Iris nu reușea să se dea singură în leagăn, oricât a încercat și în oricâte rânduri i-am arătat noi cum să-și facă vânt cu picioarele. Neputința asta îi crea o frustrare teribilă de fiecare dată când urca în leagăn, mai ales că prietenii ei puteau singuri, pe când ea nu. Așa că se lăsa mereu cu supărare, cu miorlăială și chiar plânsete sau țipete.
Zilele trecute am găsit-o plângând în curte. Am crezut că s-a lovit sau că și-a stricat vreo jucărie, însă când am întrebat-o ce a pățit, mi-a zis tristă:
– Plâng pentru că mi-a murit bunica.
Am înghițit în sec, încercând să înțeleg cum jucându-se veselă, a ajuns să-și amintească asta.
– Iris, bunica a murit acum un an.
Imediat ce am închis gura mi-am dat seama ce tâmpenie zisesem. De parcă are importanță cât a trecut. Sau de parcă un copil nu poate suferi la fel de mult ca un adult. Poate chiar mai mult.
– Dar mi-e dor de ea, mi-a spus printre suspine. Și nu-mi mai amintesc vocea ei. Sau cum arată.
Mi s-a ascuns și ea în brațe lângă Zmeu și a plâns mai departe, cu o tristețe care m-a luat prin surprindere.
– O să ne uităm împreună la ce video-uri avem cu ea și apoi o să-ți amintești din nou. Bunica n-ar vrea să fii tristă, ea își dorea să te vadă mereu râzând.
– Bunica mă poate vedea acum?
– Bineînțeles, ți-am zis că ea e mereu în cerul de deasupra ta. Și acum și altădată.
– Mereu?
– Mereu!
A mai plâns mititica, agățată de rochia mea, lăsându-mă plină de uimire. Nu știu de unde venise valul ăla de tristețe, dar copila era supărată tare.
Revenind la leagăne, ieri Iris a învățat în sfârșit să se dea singură. Veselie mare pe capul ei, striga într-una : mama, am reușit, uite cum mă dau. “
Se dădea suficient de tare încât să-mi stea inima, cu codița blondă și cârlionțată fluturând, cu un zâmbet mare desenat pe chip, de la o ureche până la cealaltă. Strângea tare lanțurile leagănului, în timp ce-și făcea vânt, savurând din plin victoria.
Apoi, deodată, încă legănându-se, s-a uitat în sus, către cer și am auzit-o zicând: “mulțumesc, bunico, mulțumesc că m-ai ajutat!”
Și s-a tot legănat o vreme, înconjurată de o aură de fericire pură, pe care doar eu o puteam vedea.
Nu știu dacă Iris i-a cerut ajutor bunicii, nu știu nici dacă ea i-a răspuns nepoatei prin puterea dorului și a iubirii. N-am întrebat-o nimic, dar aș vrea să cred că așa au stat lucrurile.
Las asta aici, Iris, ca să nu uităm niciodată cum ai învățat tu să te dai în leagăn singură, pardon, ajutată de bunica ta din cer 🙂
