În fiecare dimineață, bunica așteaptă răbdătoare să se trezească Iris. Nici nu-i greu să–și dea seama că nepoată–sa s-a trezit, pentru că aceasta începe să trăncăne încă din-ainte să deschidă ochii.

Își bagă nasul mic în moliciunea gâtului meu și stă acolo doar puțin, atât cât să mă topească pe mine de drag. Apoi vorbește. Despre prințese, sirene, rochii, verișoare, bestii, despre parcuri și jucării. Vorbește mult și tare. Eu stau întinsă lângă ea și mai mormăi câte un “aha“, sau câte un “îhî“, căci nu mă simt încă suficient de trează pentru conversație.

La ușa dormitorului se aude un ciocănit. Iris zâmbește larg și–mi șoptește complice:
– Vine bunica. Să dormim repede.
Ne băgăm împreună repede sub plapumă și închidem ochii. Bunica intră tiptil în cameră și se minunează cu voce tare:

– Vaaaai, ce frumos dorm fetele astea. Am auzit-o pe Iris vorbind, dar cred că doar mi s-a părut. Ia uite, zâmbește în somn. Ca un îngeraș. Ba scoate și limba. Și-mi arată toți dinții. Tare interesant doarme fata asta.

Iris nu se mai poate abține, începe să râdă și deschide ochii. Iar bunica, și ea cu gura până la urechi, începe s-o gâdile și-i spune:
– Te-am prins. Iar te-am prins.

Uite-așa arată diminețile noastre. Cu trei generații râzând împreună, într-o camera mică, la parter.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook