N-aş vrea să crească alergând să fie mereu numărul unu. Nu-mi doresc pentru ea o viaţă în care să aspire într-una după primul loc, de parcă altceva n-ar mai conta. Pentru mine nu e important ca fiică-mea să fie prima. Nici la şcoală, nici la concursuri, nici la jocuri.

Ştiu că suntem tentaţi să ne lăudăm în gura mare când plodul a luat locul unu la karate, sau la un concurs de dans, că a ieşit primul la olimpiada pe judeţ, că a vorbit înaintea lui x sau y, că ştie literele la doi ani, etcetera. Nu înţeleg însă, de ce trebuie musai să fie primul? Pe cine ajută? Pe copil sigur nu. Noi putem fi bine intenţionaţi desigur, dar dacă punem aşa de mare preţ pe rezultate, stima de sine a copilului se va măsura în acestea.

Eu nu vreau ca Iris să simtă că nu este apreciată dincolo de rezultatele ei. Scopul meu e să cresc un copil care să ştie că este iubit necondiţionat, indiferent că azi a fost primul sau ultimul, indiferent că merge la olimpiadă sau nu.

Am aflat despre o fetiţă, ai cărei părinţi o trezesc în vacanţă la opt dimineaţa ca să lucreze suplimentar. Program de şcoală în vacanţă, doar pentru că părinţii vor să crească noua Marie Curie în bătătura lor. Teme până la ora doisprezece. În vacanţa de vară, v-am spus? În fiecare zi de vacanţă, să ne înţelegem. Mă cutremură tare treaba asta, nevoia asta teribilă a părinţilor de a-şi vedea copilul pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, uneori privându-l însă astfel de copilărie.

Dar ăsta nu e un articol despre competitivitate sau dragoste necondiţionată. Nu, este doar despre greşelile pe care le tot fac eu ca mamă. Acum că v-am spus despre cum văd eu partea asta cu copilul care trebuie să fie musai numărul unu la toate, hai să vă mai povestesc ceva.

Era seară şi o îndemnam pe Iris să urce la somn. A luat-o repede înaintea mea pe scări şi tot uitându-se în urmă striga:
– Pima, eu pima, Iis o să fie pima.
M-a luat prin surprindere, căci eu nu am încurajat-o niciodată să fie prima. Sau cel puţin aşa credeam. Nu mi-a plăcut s-o văd aşa agitată, urcând scările în grabă, fără să se uite pe unde calcă, aruncând îngrijorată priviri în urmă, de teamă să nu i-o iau eu înainte. Ar fi putut să cadă, atât de neatentă era în încercarea de a mă întrece.

În zilele următoare şi-a mai exprimat de câteva ori dorinţa de a face sau termina ceva prima în diferite situaţii, lăsându-mă la fel de surprinsă ca şi prima dată când se întâmplase. M-am tot gândit unde auzise sau văzuse pe cineva manifestând dorinţa de a ajunge prima/primul, dar n-am reuşit să-mi dau seama.

Până într-o zi în parc (da ştiu, zău că toate se întâmplă în parc 🙂 ) când venise timpul să plecăm spre casă şi Iris nu prea se lăsa dusă. Am încercat diverse metode ca s-o conving să plecăm, fără success însă. Şi-apoi m-am trezit luând-o la fugă şi îndemnând-o:
– Hai să fugim la tricicletă. Pun pariu că eu o să ajung prima. Hai să  vedem dacă mă întreci.
I-au sclipit ochii şi a luat-o la fugă imediat, iar eu fericită că plecăm în sfârşit acasă, am continuat:
– Pun pariu că eu ajung prima, eu prima, eu prima.
Abia după ce am plecat din parc mi-a picat fisa. De la mine învăţase şi nici măcar nu era prima dată că făceam aşa. Căutasem cu îngrijorare sursa în exterior, când de fapt sursa eram eu.

Competiţia e bună, cred că-i învaţă pe copii că în viaţă uneori câştigăm, alteori pierdem. Concurenţa, pe de altă parte, nu cred că serveşte nimic bun copilului. Ciudat e însă că fix eu, mamă-sa i-am trântit-o în farfurie, ba i-am dat-o şi cu linguriţa de mai multe ori. Mă întreb câte alte greşeli din-astea uşor ipocrite mai fac până creşte.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook