Mărturisesc că treaba asta cu parințeala unui copil de aproape patru ani, devine din ce în ce mai dificilă. Pentru că Iris e în faza de testat limite la maxim, în perioada lui “nu vreau” (un deliciu, vă zic), și în perioada în care insistă să–și impună voința ei și doar a ei. In perioada asta, Iris funcționează cumva după principiul: dacă văd un obiect care-mi place, pun mâna pe el și înseamnă că e al meu; iar dacă vrea cineva să mi-l ia, țip și fac exact ca trenul (tot un deliciu, credeți–mă).
Eu nu sunt cea mai răbdătoare sau indulgentă persoană și nici nu am cea mai lăudabilă capacitate de a-mi păstra calmul. Plus că tot mai des mă găsesc în situații pe care nu mai știu cum să le gestionez. Iar dacă citiți blogul ăsta gândindu–vă că eu știu ce să fac în orice situație, că va pot da anumite soluții, atunci nu vă aflați unde trebuie. Adevărul e că de multe ori orbecăi. Cam cum fac zilele astea.
Din cauza perioadei ăsteia (care sper să fie doar o fază) simt că sunt o bombă cu ceas. Mă supăr, țip, îmi vine să dau cu pumnii și picioarele în pereți (n-o fac, dar tare–mi vine). Nu-s deloc mândră de mine, pentru că, după ce mă supăr, îmi reamintesc imediat că Iris are încă mai puțin de patru ani, că nu-și poate gestiona emoțiile, că e greu să și le exprime în cuvinte și că-i vine mai la îndemână să urle pur și simplu. Că-i datorez răbdare și că trebuie doar să aștept să mai crească, că anumite abilități se dezvoltă doar cu timpul. Știu foarte bine teoria, o mănânc pe pâine, atât de mult am citit despre asta. Însă asta nu însemna că practica îmi vine mănușă.
Și uite-așa ajung de multe ori să trăiesc cu vină în spinare și să mă simt cea mai rea mamă din lume. Ajung în punctul în care nu-mi mai place deloc de mine. Când simt că Iris ar merita o mamă mai bună, mai răbdătoare, mai calmă și mai eficientă în a găsi soluții la situații complicate. Iar eu nu știu cum să fiu mama aia. Și îmi dau seama că sentimentele astea mă încearcă de multă vreme. Că undeva pe drum mi-am pierdut încrederea în mine. Că trăiesc într-o îngrijorare permanentă, care mă macină încet dar sigur. Mă îngrijorez pentru tot ce e în jur, chiar și pentru lucruri fără importantă, ipotetice chiar.
Iar pentru toate astea, în mod chiar ironic, tot eu port vina. Pentru că am pus o presiune fantastică pe mine. Să fiu o mamă bună, să fiu o mamă prezentă, să o hrănesc pe Iris doar cu mâncare gătită cu mâinile mele, să o feresc de boli, să mă joc mult cu ea, să-i citesc, să-i adun amintiri, să, să…. să fac eu tot, mereu.
E o presiune uriașă să fii mama în zilele astea. E foarte ușor să simți că nu ții pasul cu celelalte mame, să crezi că toată lumea face mai bine decât tine, să te gândești că ti-ai “stricat” copilul, să te simți incapabilă.
Dacă ai intrat în cercul asta vicios și tu, dacă crezi că nimic din ce faci tu nu contează, te sfătuiesc să ieși imediat din el. Pentru că e al naibii de periculos să stai acolo.
Mi-e teamă că parte din presiunea pe care o pun eu singură pe mine, vine din faptul că în societate e acceptabil să te prezinți doar cu un copil cuminte și ascultător. Dacă mă prezint în lume cu un astfel de copil, societatea o să–mi confirme faptul că sunt o mamă bună. Că I did good. Iar faptul că societatea ar aproba modul în care mi-am educat eu copilul, m-ar face și pe mine să mă simt o mamă mai bună.
Copilul meu nu e unul cuminte, în sensul tradițional al cuvântului. Nu cuminte în felul în care societatea se așteaptă ca el să fie. Copilul meu e gălăgios și expansiv, aleargă și țopăie, nu e empatic fix când mi-ar conveni mie, țipă și se exprimă în cel mai autentic mod posibil. Iar eu am înțeles că de multe ori lucrurile astea mă deranjează doar pentru că mă pun pe mine într-o lumina proastă. Faptul că el nu e cuminte, reflects bad on me. Îmi știrbește din imaginea de mamă bună. E o tâmpenie, știu. Și e atât de nedrept față de Iris, dar și față de mine.
Așa că zic: fuck all this! La naiba cu toată presiunea asta! Cea pe care mi-o aplic singură și cea venită din exterior. Vreau să mă las și să fiu lăsată să greșesc! Doar așa o să-mi pot lăsa și copilul să greșească, fără să simt că am eșuat ca mamă.
“Dosar de Mama” e si pe Facebook
