Blonda și inelul

Era blondă, slăbuță, înaltă și purta ochelari cu rame subțiri. N-ai fi putut spune că era neapărat frumoasă, însă chipul îi era senin și luminat de un zâmbet sincer.

Mi-a plăcut de ea din prima clipă, pentru că era diferită de cei cu care mă obișnuisem să lucrez pe vapor.

Îi lipsea încrâncenarea celorlalți, n-avea maxilarul încleștat, fiind plină de mult bun simț, calitate care lipsea multora de acolo. Pentru mine era ca o gură de aer proaspăt.

Venise pentru prima dată pe vas, pentru prima data plecată așa departe de casă. Zburase singură din Cehia până la Miami, dormise o noapte la hotel și acum se îmbarcase în aventura asta numită contract de șapte luni pe vas de croazieră.

Știam exact cum se simțea, pentru că fusesem și eu cândva în locul ei. Vedeam pe chipul ei toate emoțiile care trecuseră și peste al meu. Însă parcă ea avea ceva în plus. Ceva ce eu nu avusesem. O doză de optimism aproape copilărească. Era pozitivă, zâmbetul de pe fața ei nu era unul de complezență. Era inocentă cu totul, din cauza asta își imaginau cu toții că n-o să reziste mai mult de două săptămâni.

Jobul ei era să supravegheze cameriștii pe două dintre punțile navei. Trebuia să se asigure că își fac treaba conform standardelor impuse de linia de croazieră, că pasagerii erau mulțumiți și nu reclamau nereguli.

În prima săptămână am lucrat împreună, ca să se obișnuiască cu noua rutină, așa că ne-am împrietenit. Din ce îmi povestea, înțelesesem că avea o relație specială cu părinții, că familia era importantă pentru ea, că acasă avea un câine și un logodnic.

Venise pe vas nu ca să facă bani, ca restul echipajului, ci pentru că era îndrăgostită de delfini și încerca să găsească o cale să rămână în Florida, în speranța că va reuși să se angajeze la vreun delfinariu. Era fascinată de delfini, aproape obsedată. Ar fi putut vorbi doar despre ei si chiar o făcea, dacă nu o oprea nimeni.

După câteva săptămâni la bord, managerul îi reproșase că nu știa să se impună în fața cameriștilor, că era prea moale, că ei n-or s-o respecte și asculte niciodată, dacă nu devenea mai autoritară. Însă fata asta nu știa și nu putea altfel decât cu blândețe.

Nu striga la ei, nu îi zorea, nu le vorbea superior niciodată, iar ei, chiar dacă la început o luau peste picior, cu timpul ajunseseră să o prefere celorlalți supraveghetori.

Uneori, seara, dacă nu eram prea obosite, mergeam împreună ca să bem o bere sau două, la barul pentru crew. Într-una din seri, mi-a mărturisit că era tristă, că se simțea ca prinsă în capcană și că nu știa ce să facă. Nu-și iubea logodnicul, iar el habar n-avea de lucrul ăsta. O aștepta acasă ca s-o ia de nevastă, să-i facă doi sau trei copii și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.

Erau împreună din adolescență și toată lumea îi vedea împreună pentru totdeauna. Chiar și ea credea același lucru. Că vor merge de mână să aleagă mobila, că vor zugrăvi pereții dormitorului în galben, că el se va trezi de obicei mai devreme și va pregăti cafeaua, că vor merge în vacanțe, că tot tacâmul.

Toate până cu două seri înainte de plecarea ei, când logodnicul îi organizase o petrecere surpriză de rămas bun. Petrecere la care invitase pe toată lumea. Prieteni, părinți, vecini, mătuși, colegi de muncă. Toți erau acolo, când el s-a lăsat deodată într-un genunchi și a pus întrebarea aia cu “vrei să?”

A avut și inel cu pietricică, a fost și tort. Toate fetele de la petrecere au invidiat-o atunci. She was living the dream, credeau toate.

A zis da, deși voia să urle nu. Nu voia să se mărite, nu-l mai iubea, însă cum ar fi putut să zică nu, când toată lumea era prezentă acolo, pentru un moment care ar fi trebuit să fie intim?

Era supărată că el alesese s-o ceară atât de public. Se simțea dezbrăcată de orice intimitate, cumva obligată să spună da, să zâmbească când toți aplaudau, prefăcându-se fericită.

Credea că el ar fi trebuit s-o cunoască mai bine de-atât, ar fi trebuit să știe că n-ar fi fost niciodată de acord cu planul ăsta. Ce iubire era asta, se întreba, când el nici atâta lucru nu știa despre ea?

Am întrebat-o ce avea de gând să facă, pentru că îmi era clar că nu voia să devină nevastă.

Râcâia cu unghia eticheta sticlei de bere când mi-a zis că probabil nu va face nimic. Îl știa pe logodnic din adolescență, cum ar fi putut să-l respingă după atâția ani? Ce aveau să spună vecina și mătușa, prietenii și colega de muncă? Știa că era absurd, că ar fi trebuit să se gândească la propriile nevoi, însă se simțea blocată și nu găsea puterea să se elibereze din capcană.

Nu mi-a cerut sfatul și nici eu nu i l-am oferit. În schimb, am petrecut restul serii ascultând-o povestind despre delfini. Cât de speciali erau, cât de inteligenți, cât de liberi, ce tare își dorea să lucreze cu ei.

Am debarcat de pe vas la scurtă vreme și n-am mai păstrat legătura cu blonda din Cehia. Însă m-am gândit adesea la ea. M-am întrebat unde mai e și ce a ales până la urmă să facă.

Mi-o imaginez uneori, înaltă și slabă, cu părul blond prins în coadă, înotând liberă cu delfinii, sub soarele cald al Floridei.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.