Category: Copii

N-aş vrea să crească alergând să fie mereu numărul unu. Nu-mi doresc pentru ea o viaţă în care să aspire într-una după primul loc, de parcă altceva n-ar mai conta. Pentru mine nu e important ca fiică-mea să fie prima. Nici la şcoală, nici la concursuri, nici la jocuri.

Ştiu că suntem tentaţi să ne lăudăm în gura mare când plodul a luat locul unu la karate, sau la un concurs de dans, că a ieşit primul la olimpiada pe judeţ, că a vorbit înaintea lui x sau y, că ştie literele la doi ani, etcetera. Nu înţeleg însă, de ce trebuie musai să fie primul? Pe cine ajută? Pe copil sigur nu. Noi putem fi bine intenţionaţi desigur, dar dacă punem aşa de mare preţ pe rezultate, stima de sine a copilului se va măsura în acestea.

Eu nu vreau ca Iris să simtă că nu este apreciată dincolo de rezultatele ei. Scopul meu e să cresc un copil care să ştie că este iubit necondiţionat, indiferent că azi a fost primul sau ultimul, indiferent că merge la olimpiadă sau nu.

Am aflat despre o fetiţă, ai cărei părinţi o trezesc în vacanţă la opt dimineaţa ca să lucreze suplimentar. Program de şcoală în vacanţă, doar pentru că părinţii vor să crească noua Marie Curie în bătătura lor. Teme până la ora doisprezece. În vacanţa de vară, v-am spus? În fiecare zi de vacanţă, să ne înţelegem. Mă cutremură tare treaba asta, nevoia asta teribilă a părinţilor de a-şi vedea copilul pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, uneori privându-l însă astfel de copilărie.

Dar ăsta nu e un articol despre competitivitate sau dragoste necondiţionată. Nu, este doar despre greşelile pe care le tot fac eu ca mamă. Acum că v-am spus despre cum văd eu partea asta cu copilul care trebuie să fie musai numărul unu la toate, hai să vă mai povestesc ceva.

Era seară şi o îndemnam pe Iris să urce la somn. A luat-o repede înaintea mea pe scări şi tot uitându-se în urmă striga:
– Pima, eu pima, Iis o să fie pima.
M-a luat prin surprindere, căci eu nu am încurajat-o niciodată să fie prima. Sau cel puţin aşa credeam. Nu mi-a plăcut s-o văd aşa agitată, urcând scările în grabă, fără să se uite pe unde calcă, aruncând îngrijorată priviri în urmă, de teamă să nu i-o iau eu înainte. Ar fi putut să cadă, atât de neatentă era în încercarea de a mă întrece.

În zilele următoare şi-a mai exprimat de câteva ori dorinţa de a face sau termina ceva prima în diferite situaţii, lăsându-mă la fel de surprinsă ca şi prima dată când se întâmplase. M-am tot gândit unde auzise sau văzuse pe cineva manifestând dorinţa de a ajunge prima/primul, dar n-am reuşit să-mi dau seama.

Până într-o zi în parc (da ştiu, zău că toate se întâmplă în parc 🙂 ) când venise timpul să plecăm spre casă şi Iris nu prea se lăsa dusă. Am încercat diverse metode ca s-o conving să plecăm, fără success însă. Şi-apoi m-am trezit luând-o la fugă şi îndemnând-o:
– Hai să fugim la tricicletă. Pun pariu că eu o să ajung prima. Hai să  vedem dacă mă întreci.
I-au sclipit ochii şi a luat-o la fugă imediat, iar eu fericită că plecăm în sfârşit acasă, am continuat:
– Pun pariu că eu ajung prima, eu prima, eu prima.
Abia după ce am plecat din parc mi-a picat fisa. De la mine învăţase şi nici măcar nu era prima dată că făceam aşa. Căutasem cu îngrijorare sursa în exterior, când de fapt sursa eram eu.

Competiţia e bună, cred că-i învaţă pe copii că în viaţă uneori câştigăm, alteori pierdem. Concurenţa, pe de altă parte, nu cred că serveşte nimic bun copilului. Ciudat e însă că fix eu, mamă-sa i-am trântit-o în farfurie, ba i-am dat-o şi cu linguriţa de mai multe ori. Mă întreb câte alte greşeli din-astea uşor ipocrite mai fac până creşte.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

S-a întâmplat să fiu întrebată:
– Băi, copilul ăla al vostru chiar vorbeşte aşa bine şi mult cum ziceţi voi , sau numai vă făliţi?

Răspunsul este că nu ne fălim (deşi poate doar un pic, în fond e puiul nostru de cioară), însă vreau să subliniez că dialogurile mele cu Iris, cele despre care scriu, nu sunt rod al imaginaţiei mele bogate. Acestea au loc în realitate. Iris a vorbit foarte devreme, însă e ceva ce ţine doar de ea, nu-mi asum merite şi nu aştept decoraţii sau medalii pentru asta.

Totuşi, pentru că–mi scriu mame care se plâng că copiii lor de aceeaşi vârstă încă nu vorbesc  (sau dacă o fac spun doar “mama, tata, papa”),  şi mă întreabă cum am procedat noi ca s-o ajutăm cu vorbirea, voi scrie puţin despre asta.

În primul rând, vă spun că eu nu mi–aş face griji dacă un copil cu vârsta de aproximativ doi ani şi jumătate nu vorbeşte. Nu cred că e târziu sau că are probleme, nicidecum! Cred însă că părinţii pot pune presiune pe el, comparându-l cu unii care deja vorbesc, sau cu alţii care poate o fac chiar foarte bine.

Ştiu că acum copilul e mai mare, dar hai să nu uităm regula prin care nu ne comparăm copilul niciodată cu al lui X sau al lui Y. Copilul nostru e unic, cu propriul lui ritm de dezvoltare, nu ar trebui să-l forţăm, să avem de la el aşteptări pe care deocamdată nu le poate îndeplini, hai sa nu-l facem să se simtă incapabil.

Relaxaţi–vă! Poate copilul ăla pe care-l admiraţi că vorbeşte bine, a plecat pe propriile picioare mai târziu, sau poate încă nu mănâncă singur, sau poate maică–sa încă îl leagănă înainte de somn, toate astea fiind de fapt în regulă, pentru că nu există termene pentru când un copil trebuie să înceapă sau să înceteze să facă ceva.

Aşa cum ziceam mai sus, am fost întrebată cum am făcut ca să vorbească. Nu ştiu, zău, cum să răspund la întrebarea asta. A deschis gura şi a vorbit. Nu am silabisit lângă ea, nu i-am scos din gură cuvintele cu cleştele.
Pot doar să bănuiesc că lucrurile enumerate mai jos poate că au ajutat:

– Am vorbit foarte mult şi cu ea, şi în preajma ei. M lucra mai tot timpul, iar eu eram toată ziua şi noaptea lângă Iris. Douazecişipatru de ore din douazecişipatru. Imaginaţi–vă că era tare greu să nu vorbesc cu nimeni, aşa că îi vorbeam ei. Chiar şi când era foarte mică.
“Mama îşi trage o şosetă, ia uite ce neagră cu buline albe e. Eheee, mama îşi trage şi a doua şosetă, care cum crezi că e, puiule? Ai ghicit, tot neagră cu buline albe e. Ştii ce? Asta înseamnă că avem o maşină de spălat tare de gaşcă, uite că nu i-a mai mâncat mamei o şosetă de data asta”. Mda, cam aşa arătau monologurile mele când era ea foarte mică. Bottom line e că vorbeam cu ea. Mult.

– I-am cântat. Pentru că Iris a fost năzdrăvană de mică şi arareori accepta să stea oriunde altundeva decât în braţele mele, când reuşeam totuşi s-o întind undeva ca să pot spăla două farfurii şi-un polonic, cântam în gura mare ca să mă audă. Cântecele de copii, Pink Floyd, Black Sabbath, orice. Nu ştiu dacă din cauza asta, însă acum cântă şi ea mare parte din zi.

– N-am vorbit cu ea bebeluşeasca niciodată. N-am folosit vorbitul ăla stâlcit pe care îl folosesc multe persoane când se adresează unui bebeluş. Am pronunţat cuvintele corect şi nu m-am agăţat deloc de diminutive. Capul n-a fost căpşor, părul n-a fost perişor, tabloul n-a fost tablouaş, mucii n-au fost mucişori, if you know what I mean.

– I-am citit. Mult şi potrivit vârstei. În continuare citim şi investim în cărţi, iar Iris are acasă colţul ei de lectură. Îi citim amândoi la fel de mult. O duc cu mine la biblioteca, iar de acolo îşi alege singură ce cărţi împrumută.  De multe ori când îi citesc, încep fraza, apoi o las pe ea s-o termine.

Atât, asta e tot, altceva nu-mi vine în minte să fi făcut ca s-o ajut să vorbească. Însă asta a fost doar experienţa noastră şi ritmul ei de dezvoltare. Repet, fiecare copil în ritmul lui. Ritm la care părintele e dator să se adapteze, nu invers. Aveţi încredere în ei căci ei vor simţi dacă încrederea lipseşte. Şi aveţi răbdare! They’ll get there!

Şi ascultaţi la mine: când vor începe să vorbească, o să vă doriţi uneori să mai şi tacă 🙂

“Dosar de Mamă’ e şi pe Facebook

Iris a fost un bebeluş ţinut mult în braţe. Nu, n-am învăţat-o în braţe, aşa cum mi s-a tot zis că am făcut (sau că mi-am făcut-o cu mâna mea, spus mai elegant), ci a fost bebeluşul care nu se oprea din plâns decât atunci când era ridicat, cu braţele mele în jurul lui. Nu accepta să fie întinsă nici în pătuţ, nici în cărucior, nici pe jos, nici pe sus, nici la stânga sau la dreapta, nicăieri altundeva decât în braţe. Doar ale mele.

Jur că am fost la distanţă mică de a pocni direct în meclă, oameni care îmi spuneau adesea că n-o să-mi mai coboare din braţe niciodată, sau alte mame care-mi declarau pe ton superior că ele au avut grijă să nu-şi înveţe copiii aşa. Aveam impresia că eu şi oamenii ăştia vorbeam limbi diferite.

Cum, suflete, să n-o iau în braţe dacă plânge? Cum să văd corpul ăla mic chircindu-se şi zguduindu-se de plâns, carne din carnea mea şi să nu-l iau în braţe? Când ştiam că acolo se va linişti, cum? Că guriţa va lua iar forma unei căpşuni şi nu va mai sta deschisă într-un ţipat care-mi sfâşia sufletul, cum?

Să ne înţelegem că nu toţi copiii sunt la fel, doh. De exemplu Iris nu tăcea la nimeni altcineva, nici măcar la M. I-o puteam pune în braţe doar cât mă duceam la budă, însă ea nu se oprea din plâns decât când mă întorceam. Şi-apoi când auzeam pe câte cineva că ăsta e răsfăţ, răs-făţ da, la un nou născut răsfăţ, auzi colea, mă băşicam toată. Nici nu o să deschid subiectul asta cu răsfăţul, pentru că o prostie mai mare decât asta nu există.

Zilele trecute o ţineam pe Iris în braţe şi am remarcat cât de tare îi atârnau picioarele pe lângă corpul meu. Adevărul e că nu-s nici eu vreo handbalistă înaltă, însă imaginea noastră reflectată în oglindă a fost ca un nou bobârnac. Creşte! Dar eu tot o duc în braţe şi-o s-o mai duc fix cât vrea. Dar fix atât cât vrea!
Şi ghici ce? Nu s-a mutat acolo, vrea hopa sus când simte nevoia să îmi arate că mă iubeşte, când îmi ţine faţa între palmele ei mici, nasul lipit de al meu şi-mi spune: te iubesc, mama.

Sau când se loveşte şi are nevoie de îmbrăţişarea mea ca să treacă mai repede.
Sau când ne întoarcem din parc şi oboseşte.
Sau când e supărată şi are nevoie de consolare.

Doar eu, mama ei, pot să fac lucrurile astea mai uşoare pentru ea, doar când stă cocoţată în braţele mele trec toate, şi muci, şi bube, şi supărări sau julituri. Şi sunt sigură că nu pentru multă vreme de-acum înainte. Aşa că dacă-ţi vine să mai spui “vai ce fată mare, dă-te jos de-acolo” când mă vezi cu fiică-mea în braţe, îţi sugerez să-ţi înghiţi cuvintele.

Îţi mai spun şi că nu, nu sunt chinuită de faptul că vrea în braţe, nu, nu mă deranjează că mă dor mâinile, nu, nu, nu. S-ar putea să te surprindă să afli că mie îmi place s-o ţin în braţe. Îmi place să-i simt greutatea. Îmi place să stea atât de lipită de mine, încât să-i simt bătăile inimii pe pieptul meu. Să-mi ţin copilul în braţe e un privilegiu, nu un răsfăţ, e o declaraţie de dragoste, nu o corvoadă.
Încetaţi, nu ne mai spuneţi să nu ne ţinem copiii în braţe!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Iris nu e copil din-ăla scos din cutie. Rar, spre niciodată arată impecabil. Da, ştiu, e firesc la un copil de doi ani jumate. Iar pentru mine, treaba asta e perfect în regulă. Gura îi e mai tot timpul mânjită, ba cu resturi de ardei, ba de iaurt, ba de rodie, asta pentru că mereu ronţăie ceva.

Şi-apoi hainele, pff, păi 80% din ele sunt pătate. De cele mai multe ori tot cu mâncare. Pentru că uneori îi mai cade din gură (oricât încerc eu să o învăţ că nu-i tocmai ok să mănânce şi vorbească în acelaşi timp), iar alteori îşi mai şterge ea fără milă mâinile de bluze sau pantaloni.
Nu mă deranjează deloc treaba asta. De altfel mi-e chiar greu să pricep de ce nu toţi copiii au voie să se murdărească, de ce trebuie să le atragem mereu atenţia chiar şi când ei sunt atât de mici. O să-mi spuneţi că obiceiurile bune se însuşesc devreme. Apăi, eu zic că-s altele mai importante pe care să şi le însuşească un copil de doi ani, de exemplu.

Sau dacă pentru părinte e musai să aibă un copil curat, atunci sugerez să nu-l mai ducă în parc. E greu pentru un copil să plece de-acolo fără nisip în păr, genunchii pantalonilor înverziţi, sau fără să pună mâinile pe jos.

Vrem să-i învăţăm tone de lucruri pe copii, însă de multe ori uităm că nu au musai nevoie de toate informaţiile respective. Copiii trebuie şi au nevoie să se joace, să descopere, să experimenteze, iar toate astea presupun murdăriere.

Generaţia mea avea mame care spălau hainele întregii familii la mână. Imaginaţi-vă că pe lângă tot ce aveţi de făcut, ar trebui să spălaţi hainele cu mâna. Îmi amintesc cum mâinile mamei mele aveau răni la încheieturi şi degete. Noi n-avem problema asta, noi nici măcar nu putem afirma că spălăm, pentru că o face maşina de spălat în locul nostru. Cu toate astea, nu le permitem copiilor să se murdărească.
Tot generaţia mea poate îşi aminteşte cum aveam apă caldă cu porţia în copilărie, cum poate parinţii ne făceau baie doar sâmbătă. Acum, noi n-avem nici grijă apei calde. Şi tot nu-i lăsăm pe copii să se murdărească.

Desigur că e important să îi învăţăm să se spele pe mâini, e important chiar să insistăm să-şi formeze obiceiul asta bun care previne diverse afecţiuni. De fiecare dată când vin de afară şi înainte de fiecare masă. Nu militez pentru mâncat cu mâini murdare, sau a fructelor şi legumelor nespălate. Însă murdăria nu e chiar bau bau.
Faceţi-vă o bucurie: tăiaţi o felie mare de pepene şi puneţi-o în mâinile copilului, nu va uitaţi cu ce e îmbrăcat. Vă garantez că n-aţi văzut niciodată ceva mai fain.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Primele care s-au îmbolnăvit au fost nepoatele mele şi sora mea. Tuse, muci, dureri musculare, senzaţie de oboseală şi slăbiciune, pachetul complet. Următoarea am fost eu. Mă simţeam deja obosită de câteva zile, fără să înţeleg exact din ce cauză. Apoi au urmat şi la mine durerile musculare şi am ştiut că am răcit şi eu.

Imediat după mine au urmat mama şi Iris.
Nu ştiu exact ce virus a fost însă nu ne-am mai putut ridica din pat, Iris nici măcar n-a ieşit din cameră. Când ai un copil care nu stă locului niciodată, care se mişcă foarte mult, inclusiv în somn, e foarte greu să-l vezi inert, doborât de boală, mai ales când şi tu te afli în aceeaşi situaţie.

Omul care a salvat ziua a fost tata, el ne-a gătit, el a fost la cumpărături, a aerisit camerele, ne-a făcut ceai şi s-a asigurat că avem tot ce ne trebuie.
Apoi, ca legile lui Murphy să nu se dezmintă, viroza l-a doborât şi pe el. Şi uită–te la noi, o familie întreagă tuşind, plină de muci, cu dureri musculare şi de cap.
Încet, încet, ne revenim, însă chiar şi la două săptămâni de la debut, copiii şi bunicii încă se resimt.

Una peste alta, voiam să vă spun să aveţi grijă de voi, primavara asta nu vine doar cu flori! Sănătate!
“Dosar de Mamă” e si pe Facebook