Category: Umor

Tastez cu spor. Am deadline, nu mă pot lungi până la ce oră aş vrea. Iris ronţăie la pâinea prăjită cu unt şi miere, eu sorb sporadic din ceaiul negru, care nu poate nicicum înlocui cafeaua pe care am uitat s-o cumpăr.

Încerc să mă concentrez pe ce am de făcut, însă aia e, am şi copil mai mic de trei ani, care are nevoie de atenţia mea. Se uita la rochia de pe ea.
– Mama, nu vau iochiţa asta. E scuită.
– Irisule, tu ai ales să porţi rochia asta azi, încă de aseară când te-ai culcat, îţi aminteşti?
– Nu.
– Ai zis “dimineaţă când mă trezesc, vreau rochia verde”.
– N-am zis.
– Şi eu ţi-am zis că e cu mâneci lungi, groasă şi o să-ţi fie cald.
– Şi eu ţ-am zis?
– Că totuşi o vrei.
– O viau.
– No, bun atunci.

Tastez mai departe. O văd cu coada ochiului că urcă scările. Sus aud trop-trop-trop, apoi coboară cu altă rochie în mână.
– Mama, o vau pe asta.
– Dar asta pe care o porţi deja, ce are?
– E scuită.
N-am de gând să lungesc discuţia, aşa că o ajut să se schimbe. Face piruete şi mă strigă s-o văd pe fiecare în parte. Încerc să exclam încântată de fiecare dată când rochia lungă i se învârte. Revin de câteva ori la propoziţiile pe care deja le-am citit, pentru că Iris îmi distrage atenţia şi nu reuşesc să mă concentrez. Mai tastez puţin.

– Mama, de ţe Degeţica aie iochie iungă şi e speiată?
– Poate că are şi ea o fetiţă care vrea să schimbe toată ziua rochiile şi de-aia e speriată.
– Nu, e speiată că vine căiăbuşu.
– Da, probabil.
– Mama, de ţe nu se măită Degeţica cu căiăbuşu?
– Pentru că nu-i place de el.

Tastez. E linişte. Pentru o secundă doar.
– Mama, de ţe ne bâzâie muşteie mâncaia? Să-mi spui povestea cum ne bâzâie muşteie mancaia.
– Dacă nu închizi plasa de la uşă, intră muştele şi ne bâzâie mâncarea. Şi nu vrem asta, pentru că muştele afară bâzâie şi gunoaiele. Dacă mâncăm mâncarea pe care ele o bâzâie, o să ne îmbolnăvim şi-o să ne doară burta foarte tare.
Judecă.
– Mama, de ce Ozzy e negu?

Las laptopul jos, cred că e timpul să fac o pauză. Dimineaţa asta e plină de vorbărie. Să mă învăţ minte şi să fac stocul la cafea altădată.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Nu ştiu de ce mi-am amintit-o ieri seară. Nu m-am mai gândit la ea din copilărie. Ştiam despre ea doar că locuia la etajul întai şi că sigur era vrăjitoare. Suspectam că era chiar Muma Pădurii, cartierul în care locuiam era în vecinătatea pădurii, aşa-mi explicam eu că locuia totuşi într-un apartament, la bloc.

Băieţelul cu care mă mai jucam uneori, locuia la etajul trei. Câteodată mă duceam la el cu diafilme şi împreună priveam imaginile derulându-se pe peretele văruit în alb, până seara târziu. Pe măsură ce se însera şi se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, teamă mi se strecura în suflet.

Lumina de pe scară ardea doar la etajul trei şi la parter, lăsând nivelele dintre ele într-o întunecime care-mi dădea fiori, atunci când trebuia să mă întorc acasă de la prietenul meu.
După ce uşa apartamentului se închidea în urmă mea, rămâneam puţin acolo, pe preşul de şters picioarele şi-mi făceam curaj. Vizualizam cu ochii minţii treptele pe care le aveam de coborât şi socoteam cât de repede puteam parcurge distanţa până la parter. De la etajul trei până la etajul întâi coboram fără emoţii. Însă înainte că cobor ultima treaptă spre primul etaj, mi se tăia răsuflarea. Cu degetele subţiri strângeam puternic balustrada albastră şi aruncam priviri scurte către uşa ei. A Mumei Pădurii.

Îmi inspira mai mult decât teamă. Mă încerca un sentiment vecin cu groaza când închideam ochii şi îmi imaginam chipul ei brăzdat de riduri adânci, ca nişte cărări şerpuitoare din pădure. Nu cunoşteam pe nimeni altcineva cu faţa atât de zbârcită. Nasul îi era mare şi curbat iar în vârful lui trona semeaţă o aluniţă maronie imensă. Purta batic şi nu eram sigură că sub el mai avea vreun fir de păr. Nu putea decât să fie vrăjitoare, eram sigură. Era adusă de spate şi când îşi târâia picioarele, o mâna i se sprijinea de un baston.

Probabil că după uşă îşi ţinea mătura cu care zbura noaptea după copii bălai. Şi eu eram tot bălaie. Copiii mai mari din cartier îmi întăriseră şi ei convingerea că trebuia să mă feresc de ea.

Iată-mă însă acum cu picioarele pe ultima treaptă înainte să atingă etajul întâi. Etajul groazei. Aveam de făcut o curbă scurtă, după care urma rândul cel mai lung de scări. Trebuia să mă mişc repede repede, ca vântul şi ca gândul. Puteam să cobor câte două sau chiar trei scări deodată, eram subţire şi sprintenă, dacă mă ţineam bine de balustradă sigur nu cădeam. Socoteam că fără matură nu m-ar fi putut ajunge. Dacă eram atentă, puteam să scap şi de data aceea, la fel cum scăpasem şi altădată.

Inima îmi bubuia în piept cu putere când am pornit. Bum bum, bum bum, bum bum! O auzeam şi o simţeam în urechi. Bum bum!

Am alergat cât de tare am putut şi am strâns balustrada cu toată forţa mea ca să nu cad din cauza vitezei. Nu m-am uitat în urmă, mi-era prea teamă de ce aş fi putut vedea.
Am bătut cu pumnii în uşă până când mi-a deschis tata.
– Aoleu, zici că te fugăresc turcii, de ce baţi aşa?
– Păi dacă n-auziţi când bat încet, mint eu gâfâind.
– Ţi-am zis să nu mai alergi pe scări.
– Da’ n-am alergat deloc, mint eu iarăşi.
– Nici măcar la etajul întâi n-ai fugit deloc? mă intreabă tata cu un zâmbet in colţul gurii
– Eh, da’ de ce să fug la etajul întai? fac eu pe curajoasa. Mie nu mi-e frică de nimic.
– Da ştiu, tu eşti de-a dreptul curajoasă.
Tata zambeşte iar şi închide uşa.

Credit imagine aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

O duc pe Iris în parc cât de des pot. Dimineața încerc să-mi termin treburile cât mai repede ca să ieşim împreună la plimbare. Ne face amândurora bine ieşirea, stăm la aer, ea aleargă şi socializează cu alți copii (sau nu), se joacă în nisip, poate la întoarcere facem piața, e ca un mic ritual zilnic pe care-l avem de îndeplinit.

Cât lucrez cu laptopul în brațe, se apropie tiptil de mine şi cu vocea subțire mă întreabă, lungind ultima silabă:
– Vei să ai numa’ puțină iăbdaie?
Adica, hai tu mamă odată, câtă rabdare crezi că încape în corpul ăsta de doi ani şi şapte luni? Mi-ai cerut să am nițică, am avut, de-amu hai de ne-om tot duce în parc.

– Mai am doar puțin de tot până termin tu Irisule, apoi ne îmbrăcăm şi mergem, promit.
– Mama a pomis, zice zâmbind ca pentru sine, ştiind că mereu mă țin de cuvânt.
După ce o conving să dea jos cizmele de gumă roz şi să mă lase s-o încalț cu adidaşi, suntem gata de plecare.

Îl trimit pe Ozzy în țarc:
– Ozzy, la locul tău!
– Acoio, ia iocu tău, repetă şi Iris.

Dulăul intră în țarcul pe care îl inchid, apoi deschid poarta curții ca să scot în afara ei  Irisul şi tricicleta. Operațiunea asta se întâmplă pentru ca Ozzy să nu profite de poarta deschisă şi s-o zbughească la fugărit găinile vecinului (da, s-a mai întâmplat şi altădată, funny story, nici o găină n-a fost rănită).

Apoi parchez copilul şi tricicleta de partea cealaltă a gardului şi intru iar în curte ca să dau drumul câinelui (nu-l ținem încuiat deşi din cauza asta gazonul nostru e varză).

Ies iar pe poartă la Iris, trag zăvorul, încui poarta şi plecăm. Iris cere păpădii de pe marginea drumului, eu i le culeg, ea le sufla, apoi se cere sus în tricicletă. O sun pe mama şi stăm la poveşti despre cum acasă la ei, ieri a fost ziua în care ba unii şi-au pierdut cheile, ba alții s-au blocat în baie şi n-au mai putut să iasă de-acolo.
Am râs puțin de ea, declarând că a fost ziua cu uşi problemă. Uitasem de karma, pesemne când m-am amuzat pe seama lor.

