E multă descurajare în jur, zilele astea. Aerul e greu de respirat și el. Mulți trăim cu frica-n sân, cu frica de viitor, cu teamă pentru ce ne mai așteaptă. Aproape toți prietenii mei sunt plecați din țară. Au ales calea străinătății. Din motive lesne de înțeles.  Unii dintre ei își doresc să se întoarcă aici cândva. Alții deloc și niciodată.

Pe toți îi înțeleg. Că doar tot aerul asta greu de-aici îl respir și eu.  Tot frica asta o simt și eu,  pentru mine și ai mei, pentru copila asta a noastră. Să rămâi acum în țară e un soi de inconștiență. Sau de curaj dus la extrem. Sau de prostie maximă. Sau de încăpățânare. Iar eu cred că am câte puțin din toate.

Recunosc că gândul plecării e încolțit în mintea mea de mult, însă îl tot reprim, sperând că n-o să fie nevoie să-l văd înflorind și făcând fructe. Eu fac parte din categoria celor care ar vrea să rămână. Să pună mâna și să ajute. Să schimbe ceva.

Eu cred că fiecare dintre noi poate schimba ceva în bine. Chiar dacă doar în bula lui, fiecare om poate contribui într-un fel sau altul. Trebuie însă doar ca omul să fie dispus să dea ceva de la el, fără să aștepte musai ceva în schimb. Uneori nici nu e nevoie de mult. Schimbarea începe cu fiecare dintre noi.

Nu neg că e posibil ca lumea asta a mea, bula mea formată în mare parte din baloane de săpun, n-o să se spargă urât în capul meu la un moment dat. Cine știe? Însă refuz ca singurele mele opțiuni să fie astea două. Să plec sau să trăiesc cu frică.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook