Stătea cu căștile ei verzi cu roz pe urechi în fața tabletei și încerca să răspundă la întrebarea învățătoarei. Nu sunt niciodată în spatele ei, ca să supraveghez felul în care se desfășoară orele, dar văzând că începuse să-i tremure buza de jos și că se agita, am devenit deodată atentă.

– Doi, a zis. Iar după o pauză scurtă, i s-au înroșit ochii și a spus tare, dar cu vocea deformata:

– Nici nu știu ce înseamnă asta. Nu, nu știu. Apoi și-a scos căștile, mi-a căutat privirea și a început să hohotească.

– Trebuia să spun cât e unu minus unu și n-am înțeles cum. Am zis doi și nu era corect, că trebuia să scad, nu să adun. Dar n-am înțeles când a explicat doamna și n-am știut. Așa că a pus-o pe X să răspundă în locul meu și ea a știut. Ea a știut, dar eu nu.

Și dă-i cu plâns, dă-i cu jale, toată tristețea lumii i se adunase sub bărbie și cădea de-acolo pe tricoul meu. Pic, pic, pic.

– E în regulă, puică. Nimeni nu se așteaptă să le știi tu pe toate. Uneori vei ști răspunsul corect, alteori nu. De asta mergi la școală, ca să înveți. Și-apoi unii oameni se pricep mai bine la unele decât la altele. Așa cum tu te descurci mai bine cu cititul decât cu socotitul, deocamdată. Haide, nu mai plânge.

Cu greu am consolat-o, a stat în brațele mele până s-a simțit mai bine, deși ora încă nu se terminase. În mod obișnuit m-aș fi gândit că la școală dacă s-ar fi întâmplat, ar fi fost fără mine și ar fi fost nevoită să se descurce singură cu emoțiile astea. Dar ce trăim noi în perioada aceasta numai obișnuit nu e, așa că am ținut-o cât i-a trebuit ei să stea în brațe la mama.

Faptul că e nevoită să învețe totul online, unde concentrarea îi e întreruptă permanent de tot soiul de probleme tehnice și de frate-su, faptul că nu așa a visat că va fi la școală, că nu are parte de privitul ochi în ochi cu învățătoarea și colegii, că abia legase prietenii noi de care acum nu se mai poate bucura, toate astea și-au pus amprenta. E greu.

Următoarea oră au cântat. Dar când i-a venit rândul, Iris n-a vrut și a zis că ea cântă doar cântece inventate de ea, dar nu acum. Știam că vrea să cânte, dar îi era teamă să nu greșească din nou, așa că i-am propus să cântăm împreună. Inițial a refuzat, apoi imediat s-a răzgândit și am lălăit și eu cu ea:

“Toată ziua prin zăpadă, vine lumea să o vadă, săniuța e ușoară, fuge parcă zboară.”

După-amiază m-a îmbrățișat din senin și mi-a zis:

– Te iubesc, pentru că mereu mă ajuți și mă încurajezi. Și pentru că mi-ai spus că nu trebuie să știu totul mereu. De ce ai vrut să cânți cu mine?

– Ca să nu renunți imediat ce ai avut o greutate. Și pentru că știam că de fapt tu voiai să cânți.

– Haide mama, ce să zic, bine că ești tu deșteaptă și le știi pe toate.

Dosar de Mamă e și pe Facebook