Category: Copii

Era blondă, slăbuță, înaltă și purta ochelari cu rame subțiri. N-ai fi putut spune că era neapărat frumoasă, însă chipul îi era senin și luminat de un zâmbet sincer.

Mi-a plăcut de ea din prima clipă, pentru că era diferită de cei cu care mă obișnuisem să lucrez pe vapor.

Îi lipsea încrâncenarea celorlalți, n-avea maxilarul încleștat, fiind plină de mult bun simț, calitate care lipsea multora de acolo. Pentru mine era ca o gură de aer proaspăt.

Venise pentru prima dată pe vas, pentru prima data plecată așa departe de casă. Zburase singură din Cehia până la Miami, dormise o noapte la hotel și acum se îmbarcase în aventura asta numită contract de șapte luni pe vas de croazieră.

Știam exact cum se simțea, pentru că fusesem și eu cândva în locul ei. Vedeam pe chipul ei toate emoțiile care trecuseră și peste al meu. Însă parcă ea avea ceva în plus. Ceva ce eu nu avusesem. O doză de optimism aproape copilărească. Era pozitivă, zâmbetul de pe fața ei nu era unul de complezență. Era inocentă cu totul, din cauza asta își imaginau cu toții că n-o să reziste mai mult de două săptămâni.

Jobul ei era să supravegheze cameriștii pe două dintre punțile navei. Trebuia să se asigure că își fac treaba conform standardelor impuse de linia de croazieră, că pasagerii erau mulțumiți și nu reclamau nereguli.

În prima săptămână am lucrat împreună, ca să se obișnuiască cu noua rutină, așa că ne-am împrietenit. Din ce îmi povestea, înțelesesem că avea o relație specială cu părinții, că familia era importantă pentru ea, că acasă avea un câine și un logodnic.

Venise pe vas nu ca să facă bani, ca restul echipajului, ci pentru că era îndrăgostită de delfini și încerca să găsească o cale să rămână în Florida, în speranța că va reuși să se angajeze la vreun delfinariu. Era fascinată de delfini, aproape obsedată. Ar fi putut vorbi doar despre ei si chiar o făcea, dacă nu o oprea nimeni.

După câteva săptămâni la bord, managerul îi reproșase că nu știa să se impună în fața cameriștilor, că era prea moale, că ei n-or s-o respecte și asculte niciodată, dacă nu devenea mai autoritară. Însă fata asta nu știa și nu putea altfel decât cu blândețe.

Nu striga la ei, nu îi zorea, nu le vorbea superior niciodată, iar ei, chiar dacă la început o luau peste picior, cu timpul ajunseseră să o prefere celorlalți supraveghetori.

Uneori, seara, dacă nu eram prea obosite, mergeam împreună ca să bem o bere sau două, la barul pentru crew. Într-una din seri, mi-a mărturisit că era tristă, că se simțea ca prinsă în capcană și că nu știa ce să facă. Nu-și iubea logodnicul, iar el habar n-avea de lucrul ăsta. O aștepta acasă ca s-o ia de nevastă, să-i facă doi sau trei copii și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți.

Erau împreună din adolescență și toată lumea îi vedea împreună pentru totdeauna. Chiar și ea credea același lucru. Că vor merge de mână să aleagă mobila, că vor zugrăvi pereții dormitorului în galben, că el se va trezi de obicei mai devreme și va pregăti cafeaua, că vor merge în vacanțe, că tot tacâmul.

Toate până cu două seri înainte de plecarea ei, când logodnicul îi organizase o petrecere surpriză de rămas bun. Petrecere la care invitase pe toată lumea. Prieteni, părinți, vecini, mătuși, colegi de muncă. Toți erau acolo, când el s-a lăsat deodată într-un genunchi și a pus întrebarea aia cu “vrei să?”

A avut și inel cu pietricică, a fost și tort. Toate fetele de la petrecere au invidiat-o atunci. She was living the dream, credeau toate.

A zis da, deși voia să urle nu. Nu voia să se mărite, nu-l mai iubea, însă cum ar fi putut să zică nu, când toată lumea era prezentă acolo, pentru un moment care ar fi trebuit să fie intim?

Era supărată că el alesese s-o ceară atât de public. Se simțea dezbrăcată de orice intimitate, cumva obligată să spună da, să zâmbească când toți aplaudau, prefăcându-se fericită.

Credea că el ar fi trebuit s-o cunoască mai bine de-atât, ar fi trebuit să știe că n-ar fi fost niciodată de acord cu planul ăsta. Ce iubire era asta, se întreba, când el nici atâta lucru nu știa despre ea?

Am întrebat-o ce avea de gând să facă, pentru că îmi era clar că nu voia să devină nevastă.

Râcâia cu unghia eticheta sticlei de bere când mi-a zis că probabil nu va face nimic. Îl știa pe logodnic din adolescență, cum ar fi putut să-l respingă după atâția ani? Ce aveau să spună vecina și mătușa, prietenii și colega de muncă? Știa că era absurd, că ar fi trebuit să se gândească la propriile nevoi, însă se simțea blocată și nu găsea puterea să se elibereze din capcană.

Nu mi-a cerut sfatul și nici eu nu i l-am oferit. În schimb, am petrecut restul serii ascultând-o povestind despre delfini. Cât de speciali erau, cât de inteligenți, cât de liberi, ce tare își dorea să lucreze cu ei.

Am debarcat de pe vas la scurtă vreme și n-am mai păstrat legătura cu blonda din Cehia. Însă m-am gândit adesea la ea. M-am întrebat unde mai e și ce a ales până la urmă să facă.

Mi-o imaginez uneori, înaltă și slabă, cu părul blond prins în coadă, înotând liberă cu delfinii, sub soarele cald al Floridei.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

😊Îl am pe Zmeu la sân, în timp ce Iris are curiozități:
– Mama, ce face Zmeu acum?
– Mănâncă.
– Mănâncă cina?
– Da, cred că putem zice și așa.
– Aha. Și după ce termină cina, țâța cealaltă o să fie desertul?

😊- Mama, cine e Amadeus?
– Amadeus Mozart. A fost un compozitor.
– Un supozitoooor?

😊- Mama, dacă o să mai ai vreodată un bebeluș în burtică, să nu-l mai naști.
– Irisule, nu e nevoie să te îngrijorezi, pentru că Zmeu a fost ultimul bebe din burta mea. Altul n-o să mai nasc, niciodată.
– Ce bine.
– Ai fi vrut să-l mai țin pe Zmeu în burtă? Să mai stăm un timp doar noi?
– Nu, că e foarte drăguț și îl iubesc. Dar altul să nu mai naști.
– S-a făcut.
– Mulțumesc, mama.
– Cu plăcere, Irisule.

😊- Mama, ce crezi că-i place cel mai tare lui Zmeu?
– Îi place când te trezești tu dimineața și vii să-l pupi.
– Ba nuuu, nu asta.
– Atunci?
– Cel mai tare îi plac țâțele!

😊După vizita Papei în România, Iris are uneori curiozități religioase. Pune întrebări, iar noi răspundem atât cât ne pricepem. Dacă până acum mi-am dorit să știu cam ce înțelege ea din toată treaba asta, ei bine, azi am aflat răspunsul:
– Mama?
– Mmm?
– Vrei să ne jucăm un joc nou?
– Ce fel de joc?
– Tu ești Fecioara Maria, eu Isus și Zmeu e Dumnezeu.

😊Unul din avantajele alăptatului este că o face pe mamă să devină mai atentă. Adică atunci când vine curierul, înainte să deschidă ușa, verifică temeinic să n-aibă vreo țâță scoasă pe-afară.

😊Din capitolul “ce se întâmplă când te-ai obișnuit să nu-i spui copilului pe nume” :
Mă întreabă soră-mea:
– Vrei să-ți arăt ce i-am cumpărat lui Carol?
– Care Carol, întreb eu?
– Fiu-tău, cum care?

😊La tv se aude horoscopul.
– Mama, Fecioara Maria e o zodie?

😊Ne-am băgat în pat. Prin ușa deschisă a balconului se aude un zgomot.
– Mama, ce e gălăgia asta?
– Cred că e o mașină de tuns iarba.
– Cine tunde iarba la ora asta, așa târziu?
– Probabil vreun vecin.
– Sau poate un servitor.
– Iris, nu cred că avem vecini cu servitori.
– Nu există servitori?
– Ba da, dar nu cred că au vecinii noștri.
– Și noi? Noi oare de ce n-avem?

😊Cu Iris ne uităm la tv cum sosește Papa la Șumuleu Ciuc. Pentru mine e un moment special, fiind catolică și născută la Miercurea- Ciuc. În solemnitatea momentului, Iris întreabă:
– Mama, unde locuiește Papa?
– În Italia, la Vatican.
– Păi nu-i bine.
– De ce, puiule?
– Îl cheamă Papa Francisc.
– Așa e.
– Și-atunci trebuia să locuiască în Franța.

