Pe strada noastră trăiește o haită de patru câini semi maidanezi, care se odihnesc la câteva case de noi. Știți și voi modelul. Ne plac câinii, e fain și că ne păzesc, ni-s dragi că se bucură când ne văd, dar parcă nu așa dragi încât să-i băgăm în curte permanent și să devenim 100% responsabili pentru ei. Așa că îi păstrăm pe la porți, îi hrănim și ne facem că nu știm cât de periculoasă e treaba asta pentru toți ceilalți.

Din cauza acestei haite, Iris a dezvoltat o frică majoră de câini. Când era mai mică se speria până în pragul isteriei chiar și de pufoșenii mici și inofensive. Cum în orașul nostru sunt multe case și aproape în fiecare curte câte un câine, plimbările cu Iris erau o provocare, pentru că refuza să treacă pe lângă garduri.

Un anume câine, un ciobănesc german, o băga în sperieți de-a binelea de fiecare dată când în drum spre casă sau spre grădiniță, treceam pe lângă gardul lui. Deși nu avea cum să o muște sau să-i facă rău în vreun alt fel, atunci când câinele turbat de supărare începea să latre fioros și se ridica în două labe pe gard, Iris tresărea violent, începea să plângă și să urle, devenind imposibil de liniștit.

Am schimbat traseul, am evitat câinii cât am putut, am povestit despre asta, am explicat, orice am încercat, frica ei nu s-a domolit.

Așa că atunci când a început pandemia și ieșirile noastre au devenit foarte rare, Iris a scăpat de un stres major. Ieri, însă, ne-am plimbat și urma să trecem fix pe lângă gardul de care vă povesteam mai sus. Pentru că nu voiam să fie luată pe nepregătite și să sară în stradă, i-am amintit de câine și am vrut să-i dau mâna. Dar spre surprinderea mea, mi-a zis cu o oarecare indiferență:

– Nu îmi mai e frică de el.

Mi-a căzut fața. Cum, ăsta era același copil care altădată aproape leșina de fiecare dată când un câine se apropia de ea? Care se agăța de mine și urla cu disperare? Cum adică nu-i mai e frică, așa, fleoșc, deodată?

– Mă bucur că nu-ți mai e teamă de câine, dar sunt și foarte surprinsă de asta.
– Să-ți zic de ce nu îmi mai e?
– Neapărat.
– M-am gândit cum să fac să râd de el, să nu știe că mă sperie. Și mi-a venit ideea că o să-i dau nume și o să-l cheme “Sac de purici”.
– Pe câine?
– Da. I-am dat numele ăsta. Și dacă îl cheamă așa, cum să mă mai poată el speria pe mine? Cum să te poți speria de un sac de purici?

Și cu asta basta. A trecut fără să clipească, pe lângă gardul de după care câinele ne lătra cu spume la gură.

Ar fi fost fain să fi avut pe cineva acolo, cu noi, să-mi imortalizeze moaca. Pentru că în momentul acela, aveam probabil ochii holbați și fața căzută. Mi s-a părut excelent că a plănuit singură să își depășească frica în felul ăsta. Data viitoare când o să am nevoie de terapie, la ea o să merg.

Sac de purici, auzi tu acolo.

Dosar de Mamă e și pe Facebook