Category: Diverse

Stătea cu căștile ei verzi cu roz pe urechi în fața tabletei și încerca să răspundă la întrebarea învățătoarei. Nu sunt niciodată în spatele ei, ca să supraveghez felul în care se desfășoară orele, dar văzând că începuse să-i tremure buza de jos și că se agita, am devenit deodată atentă.

– Doi, a zis. Iar după o pauză scurtă, i s-au înroșit ochii și a spus tare, dar cu vocea deformata:

– Nici nu știu ce înseamnă asta. Nu, nu știu. Apoi și-a scos căștile, mi-a căutat privirea și a început să hohotească.

– Trebuia să spun cât e unu minus unu și n-am înțeles cum. Am zis doi și nu era corect, că trebuia să scad, nu să adun. Dar n-am înțeles când a explicat doamna și n-am știut. Așa că a pus-o pe X să răspundă în locul meu și ea a știut. Ea a știut, dar eu nu.

Și dă-i cu plâns, dă-i cu jale, toată tristețea lumii i se adunase sub bărbie și cădea de-acolo pe tricoul meu. Pic, pic, pic.

– E în regulă, puică. Nimeni nu se așteaptă să le știi tu pe toate. Uneori vei ști răspunsul corect, alteori nu. De asta mergi la școală, ca să înveți. Și-apoi unii oameni se pricep mai bine la unele decât la altele. Așa cum tu te descurci mai bine cu cititul decât cu socotitul, deocamdată. Haide, nu mai plânge.

Cu greu am consolat-o, a stat în brațele mele până s-a simțit mai bine, deși ora încă nu se terminase. În mod obișnuit m-aș fi gândit că la școală dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost fără mine și ar fi fost nevoită să se descurce singură cu emoțiile astea. Dar ce trăim noi în perioada aceasta numai obișnuit nu e, așa că am ținut-o cât i-a trebuit ei să stea în brațe la mama.

Faptul că e nevoită să învețe totul online, unde concentrarea îi e întreruptă permanent de tot soiul de probleme tehnice și de frate-su, faptul că nu așa a visat că va fi la școală, că nu are parte de privitul ochi în ochi cu învățătoarea și colegii, că abia legase prietenii noi de care acum nu se mai poate bucura, toate astea și-au pus amprenta. E greu.

Următoarea oră au cântat. Dar când i-a venit rândul, Iris n-a vrut și a zis că ea cântă doar cântece inventate de ea, dar nu acum. Știam că vrea să cânte, dar îi era teamă să nu greșească din nou, așa că i-am propus să cântăm împreună. Inițial a refuzat, apoi imediat s-a răzgândit și am lălăit și eu cu ea:

“Toată ziua prin zăpadă, vine lumea să o vadă, săniuța e ușoară, fuge parcă zboară.”

După-amiază m-a îmbrățișat din senin și mi-a zis:

– Te iubesc, pentru că mereu mă ajuți și mă încurajezi. Și pentru că mi-ai spus că nu trebuie să știu totul mereu. De ce ai vrut să cânți cu mine?

– Ca să nu renunți imediat ce ai avut o greutate. Și pentru că știam că de fapt tu voiai să cânți.

– Haide mama, ce să zic, bine că ești tu deșteaptă și le știi pe toate.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Lost in translation e unul dintre filmele mele favorite, pe care l-am și revăzut zilele trecute. Mă rog, l-am pus să meargă pe fundal și am încercat să văd bucățele din el, în timp ce jonglam cu altele prin casă. E o peliculă inteligentă, despre relația platonică ce se înfiripă între un actor trecut de prima tinerețe și o tânără de douăzecișicinci de ani.

Nu există în acest film nicio scenă fierbinte, așa, ca în filmele romantice, există însă destule conversații interesante și inteligente între cei doi. Una anume, în care Charlotte și Bob discută despre căsniciile lor și despre copii, rămâne preferata mea.

Poate n-o știți, așa că o împart și cu voi:

“- How about marriage? Does that get easier?

– That’s hard. We used to have a lot of fun. Lydia would come with me when I made the movies and we would laugh about it all. Now she doesn’t want to leave the kids, and she doesn’t need me to be there. The kids miss me, but they’re fine. It gets a whole lot more complicated when you have kids.

– Yeah. It’s scary.

– It’s the most terrifying day of your life the day the first one is born.

– Yeah. Nobody ever tells you that.

– Your life, as you know it, is gone. Never to return. But they learn how to walk, and they learn how to talk, and… and you want to be with them. And they turn out to be the most delightful people you will ever meet in your life.

– Hmm, that’s nice.”

https://youtu.be/eNK7N3AwVFQ

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

De ce, de fiecare dată când moare cineva, cei rămași zic să aibă “drum bun”? Mă tot gândesc la asta. Că doar mortul nu mai are deloc drum în față, ci se numește că dacă a murit, a ajuns la capătul acestuia.

Poate noi, oamenii, găsim mai ușor de acceptat moartea dacă ne imaginăm că se petrece într-un loc ce se aseamănă cu o intersecție. A ajuns la capătul asfaltului aici, dar nu s-a oprit, ci a luat-o mai departe către acolo. Spre dreapta. Sau spre stânga, pe alte drumuri. Unele pe care noi, ăștia de am rămas încă pe asfalt, nu putem păși încă.

“Drum bun” zicem, de parcă mortul ar fi plecat în vacanță, sau din contră de parcă s-ar întoarce acasă. “Drum bun”, de parcă ar fi viu.

Nici nu știu de ce stau și mă gândesc ca prostănaca la așa ceva. Poate de la vremea asta mizerabilă mi se trage. De la ploile astea interminabile care lasă doar grămezi de noroaie în urma lor.

“Drum bun” e mai degrabă o promisiune a revederii, nu vi se pare? Ce ciudați suntem noi oamenii și ce moduri duioase de a ne exprima regretul avem.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

De dimineață m-a trezit o șoaptă mică. Mama, ma-ma, mi-a zis el, lungind moale ultima silabă, iar eu am mijit ochii în semi întunericul din cameră. Aveam un copil mic la dreapta și un copil puțin mai mare, făcut covrig la stânga. I-am surâs unuia și l-am învelit pe celălalt până sub bărbie.

Mama, zice el iar, acum ceva mai tare. De pe pereți ne privesc maimuțe și bufnițe și o girafă cu gâtul lung până la cer. Duc arătătorul la buze și le fac semn să tacă. Să facem liniște, le zic lor, dar și lui, haideți să o lăsăm pe fetița învelită să mai doarmă puțin.

Mama, spune el dulce, și-l cuprind cu brațele, iar el e cald și încă mai miroase a lapte. Își împinge nasul mic în gâtul meu și pentru o clipă stăm în liniște, adulmecându-ne unul pe celălalt. Oare eu a ce miros pentru el, mă întreb în gând.

Mama, zice el. Sigur că da, minunatule, ai dreptate, miros a mama, cum de nu m-am gândit chiar eu la asta. Haide să mai stăm așa puțin, întinși aici în patul călduț, cu tine la dreapta și cu ea la stânga mea, ce zici?

Mama, ma-ma, aprobă el, în timp ce mie îmi cresc aripi. Una la dreapta, alta la stânga.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Pe strada noastră trăiește o haită de patru câini semi maidanezi, care se odihnesc la câteva case de noi. Știți și voi modelul. Ne plac câinii, e fain și că ne păzesc, ni-s dragi că se bucură când ne văd, dar parcă nu așa dragi încât să-i băgăm în curte permanent și să devenim 100% responsabili pentru ei. Așa că îi păstrăm pe la porți, îi hrănim și ne facem că nu știm cât de periculoasă e treaba asta pentru toți ceilalți.

Din cauza acestei haite, Iris a dezvoltat o frică majoră de câini. Când era mai mică se speria până în pragul isteriei chiar și de pufoșenii mici și inofensive. Cum în orașul nostru sunt multe case și aproape în fiecare curte câte un câine, plimbările cu Iris erau o provocare, pentru că refuza să treacă pe lângă garduri.

Un anume câine, un ciobănesc german, o băga în sperieți de-a binelea de fiecare dată când în drum spre casă sau spre grădiniță, treceam pe lângă gardul lui. Deși nu avea cum să o muște sau să-i facă rău în vreun alt fel, atunci când câinele turbat de supărare începea să latre fioros și se ridica în două labe pe gard, Iris tresărea violent, începea să plângă și să urle, devenind imposibil de liniștit.

Am schimbat traseul, am evitat câinii cât am putut, am povestit despre asta, am explicat, orice am încercat, frica ei nu s-a domolit.