😊- Mama, știi ce jucărie nouă vreau?
– Vreo prințesă, bănuiesc.
– O vreau pe Dăncilă.
– Poftim? Care Dăncilă?
– Aia blondă de la televizor. Se găsește jucărie Dăncilă?
– Sper că nu, deși nu m-ar mira să fie.
– Dacă este, îmi cumperi?
– De ce, îți place de ea?
– Da, că e așa blondă, dacă aș avea-o, m-aș juca cu ea și cu prințesele mele.
…………….
Așadar, madam Dăncilă, nu disperați, cineva vă place chiar și așa blondă cum sunteți.

😊Iris mănâncă.
– Mama, e bună ciorba asta.
– Mă bucur că-ți place.
– Ai pus și aur în ea?
– De data asta doar niște legume și carne, Irisule. Aur n-am avut.
– Mmm.
– Care-i baiul? Parcă ziceai că e bună.
– E bună dar aș fi vrut să fie și prețioasă.

😊-Mama, când eram bebe în burtica ta, nu mă deranja acidul?
– Care acid?
– Ăla ganstic.
– Gastric?
– Da, mă cam deranja, nu?
– Deloc. Tu erai în uterul meu, nu ajungea acidul la tine.
– Păi nu în burtică eram? Nu înțeleg.
– Ba da, dar burtica era așa, ca o casă cu mai multe camere. Tu erai într-o cameră, acidul gastric în alta. Nu vă întâlneați.
– Ba pe mine mă deranja. Și când făcea așa, mă supăram și îi băteam tare în perete.

😊- Mama, cum cântă supraveghetoarele?
– Uhm, care supraveghetoare?
– Păsărelele alea.
– Privighetoarele, Iris?
– Da, cum cântă?

😊- Mama, când o să fiu mare o să merg să locuiesc în Hawaii.
– Așa departe?
– Da.
– Și ce-o să faci acolo?
– O să-mi cumpăr o coadă roz și o să mă fac sirenă.

😊- Mama, nu știam ca poți face copil așa frumos, zice ea, în timp ce-l admiră pe frate-său.
– Eu știam.
– Cum știai?
– Păi te-am făcut și pe tine, iar tu ești foarte frumoasă. Nu se putea decât ca Zmeu să fie și el la fel.
– Da, e drăguț și el, doar că eu sunt mai frumoasă decât el.

😊O găsesc pe Iris lângă congelatorul deschis. O aud șoptind:
– Să nu te îngrijorezi că mama nu mă lasă să te mănânc. Mi-a zis că poate mai târziu. Ne vedem atunci. Pa.
Vorbea cu înghețata.

😊Lucruri pe care le poți face cât timp doarme un copil de o lună:
1. Să speli aragazul
2. Să-ți tai o unghie.

😊- Mama, m-am rupt.
– Unde, ce ai pățit?
– Nimic. Doar m-am rupt.
– Am auzit asta. Unde, ce ți-ai rupt? Te doare ceva?
– Nu mă doare, nu m-am lovit deloc.
– Atunci, Iris? Că nu înțeleg ce ai pățit.
– Că n-am dormit la prânz, din cauza asta m-am rupt.
– Hai, măi Iris, adică ești ruptă de oboseala, asta vrei să zici?
– Da, mama, m-am rupt de oboseală.

😊În cameră e întuneric. Și liniște. Deodată se aude un pârț prelung. Apoi încă unul. Și încă unul.
– Mama?
– Mm?
– Tu ai făcut pârț?
– Nu. Zmeu.
– Aww, chiar și pârțurile lui sunt drăguțe, așa-i mama?
– Dacă spui tu, Irisule.
– Pârțurile lui sunt ca niște clopoței.
– Aha.
– Mama?
– Da?
– Dacă mai trage vreun pârț, te rog să-l duci pe Zmeu înapoi la spital.
– Păi nu ziceai că are pârțurile simpatice ca niște clopoței?
– Da, dar mi-e somn și mă deranjează.

😊O întreabă pe Iris pe-afară vecinii:
– Cum îl cheamă pe frățiorul tău?
– Zmeu.
– Cuuum?
– Zmeu.
– Eh, cum să-l cheme așa?
– Doar așa îl alintăm noi. Dar nu așa îl cheamă.
– Aha, am înțeles. Dar cum?
– Îl cheamă Zmeurică.

