproape, eram confuza si zambeam, aveam lacrimi in ochi si-mi era somn. “Nota 10” am auzit. “3,500 kilograme si 51 de centimetri” imi spunea medicul. “Felicitari”, aveti o fetita frumoasa si care tipa foarte tare”.  O asistenta mi-a adus-o in dreptul capului, am reusit sa vad doar un scutec de panza in care era ea invelita si dusa a fost.

In salonul post operator mi-am dus mana la burta, voiam parca sa ma conving ca am nascut-o. Burta era considerabil mai mica si-atunci am trait un adevarat sentiment de panica. Copilul nu era langa mine, burta disparuse, m-am simtit absolut pierduta pentru scurt timp.

Curand asistenta a venit cu trei bebelusi, unul din ei era Iris. Era singura care nu plangea si avea ochii deschisi. Cand am primit-o in brate, se uita fix in ochii mei, stiam ca nu ma vede, dar nimic nu ma putea convinge ca nu m-a recunoscut. Semana perfect cu M, si astazi tot fix ca el arata.

Eram pentru prima data mama si fiica, eu si ea, amandoua. Imi amintesc ziua in care am nascut-o de parca a fost ieri, cu aceeasi intensitate de fiecare data. Ziua in care eu am devenit mama.

Povestea ta cum suna?

Sursa foto: www. iconshut.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Nu mi-a fost niciodata usor sa imi fac prieteni noi si nici nu m-am simtit vreodata confortabil sa stau la povesti despre vrute si nevrute, cum reusesc altii cu atata naturalete si usurinta. Daca l-ai asculta pe M, ti-ar zice ca sunt salbatica. Desigur ca exagereaza, insa cuvantul descrie binisor faptul ca sunt putin cam pretentioasa la oameni si nu-mi fac prieteni usor. Marturisesc ca acest fapt nu constituia un impediment in viata mea.

Asta pana sa devin mama.

Pana sa stau zile intregi in casa cu un bebelus plangacios si sa-l astept pe M cu sufletul la gura sa revina de la serviciu, ca sa schimb o vorba cu alt adult. Pana sa-mi doresc sa pot purta o discutie si cu alt adult in afara de M.

Daca intampini aceeasi problema, afla ca am solutia.

Vara, parcurile sunt pline de mamici care imping carucioare cu prunci mai mici sau mai mari. Multe dintre ele nu sunt insotite de tatici ca doar trebuie cineva sa produca si bani de scutece, nu-i asa? Si cred ca mai toate vor sa socializeze pentru ca majoritatea stau acasa singure cu copiii cat timp sotii lucreaza. Cea mai simpla metoda sa “agati” o mamica e sa te opresti langa carucior si sa spui:

• Vai, ce fetita frumoasa/ baietel frumos. Cum te cheama bobocel?
  Intrebare la care bebelusul fiind in incapacitatea de a raspunde, o va face mama pentru el.
• Ma cheama Raducu.
• Buna, Raducu, pe mine ma cheama Irina, o sa spui tu in numele puiului tau.
• Cate lunisoare ai tu, Irina?

Si uite-asa o sa continuie dialogul imaginar intre cei doi bebelusi in timp ce tu si cealalta mamica ati stabilit contactul. Apoi te uiti la carucior, sa vezi daca are geanta “cu de toate” , daca are sticluta cu apa pentru bebe, crema de protectie solara, palarie de soare, toate lucrurile alea care-ti transmit ca e o mama responsabila.

Pana sa te dezmeticesti, te afli intr-o plina discutie despre cat de des face caca bebelusul ei, cati dinti are al tau, daca zice vreun cuvant, daca i-a introdus conopida in alimentatie si inca multe altele. Vei descoperi o placere noua, aceea de a impinge caruciorul in tandem cu alta mama, in timp ce schimbati impresii despre bebelusie.

In scurt timp vei cunoaste toate mamicile din parc, vei primi informatii utile de la majoritatea, vei stii numele fiecarui bebelus si viata iti va fi garantat mai colorata.

Tu ti-ai facut prieteni in parc de cand esti mama?

Sursa foto: http://www.mom365.com

P.S. “Dosar de Mama” e si pe Facebook 🙂
https://www.facebook.com/Dosar-de-Mama-579769225497577/?ref=hl

Asadar prietena ta cea mai buna, sora, cumnata sau sotia tocmai a nascut. Felicitari!

Pun pariu ca abia astepti sa mergi in vizita, sa-l iei pe bebe in brate, sa stati la o cafea si sa-ti povesteasca totul despre nastere. Glumesc!

Daca nu esti sotul sau o ruda apropiata, nici sa nu te gandesti la o vizita. Poate ca lauza e o persoana draguta si nu vrea sa-ti raneasca sentimentele spunandu-ti sa mai ai rabdare, dar crede-ma, nu te vrea acolo. Abia a ajuns acasa cu un bebelus, sentimentul de responsabilitate fata de nou nascut e coplesitor, oboseala acumulata dupa nastere si travaliu sau poate recuperarea dupa cezariana nu fac din ea tocmai gazda perfecta.

Poti totusi s-o suni. Poti s-o intrebi cum se simte ea. Dupa nastere oamenii tind sa uite de mama si se intereseaza doar de bebelus. Intreab-o daca o poti ajuta cu ceva si pune-te la dispozitia ei in cazul in care ar avea nevoie de tine.

Nu veni in vizita daca tu sau cineva din familia ta e racit.

Cand vii in vizita, spala-te pe maini inainte sa tii in brate bebelusul.

Daca are si alti copii, ofera-te sa stai cu ei o dupa-amaiaza.

Gateste-i! Nu pot sa insist destul pe partea asta. O proaspata mamica ce nu are ajutor de la bunici sau bona, face foamea de multe ori. Pentru ca intre alaptat sau muls cu pompa, adormit copil in brate, sterilizat biberoane, etc, pur si simplu nu gaseste timp sa manance. Gateste-i mai multe portii si congeleaza-le. Te asigur ca va aprecia.

Ajut-o cu menajul, n-are timp nici de asta. E important ca atunci cand bebelusul doarme, sa se odihneasca si ea. De multe ori insa, atunci va face menajul pentru ca nu are timp altcandva, asa ca orice ajutor va fi binevenit.

Ascult-o, incurajeaz-o sa vorbeasca chiar daca te-ai plictisit sa auzi cate scutece a murdarit ala micu si cat de dulce e cand zambeste. Nu uita ca asta e universul ei acum, nu te astepta sa vorbiti despre cum ai petrecut tu aseara in club sau ce a mai facut colega ta de birou.

Daca esti proaspatul tatic, nu uita ca tu esti sprijinul ei numarul unu. Are nevoie mai mult decat oricand sa stie ca inca sunteti o echipa, ca o sa faceti asta impreuna oricat de greu va fi.

Stim ca esti obosit cand vii acasa de la serviciu, ca poate ai avut o zi grea si seful s-a luat de tine pe nedrept. Indiferent cat de grea ti-a fost ziua, ia-i copilul din brate. Probabil ca a mancat cu bebelusul in brate, probabil ca si la baie s-a dus la fel. Elibereaz-o putin.

Vorbeste cu ea tot timpul, incurajeaz-o sa-ti spuna cum se simte. Nu subestima puterea depresiei postpartum, asigura-te ca iti zice daca se simte nelalocul ei.

Laud-o, spune-i ca face treaba buna si ca bebelusul vostru e norocos s-o aiba ca mama. Poate ca e nesigura, are nevoie sa auda asta.

Schimba scutece, oricat de neplacut este. Copilul e al tau si cand face numarul doi.

Faceti cu schimbul noaptea, ofera-te sa stai tu cu bebelusul doua nopti pe saptamana de exemplu, mai ales daca nu e alaptat.

Scoate doar tu copilul la plimbare si ofera-i mamei ragaz sa se odihneasca sau sa se uite pe pereti daca asa doreste.

Stai cu bebelusul si trimite-o pe mama la plimbare putin, permite-i sa iasa putin singura. Are nevoie.

Vorbeste cu ea tot timpul, nu uita ca esti probabil singurul adult pe care il vede toata ziua. Dupa o zi intreaga cu un bebelus plangacios, abia asteapta sa vada si sa vorbeasca cu un om in toata firea.

N-o face niciodata sa se simta vinovata, chiar daca nu face lucrurile exact asa cum ti-ai dori. Nu uita ca si pentru ea totul e inca nou.

Mergi la cumparaturi, ea de cele mai multe ori nu poate.

Intreab-o daca a avut timp sa manance, gateste-i o banala omleta daca atat poti.

E important ca intreaga familie sa-i fie aproape si sa o sprijine pe proaspata mamica pentru a-i asigura un start optim in aceasta mare si frumoasa aventura.

Voua cine v-a fost alaturi in perioada respectiva?

Sursa foto: www.sheknows.com

Așadar prietena ta cea mai bună, sora, cumnata sau soția tocmai a născut. Felicitări!

Pun pariu că abia aștepți să mergi în vizită, să-l iei pe bebe în brațe, să stați la o cafea și să–ți povestească totul despre naștere. Glumesc!

Dacă nu ești soțul sau o rudă apropiată, nici să nu te gândești la o vizită. Poate că lăuza e o persoană drăguță și nu vrea să–ți rănească sentimentele spunându–ți să mai ai răbdare, dar crede-mă, nu te vrea acolo. Abia a ajuns acasă cu un bebeluș, sentimentul de responsabilitate față de nou născut e copleșitor, oboseala acumulată după naștere și travaliu sau poate recuperarea după cezariană nu fac din ea tocmai gazdă perfectă.

Poți totuși s-o suni. Poți s-o întrebi cum se simte ea. După naștere oamenii tind să uite de mamă și se interesează doar de bebeluș. Întreab-o dacă o poți ajuta cu ceva și pune-te la dispoziția ei în cazul în care ar avea nevoie de tine.

Nu veni în vizită dacă tu sau cineva din familia ta e răcit.

Când vii în vizită, spală–te pe mâini înainte să ții în brațe bebelușul.

Dacă are și alți copii, oferă–te să stai cu ei o după-amaiaza.

Gătește-i! Nu pot să insist destul pe partea asta. O proaspătă mămică ce nu are ajutor de la bunici sau bonă, face foamea de multe ori. Pentru că între alăptat sau muls cu pompă, adormit copil în brațe, sterilizat biberoane, etc, pur și simplu nu găsește timp să mănânce. Gătește-i mai multe porții și congelează-le. Te asigur că va aprecia.

Ajut-o cu menajul, n-are timp nici de asta. E important ca atunci când bebelușul doarme, să se odihnească și ea. De multe ori însă, atunci va face menajul pentru că nu are timp altcândva, așa că orice ajutor va fi binevenit.

Ascult-o, incurajeaz-o să vorbească chiar dacă te–ai plictisit să auzi câte scutece a murdărit ăla micu și cât de dulce e când zâmbește. Nu uita că ăsta e universul ei acum, nu te aștepta să vorbiți despre cum ai petrecut tu aseară în club sau ce a mai făcut colega ta de birou.

Dacă ești proaspătul tătic, nu uita că tu ești sprijinul ei numărul unu. Are nevoie mai mult decât oricând să știe că încă sunteți o echipa, că o să faceți asta împreună oricât de greu va fi.

Știm că eșți obosit când vii acasă de la serviciu, că poate ai avut o zi grea și șeful s-a luat de tine pe nedrept. Indiferent cât de grea ți-a fost ziua, ia-i copilul din brațe. Probabil că a mâncat cu bebelușul în brațe, probabil că și la baie s-a dus la fel. Elibereaz-o puțin.

Vorbește cu ea tot timpul, incurajeaz-o să–ți spună cum se simte. Nu subestima puterea depresiei postpartum, asigură–te că îți zice dacă se simte nelalocul ei.

Laud-o, spune-i că face treaba bună și că bebelușul vostru e norocos s-o aibă ca mama. Poate că e nesigură, are nevoie să audă asta.

Schimbă scutece, oricât de neplăcut este. Copilul e al tău și când face numărul doi.

Faceți cu schimbul noaptea, oferă–te să stai tu cu bebelușul două nopți pe săptămână de exemplu, mai ales dacă nu e alăptat.

Scoate doar tu copilul la plimbare și oferă-i mamei răgaz să se odihnească sau să se uite pe pereți dacă așa dorește.

Stai cu bebelușul și trimite-o pe mama la plimbare puțin, permite-i să iasă  singură. Are nevoie.

Vorbește cu ea tot timpul, nu uită că ești probabil singurul adult pe care îl vede toată ziua. După o zi întreagă cu un bebeluș plângăcios, abia așteaptă să vadă și să vorbească cu un om în toată firea.

N-o face niciodată să se simtă vinovată, chiar dacă nu face lucrurile exact așa cum ți–ai dori. Nu uita că și pentru ea totul e încă nou.

Mergi la cumpărături, ea de cele mai multe ori nu poate.

Întreab-o dacă a avut timp să mănânce, gătește-i o banală omletă dacă atât poți.

E important ca întreagă familie să-i fie aproape și să o sprijine pe proaspăta mămică pentru a-i asigura un start optim în această mare și frumoasă aventură.

Vouă cine v-a fost alături în perioada respectivă?

Sursa foto: www.sheknows.com

Mereu am admirat femeile care au nascut natural si intotdeauna mi-am dorit sa aduc pe lume macar un copil in acelasi mod. Asa cum au facut-o femeile dintotdeauna. Cu teama, durere si transpiratie, panica, travaliu si strigate, tot ce imi imaginez eu ca inseamna o nastere naturala.

Pentru ca nu, eu nu am nascut asa. Asa cum au facut-o mama si sora mea, asa cum si eu mi-as fi dorit.

Imi imaginez inca si acum cum trebuie sa fie cand dupa expulzie, copilul iti este pus la piept, cand durerea inceteaza si nu-ti vine sa crezi ca ai reusit. Ca tu singura ai facut totul. Tu, mama copilului, tu l-ai purtat, tu l-ai impins sa iasa in lume, tu l-ai nascut. Imi imaginez ca trebuie sa te incerce o stare euforica sa tii la pieptul tau un prunc nou nout, ud si gol, sa-i simti prima respiratie, sa-i vezi tu prima moaca botita, sa-l pupi usor, cu grija, sa-i soptesti bun venit pe lume si sa-l pui la san.

Sunt mioapa. Dintotdeauna probabil. Ochelari port de pe la 9 sau 10 ani. In adolescenta i-am purtat fix cand am avut chef, cum era sa-i pun pe nas cand asa ceva nu era cool deloc? Asta sigur nu m-a ajutat. E drept ca nici controalele oftamologice anuale nu prea le-am respectat si ca m-am dus la medic doar cand am simtit ca parca lumea se vede tot mai in ceata.

Doctorul ginecolog a vrut sa stie de la inceput ce dioptrii port cand i-am spus ca imi doresc o nastere naturala si m-a indemnat sa vad un oftalmolog cu care sa stabilesc cum ar fi mai bine sa nasc. Am stiut de indata ca recomandarea va fi pentru nastere cu cezariana, stiam si consideram o asemenea perspectiva nedreapta.

La oftalmolog am primit recomandarea ferma, asa cum am banuit, sa apelez la cezariana deoarece imi explica acesta, in situatia unei nasteri naturale, la momentul expulziei se poate produce o dezlipire de retina. Hmm, haide mai, dezlipire de retina?

Buuuun, am spus. Documentandu-ma, am ajuns la concluzia ca sunt femei cu dioptrii asemanatoare cu ale mele care au nascut natural fara efecte ulterioare asupra retinei sau macar a majorarii ulterioare a dioptriilor.

Asadar am hotarat sa merg mai departe cu decizia mea si sa nasc natural. M mi-a spus ca sunt inconstienta si ca ar trebui sa ma gandesc mai bine, ca doar nu vreau ca bebelusul nostru sa aiba mama oarba. Evident ca exagera ca sa ma convinga, insa eram neclintita, eu nasc asa cum vreau si pace.

Medicul ginecolog m-a informat calm, ca nu voi naste natural decat daca o voi face cu alt doctor si ca desi imi intelege dorinta de a aduce pruncul pe lume astfel, acest lucru nu va fi posibil deoarece el nu doreste sa-mi riste vederea.

Si acum cred cu tarie ca se exagereaza legat de subiectul asta si ca mama e cea care ar trebui sa decida, evident ca intelegand riscurile la care se supune, daca naste natural sau nu. Mi-as dori sa vad medici care sustin optiunea mamelor si care se straduiesc sa faca din experienta nasterii una pozitiva.

Am incercat fara success sa gasim un alt medic care sa fie de acord cu nasterea naturala la dioptrii de -5.

Am plans cu furie si lacrimi neputincioase de gravida zile in sir, nasterea naturala devenise doar o speranta desarta. Copilul nostru va veni pe lume cu programare, nu atunci cand va fi el pregatit, nu va trece prin procesul natural al nasterii, nu-si va folosi instinctul pentru a se naste. Medicul va face incizia. Copilul va fi nascut. Si gata.

Spre finalul sarcinii ecografia ne-a aratat ca Iris inca nu se intorsese, inca nu se pregatise de nastere. A fost in pozitie pelviana pana cand s-a nascut, asadar nasterea naturala iesea cu totul din calcul, indiferent de dioptrii. Doctorul ne-a spus in gluma ca fetita noastra e inteligenta, ca nu se intoarce in pantec ca sa nu-mi dea posibilitatea sa ma mai gandesc la nastere naturala. Ca sa nu-mi mai fac procese de constiinta.

Abia atunci am acceptat resemnata ideea de operatie cezariana.

Multumesc Iris, ca ai stiu mai bine decat mama ta si ca ai avut grija de ea!
Multumesc copila, ca nu m-ai lasat sa ma simt vinovata!

Voi ati reusit sa nasteti asa cum ati planuit?