Așa că atunci când a început pandemia și ieșirile noastre au devenit foarte rare, Iris a scăpat de un stres major. Ieri, însă, ne-am plimbat și urma să trecem fix pe lângă gardul de care vă povesteam mai sus. Pentru că nu voiam să fie luată pe nepregătite și să sară în stradă, i-am amintit de câine și am vrut să-i dau mâna. Dar spre surprinderea mea, mi-a zis cu o oarecare indiferență:

– Nu îmi mai e frică de el.

Mi-a căzut fața. Cum, ăsta era același copil care altădată aproape leșina de fiecare dată când un câine se apropia de ea? Care se agăța de mine și urla cu disperare? Cum adică nu-i mai e frică, așa, fleoșc, deodată?

– Mă bucur că nu-ți mai e teamă de câine, dar sunt și foarte surprinsă de asta.
– Să-ți zic de ce nu îmi mai e?
– Neapărat.
– M-am gândit cum să fac să râd de el, să nu știe că mă sperie. Și mi-a venit ideea că o să-i dau nume și o să-l cheme “Sac de purici”.
– Pe câine?
– Da. I-am dat numele ăsta. Și dacă îl cheamă așa, cum să mă mai poată el speria pe mine? Cum să te poți speria de un sac de purici?

Și cu asta basta. A trecut fără să clipească, pe lângă gardul de după care câinele ne lătra cu spume la gură.

Ar fi fost fain să fi avut pe cineva acolo, cu noi, să-mi imortalizeze moaca. Pentru că în momentul acela, aveam probabil ochii holbați și fața căzută. Mi s-a părut excelent că a plănuit singură să își depășească frica în felul ăsta. Data viitoare când o să am nevoie de terapie, la ea o să merg.

Sac de purici, auzi tu acolo.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Maria are cancer în fază terminală și e nevoită să se interneze în spital, pentru că durerile au devenit tot mai intense. E lesne de înțeles că nu va mai pleca de aici vreodată, pe propriile ei picioare. Știe și ea asta. O știe și soțul ei, o știu și prietenii lor. Chiar și fiul lor de trei ani, Tomy. Deși foarte bolnavă, Maria nu este pacientul tipic, nu speră într-o vindecare miraculoasă, din contră, e realistă și curajoasă. Deși curajos cred că e inevitabil, orice pacient de pe lumea asta.

Pe patul de spital îi cere soțului să-i aducă un jurnal, în care începe să însemneze gânduri pentru băiețelul ei, Tomy, pe care nu va avea privilegiul să-l vadă crescând. În același timp, postează cu ironie și umor pe Twitter despre evoluția bolii și provocările cu care se confruntă un om aflat pe moarte. Postările îi aduc o oarecare faimă, fiind chiar intervievată telefonic la un talk show important. Totuși, Maria alege să își dedice timpul rămas scriind în jurnalul pentru Tomy.

Deși nu se lamentează, Maria mărturisește că îi e dor să se plimbe cu micuțul, să meargă la cumpărături cu el, să mănânce înghețată împreună, ba chiar să-l vadă cum devine mofturos de la oboseală sau cum refuză să mai stea în cărucior. “Să știi că au fost cele mai fericite momente din viața mea.”, notează ea în jurnal.

Când simte că nu mai poate, Maria optează pentru sinucidere asistată, așa că cere ajutorul medicilor și a soțului.

Ce m-a impresionat la filmul acesta a fost modul în care Maria acceptă inevitabilul. Moartea e ceva ce nu mai poate ocoli, ceva aproape palpabil, iar Maria înțelege și acceptă asta cu o naturalețe incredibilă. În ciuda poverii pe care o duce și a durerii care o încearcă, Maria își păstrează umorul și demnitatea, ba chiar reușește să îi ajute ea pe cei din jur să facă față situației dificile prin care trec cu toții.

Filmul nu e melodramatic, nu te lasă stors de vlagă, din punctul meu de vedere nu este o perspectivă a morții ci una a vieții. Dacă vreți să-l vedeți, îl găsiți pe Netflix.

P. S. Maria și povestea ei au existat în realitate, iar jurnalul ei a fost publicat și a ajuns bestseller.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

De fiecare revelion, miezul nopții ne prinde pe mine și pe M separat. Nu pentru că avem vreo tradiție bizară să nu ne vedem fix când vine anul nou, ci din cauza petardelor. Alea care bubuie de-ți vine să strângi pe cineva de gât, da. Eu stau în dormitor lângă copiii adormiți ca să fiu cu ei dacă se trezesc speriați, iar M stă în curte cu Ozzy.

Chiar dacă îl mângâie tot timpul cât durează pocnetele și bubuiala, chiar dacă îi vorbește și îl dezmiardă, dulăul e îngrozit, în fiecare an. Ochii îi ies nefiresc din orbite, tremură din toate încheieturile și se chircește, până dintr-un câine de patruzeci de kilograme rămâne doar un ghem mic de blană.

Tocmai am aflat de cățeaua unor cunoscuți, căreia petardele i-au cauzat un infarct. S-a stins câinele familiei, deși ar mai fi avut zile. A rămas s-o plângă și un băiețel de șapte ani, căruia nici nu vreau să mă gândesc cum o să-i explice părinții asemenea pierdere.

Nu știu ce ar trebui să se mai întâmple ca să înceteze toată lumea să pocnească tâmpeniile alea. Din cauza lor au rămas până acum adulți și copii fără degete, alții fără auz sau ochi, au fugit animale terifiate de acasă, și iată, acum unei cățele i-a cedat inima de spaimă. Viața unui animal curmată inutil, pentru ce? Bum-bum, poc-poc. La naiba cu ele! La naiba cu toate!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

– Mai sunt șase zile până vine Moșu, îmi zice, stăpânindu-și cu greu un țipăt. Abia aștept să primesc cadouri.
– Vezi că ai uitat să-i pregătești un desen. Așa ai zis, că vrei musai să-i faci și tu un cadou. E drept că mai ai timp câteva zile, dar să nu uiți.
– Nu uit. O să-i mai punem și fursecuri cu lapte, cum i-am pus și altădată. Dar, mama?
– Da?
– Moșu zboară pe cer, cu sania și renii.
– Așa, da.
– Dacă tot zboară sus în cer, crezi că ar putea să ducă ceva și pentru bunica?

Gândesc rapid ce răspuns să-i dau. Au trecut mai bine de doi ani de când bunica s-a stins, dar Iris n-a uitat-o. Mă hotărăsc imediat și zic:
– Nu văd de ce nu ar putea. Ce ai vrea să-i trimiți?
– Mi-ar plăcea să-i fac un desen și ei. Să-l las împreună cu fursecurile și laptele, iar Moșu să-l ducă la bunica. Dacă tot merge în cer și el.
– Aha, da, înțeleg ce zici. Cum ar veni, să-ți facă Moșu o favoare mică.
– Cam așa. Crezi că bunica o să se bucure?

Gândurile mi se amestecă de-a valma cu nesiguranțele pe care întrebarea lui Iris mi le provoacă. Dacă zic da, oare nu întrețin o iluzie nesănătoasă? Oare n-o să-i fac mai mult rău decât bine? Dar dacă zic nu, oare n-o să grăbesc uitarea să se așeze peste amintirea bunicii, ca praful pe ceva vechi, lăsat în podul casei? Decid și zic:

– Sigur că o să se bucure. De altfel, ea vede mereu toate desenele pe care tu le faci.
– Știu. Mama?
– Da?
– Poate îmi trimite și ea mie un norișor.
– Asta nu știu dacă se poate, puică.
– Nu unul mare, un norișor mic, să-l am eu de la ea. Poate să-l trimită și ea tot cu Moșu, altă cale nu e.

Așa că, dragă Moșule, știu că n-a pus copila norișorul pe listă, dar dacă crezi că se poate ca o fetiță bună ca ea, să aibă parte de-o asemenea magie, te-aș ruga să dai un ocol prin cer, poate o găsești pe bunica. Poartă batic colorat, legat sub bărbie și vorbește mult, o s-o recunoști cu ușurință.

Acum nu te mai rețin, că sigur ești foarte ocupat cu cadourile. Drum bun și să te îmbraci bine, să-ți pui mănuși și fular, de Crăciun mereu e frig! Cu bine!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Mi s-a zis de câteva ori că pe blogul ăsta ar trebui să-mi văd de crescut copiii și nu să fac politică. Iar răspunsul meu a fost mereu acela că asta fac, îmi cresc copiii, ba mai mult, vreau să-i cresc aici, acasă. Cred că înainte să sting lumina și să plec, înainte să mă plâng că lucrurile nu merg, am datoria să pun umărul ca schimbarea aceea pe care mi-o doresc să devină realitate. Asta simt.

De aceea îi voi îndemna întotdeauna pe cei care îmi citesc blogul să iasă la vot. Plânsul și înjuratul pe Facebook că totul în țara asta e de cacao nu schimbă nimic concret. Singurul care poate schimba ceva este votul. Știu, of, cât de bine știu că vă e silă să tot auziți că schimbarea vine. Că n-o să mai dați șpagă la doctor, că n-o să mai stați blocați în trafic când mergeți la munte, că educația copiilor voștri e în mâinile unor oameni competenți.

Știu, pentru că și eu m-am săturat. Dar exact pentru asta o să ies la vot. Deși strada mea e plină de noroi și va trebui să merg singură cu copiii. Însă aș merge și dacă ar fi viscol și dacă ar trebui să mă duc cu șapte copii, nu cu doi.

Scaunele din Parlament vor fi ocupate indiferent că ne anulăm noi voturile sau că desenăm pe buletinul de vot o căsuță în care scriem “Michael Jackson” și-apoi punem șmecherește ștampila acolo. Indiferent că ne supărăm noi și alegem să nu mai ieșim la vot că “oricum toți sunt o apă și un pământ”. Iar ocupanții acestor scaune își vor odihni fundurile acolo timp de patru ani. Știți cât ne cresc copiii în patru ani? Mult. De exemplu, peste patru ani Zmeu va fi și el la școală.

Așa că nu, n-o să las ocazia asta să treacă aiurea. Voi ieși la vot și vă îndem și pe voi s-o faceți.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Deși a nins toată noaptea, de dimineață abia dacă aveam puțină zăpadă prin curte. Chiar și așa, am ridicat jaluzeaua și m-am bucurat de căderea fulgilor. Apoi s-a trezit Iris și s-a lăsat cu țipete de bucurie. Spre deosebire de mine, ea n-a văzut decât partea bună a lucrurilor, adică faptul că este zăpadă, nu puțină sau multă, ci pur și simplu că este.

A ieșit afară imediat după micul dejun, deși bătea un vânt rece și era noroi pe alocuri. Mă uitam la ea pe geam, cum statea cu capul dat pe spate și cu limba scoasă, lingând toți fulgii care-i cădeau în gură. Câtă bucurie, câtă fericire să danseze printre fulgi și să se joace cu mâna aia de zăpadă depusă în curte. A făcut bulgări mici pe care i-a aruncat lui Ozzy, a gătit cu zăpadă, a reușit să se distreze o oră cu puținul ăla pe care ea l-a găsit suficient.

Am primit-o înauntru cu un ceai de tei cald, îndulcit cu miere. Primul ceai de tei pe anul ăsta, din florile pe care le-am cules împreună cu ea la sfârșit de iunie. N-avem decât câteva, așa că le păstrăm pentru ocazii speciale. A luat cana cu ceai, prima dată a mirosit licoarea, apoi a băut-o pe toată cu sorbituri mici și pofticioase.

Pentru că Zmeu se juca singur, ea s-a cuibărit în brațele mele, iar eu am alintat-o și dezmierdat-o încet, apoi i-am șoptit la ureche dulcegării, atât timp cât a vrut să stea acolo.

– Sunt fericită, mama. Oare de ce sunt fericită, așa deodată?
– Probabil pentru că te simți iubită și în siguranță.
– Poate. Asta e una din zilele pe care cred că o să le țin minte și când o să fiu mare. Mă miră, că e o zi obișnuită, dar eu sunt foarte fericită.
– Poate că nu e chiar obișnuită. E posibil că ai învățat să te bucuri de lucrurile mici. De ninsoare, de zăpadă, de un ceai bun, de un moment special doar cu mama ta.
– Chiar?
– Da. Și să știi că asta e cea mai importantă lecție pe care o poți învăța.
– De ce?
– Pentru că lucruri mici ni se întâmplă tot timpul, pe când cele extraordinare sunt rare. Dacă nu știm să ne bucurăm de cele mici și le așteptăm mereu pe alea ieșite din comun, atunci nu prea mai apucăm să fim fericiți.
– Păi da, azi am avut zăpadă mică, un ceai mic și o giugiuleală scurtă cu tine. Aaa, și încă ceva care mă face fericită.
– Ce?
– Un frate mic.

Dosar de Mamă e și pe Facebook