😊– Mama, îți place ștruțălul?
– Hmm?
– E bun?
– Ce, Irisule?
– Ce mănânci tu acolo. Ștruțălul ăla.
– Șuberek, Irisule. Șuberek mănânc.

😊- Mama, Zmeu încă e nou?
– Încă aproape o săptămână mai e nou-nouț, da.
– Atunci înseamnă că eu sunt veche?

😊- Irisule, cum ai dormit?
– Am dormit tună.

😊- Tata, uite, pupu (caca) de pescar.
– Ce?? Unde??
– Acolo.
– De pescăruș, Iris, e pupu de pescăruș.

😊Pricepi de-a dreptul că de-acum ai doi copii, când în timp ce pe unul îl alăptezi, celălalt strigă de pe budă că a terminat și trebuie șters la fund.

😊Eram încă în spital, când pentru că Iris nu se putea dezlipi de mine după vizită, o asistentă încerca să o ia de acolo:
– Hai cu mine, o să te duc să vezi un bebeluș gras.
– Pot mama?
– Da, du-te cu tata și cu doamna asistentă și ne vedem mâine.
S-a dus să vadă bebelușul gras și după ce i-a aruncat o privire, s-a uitat în ochii mamei lui și i-a zis:
– Al nostru e mai draguț!

😊- Mama, curtea noastră e ca o grădină zoologică.
– Aoleu, cum așa?
– Avem așa mulți gândaci, țânțari, coropișnite, omizi și muște.

😊Stăm în ușa salonului de spital de minute bune și nu ne putem despărți.
– Eu nu vreau să plec, mama. Vreau să rămân aici cu tine.
– Ți-am explicat deja de ce nu se poate, Iris. Hai, încă un pupic și pleci cu tata.
După câțiva pași se întoarce și aleargă înapoi la mine.
– Dar eu nu mă pot despărți de tine.
Își pune mutra curajoasă și încearcă să nu plângă.
– Hai măi Iris, mai trece noaptea asta și gata. Mâine vin acasă. Aproape că au trecut cele trei zile.
Serioasă, îmi amintește:
– Nu vii singură acasă, vezi că tre’ să-l aduci și pe Zmeu!
Pfui, bine că mi-a zis, altfel aici îl uitam.

😊Suntem întinse în pat, lumina e stinsă, ne-am pupat de noapte bună, conform regulilor în vigoare, nu mai avem voie să vorbim.
– Mama?
-…….
– Mamaaaa?
– Iris, ce vrei să-mi spui e urgență?
– Nu știu.
– Îți curge sânge de undeva?
– Nu.
– Atunci nu e urgență. Culcă-te, te rog!
-……….
-……….
– Mama?
-………..
– Ești sigură că o să-mi placă de tine și când o să fii bătrână?

😊În seara asta, Iris a fost pentru prima dată într-o biserică catolică.
– Mama, cine e ăla?
– E preotul.
– Ce e ăla preotu?
– Popa.
L-a studiat bine de sus până jos și apoi m-a întrebat:
– Așa îmbrăcat cu rochie???

😊Își pune pe cap o eșarfă până la pământ, în loc de păr foarte lung. Face câteva piruete și se admiră în oglindă.
– Mama, cum arăt?
– Drăguț.
– Dar ca cine arăt?
– Nu știu… Rapunzel poate?
– Nu, sunt Sfânta Pletelor.

😊Se joacă cu Lego Friends.
– Mama, uite o înghețată.
– Aha.
– Mama, uite încă una.
– Da da.
– Mama, asta e de fistic.
– Îhmm, îngân eu, încercând să citesc ceva.
Îmi bagă sub ochi un personaj.
– Pe asta o cheamă Kate.
– Ok.
– Spune-i “bună Kate”.
– Bună Kate, zic eu, încercând fără succes să înțeleg ce citesc.
– Kate are o prietenă, o cheamă Stephanie.
– Ok.
– Salut-o și pe ea.
– Bună Stephanie.
– Amândouă au o barcă.
Îmi pierd răbdarea, și-i spun:
– Irisule, pe bune, știu fiecare piesă din Lego ăsta, că doar eu ți l-am cumpărat.
– Nu-i adevărat, nu tu mi l-ai cumpărat, curierul mi l-a adus.

😊S-a supărat pe mine că am certat-o când l-a trezit pe Zmeu cu vorbăraia ei, deja a treia oara. E liniște în sfârșit. Stăm una cu spatele la cealaltă. Oftează adânc și aud:
– Îmi vine să-ți zic că acum îmi doresc să am altă mamă, dar n-o să-ți zic.

😊Dimineața, la grădiniță:
– Nu vreau să pleci, stai aici cu mine.
– Iris, știi foarte bine ca mamele nu pot sta și ele aici.
– Dar o să-mi fie foarte dor de tine.
– Uite, dacă azi ți-e atât de greu să rămâi, atunci te poți întoarce cu mine acasă și acolo o să stăm împreună. Vrei?
– Nu, eu vreau să mă joc la grădi, dar să stai și tu aici.
– Îmi pare rău, asta nu se poate.
Îmi întinde mâna.
– Atunci pune-mi pupici mulți în palmă, ca să nu-mi fie așa dor.
Îi pup moliciunea mânuței până o tocesc.
– Câți pupici ai pus?
– O sută de milioane. Ca să ai destui. Plus rezervă de pus în buzunare.
– Rochița asta nici nu are buzunare. Ce să fac cu atâția pupici, nu-mi trebe toți. Ia, pe ăștia poți să-i iei înapoi.

😊- Mama, ce mănâncă îngerii?
– Pfff, îmi imaginez că ceva pufos.
– Pufuleți?
– Ăia nu-s pufoși.
– Popcorn?
– Nici ăla nu e.
– Înghețată?
– Hmm, poate.
– Din-aia de afine de care avem noi în congelator, mama?
– Ba poate de vanilie.
– Nu nu, de afine. Din congelator. Că și mie îmi spui câteodată cum sunt ca un îngeraș, mai știi?

😊- Mama, Mica Sirenă îl iubește pe prinț?
– Da, pare că s-a cam îndrăgostit de el.
– De ce se îndrăgostește?
– Păi de obicei ne îndrăgostim de o persoană pentru că ea are anumite calități. E bună, generoasă, are simțul umorului, e inteligentă, frumoasă și așa mai departe.
– Și Mica Sirenă de ce s-a îndrăgostit de el?
– Păi ea cred că e cam superficială, s-a îndrăgostit de el doar pentru cum arată, înainte să-i cunoască vreo calitate.
– Și eu m-am îndrăgostit de X de la grădiniță.
– Mmm, așa?
– Da, dar nu pentru cum arată.
– Atunci?
– Pentru că-mi place vocea lui.
………………..
Să ne înțelegem, X e un băiețel care nu vorbește aproape niciodată.

😊- Mama, să nu-l naști urât.
– …….
– Vreau să am un frate frumos. Așa ca mine. Doar că eu să fiu mai frumoasă decât el.

😊- Mama, aș fi vrut să mă nasc eu înaintea ta.
– De ce? Dacă s-ar fi întâmplat asta, eu n-aș mai fi fost mama ta.
– Păi de-aia.
– Cum așa, Irisule?
– Atunci aș fi fost eu mama ta și ți-aș fi zis eu ție că n-ai voie să mănânci nimic dulce trei zile.

😊- Irisule, să știi că mai e doar puțin până se va naște Zmeurică.
– Daaaa?
– Da, de-acum e aproape copt, ca un cozonac mic și în curând va fi pregătit să ne cunoască.
– Vai, mama, am foarte multe emoții.
– Și eu, puiule. Și tata.
– Eu am mai multe. Știi câte?
– Nu știu, spune-mi tu.
– Unsprezece emoții am, foarte multe.

😊Mă uit lung în oglindă. Port un tricou lălâi care să nu-mi strângă burta. Imaginea din oglindă îmi arată o femeie foarte, foarte gravidă.
– Ce-i mama?
– Nimic, Irisule, doar mă minunez de cum arăt.
– Cum?
– Ca un cort. Sau ca o umbrelă deschisă.
Râde și iar râde.
– Nu-i adevărat mama, nu arăți așa.
– Aww, chiar că nu?
– Nu, mama, arăți ca un dulap.

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți:
Să râdem cu Iris
Să râdem cu Iris II
Să râdem cu Iris III
Să râdem cu Iris IV
Sa radem cu Iris V
Sa radem cu Iris VI
Sa radem cu Iris VII
Sa radem cu Iris VIII
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

 

• Print
• Email
•  

Like this:

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.