În spatele meu aud zarvă. Întorc privirea şi îl văd. Îl privesc admirativ, gândindu-mă că e un exemplar superb. Negru şi mare, are mişcări elegante şi agile, iar blana îi străluceşte în soare. Mă vede şi el pe mine şi se opreşte. Ne privim ochi în ochi doar pentru o clipă. Apoi el şi încă vreo doi câini care-l latră agresiv o iau la fugă spre noi. Îngheț un moment, apoi aşa cătinel, ardeleneşte, înțeleg la cine mă uit.
– Mama, trebuie să închid. Te sun mai târziu, Ozzy e liber în stradă.

El era, în toată splendoarea lui. Mă uit imediat să văd dacă sunt copii pe stradă şi răsuflu uşurată când constat că nu.
Ozzy are peste patruzeci de kilograme şi chiar dacă nu e agresiv, poate dărâma un copil fără nici o dificultate.
Cu coada ochiului văd cum în josul străzii cineva îşi adună câinii în fugă şi-i bagă în curte.

Imediat am flashback-uri cu mine şi M alergând după Ozzy care se joacă cu găinile vecinului. Sar fulgi în toate direcțiile, noi fugim bezmetici ca într-un episod cu Benny Hill, în încercarea de a prinde câinele. Nici nu se uită la noi când îl strigăm, limba îi atârnă într-o parte si e fericit nevoie mare alergând după bietele găini.

Mă întreb cum a fost posibil să iasă din curte şi-mi imaginez o groapă imensă pe sub gard, sau un Ozzy care în mod miraculos sare gardul ca Lassie şi fuge după stăpâni.
Mă rog în gând să se oprească lângă mine ca să-l pot prinde. Îl vede şi Iris bucuroasă.
Se apropie fericit că ne-a găsit şi intră direct în magazinul lângă care ne-am oprit. Doamna din magazin duce mâna la inimă şi figura ei îngheață.
Intru după el, îl apuc de ceafă şi respir uşurată. L-am prins, nu s-a întâmplat nimic, toată lumea e bine.

Apoi mă loveşte în moalele capului, cum mă duc eu cu un dulău de patruzeci de kile fără lesă şi un toddler pe tricicletă până acasă?

Să vă explic de ce dilema. Trăim într-un orăşel în care, spre marea mea frustrare, oamenii îşi lasă câinii liberi pe stradă intenționat. Din comodidate şi din prostie. Din păcate, cu două luni în urmă un copil de patru ani a fost mutilat de un asemenea câine.
Câinii ăştia se plimbă pe toate străzile şi străduțele, lătrând şi fugărind fix pe cine au ei chef.

Apoi se iau la bătaie între ei. Când ieşim noi cu Ozzy la plimbare, fain frumos cu lesă, ( azi a fost prima şi singura dată că a ajuns în stradă fără) suntem urmați întotdeauna de o cohortă de câini care ne latră agresiv şi evident îl înfurie pe animal. Plimbarea nu poate fi relaxată nicidecum iar Iris se sperie foarte tare.

Lesne de înțeles că acum, cu ceafă lui Ozzy în mâna mea mă întrebam cum voi ajunge cu el înapoi acasă.

– Mama, vau ţeva bun.
– Ce să-ţi dau puiule, ceva bun?
– Ţeva bun bun şi gustos.

Ştiu ce vrea, dar îmi place jocul ăsta. Ea îmi zâmbeşte de parcă mi-ar cere luna de pe cer.
– Şi zici că vrei, aşa-i?
– Da, să dea mama ţeva taie bun.

Mă ia de mână şi mă conduce la frigider. Trage de uşă şi mârâie puţin că nu reuşeşte s-o deschidă.
– Mama azută pe Iis, să dea un adei ioşu.
– Ardei vrei? întreb eu pe ton nevinovat.
– Da, mama să dea lu Iis un adei maie maie şi mai maie.

Scot un ardei kapia din frigider.
– Daaaaaaa, exclamă în timp ce spăl ardeiul. Ţopăie lângă mine şi arată ca un căţel mic ce dă din coadă, în timp ce aşteaptă.
Îi întind jumătate de ardei, iar ea o înşfacă de parcă n-ar fi mâncat nimic toată ziua. Îşi înfige dinţii mici în carnea tare a ardeiului şi muşcă cu poftă. Priveşte atentă la bucata rămasă în mână, întorcând-o pe toate părţile şi studiind-o cu grijă.

Muşcă din nou, iar din leguma proaspătă sar stropi care îi înroşesc buzele şi jumătate de faţă. Mestecă cu gura deschisă, plescăind cu plăcere. Mormăie cu satisfacţie după ce înghite. Muşcă din nou şi ardeiul crănţăne între măselele ei. Mă gândesc cât de enervant ar fi dacă un adult ar mânca aşa şi cât de drăguţ e când o face un copil.
– Tu Irisule, e bun?
– Mhmm, răspunde cu gura plină. Mai vau.

Jur ca m-aş uita la ea aşa, până mâine.
No bun, acum mă duc să-mi fac o salată şi eu, că mi-a făcut o poftă copila…

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook