Spovedanie

july18 (238)

Mărturisesc treaba asta cu parințeala unui copil de aproape patru ani, devine din ce în ce mai dificilă. Pentru Iris e în faza de testat limite la maxim, în perioada lui “nu vreau” (un deliciu, zic), și în perioada în care insistă și impună voința ei și doar a ei. In perioada asta, Iris  funcționează cumva după principiul: dacă văd un obiect care-mi place, pun mâna pe el și înseamnă e al meu; iar dacă vrea cineva mi-l ia, țip și fac exact ca trenul (tot un deliciu, credeți).

Eu nu sunt cea mai răbdătoare sau indulgentă persoană și nici nu am cea mai lăudabilă capacitate de a-mi păstra calmul. Plus tot mai des găsesc în situații pe care nu mai știu cum le gestionez. Iar dacă citiți blogul ăsta gândindu eu știu ce fac în orice situație, va pot da anumite soluții, atunci nu vă aflați unde trebuie. Adevărul e de multe ori orbecăi. Cam cum fac zilele astea.

Din cauza perioadei ăsteia (care sper fie doar o fază) simt sunt o bombă cu ceas. supăr, țip, îmi vine dau cu pumnii și picioarele în pereți (n-o fac, dar taremi vine). Nu-s deloc mândră de mine, pentru , după ce supăr, îmi reamintesc imediat Iris are încă mai puțin de patru ani, nu-și poate gestiona emoțiile, e greu și le exprime în cuvinte și -i vine mai la îndemână urle pur și simplu. -i datorez răbdare și trebuie doar aștept mai crească, anumite abilități se dezvoltă doar cu timpul. Știu foarte bine teoria, o mănânc pe pâine, atât de mult am citit despre asta. Însă asta nu însemna practica îmi vine mănușă.

Și uite-așa ajung de multe ori trăiesc cu vină în spinare și simt cea mai rea mamă din lume.  Ajung în punctul în care nu-mi mai place deloc de mine. Când simt Iris ar merita o mamă mai bună, mai răbdătoare, mai calmă și mai eficientă în a găsi soluții la situații complicate. Iar eu nu știu cum fiu mama aia. Și îmi dau seama sentimentele astea încearcă de multă vreme. undeva pe drum mi-am pierdut încrederea în mine. trăiesc într-o îngrijorare permanentă, care macină încet dar sigur. îngrijorez pentru tot ce e în jur, chiar și pentru lucruri fără importantă, ipotetice chiar.

Iar pentru toate astea, în mod chiar ironic, tot eu port vina. Pentru am pus o presiune fantastică pe mine. fiu o mamă bună, fiu o mamă prezentă, o hrănesc pe Iris doar cu mâncare gătită cu mâinile mele, o feresc de boli, joc mult cu ea, -i citesc, -i adun amintiri, , …. fac eu tot, mereu.

E o presiune uriașă fii mama în zilele astea. E foarte ușor simți nu ții pasul cu celelalte mame, crezi toată lumea face mai bine decât tine, te gândești ti-ai “stricat” copilul, te simți incapabilă.

Dacă ai intrat în cercul asta vicios și tu, dacă crezi nimic din ce faci tu nu contează, te sfătuiesc ieși imediat din el. Pentru e al naibii de periculos stai acolo.

Mi-e teamă parte din presiunea pe care o pun eu singură pe mine, vine din faptul în societate e acceptabil te prezinți doar cu un copil cuminte și ascultător. Dacă prezint în lume cu un astfel de copil, societatea o mi confirme faptul sunt o mamă bună. I did good. Iar faptul societatea ar aproba modul în care mi-am educat eu copilul, m-ar face și pe mine simt o mamă mai bună.

Copilul meu nu e unul cuminte, în sensul tradițional al cuvântului. Nu cuminte în felul în care societatea se așteaptă ca el fie. Copilul meu e gălăgios și expansiv, aleargă și țopăie, nu e empatic fix când mi-ar conveni mie, țipă și se exprimă în cel mai autentic mod posibil. Iar eu am înțeles de multe ori lucrurile astea deranjează doar pentru pun pe mine într-o lumina proastă. Faptul el nu e cuminte, reflects bad on me. Îmi știrbește din imaginea de mamă bună. E o tâmpenie, știu. Și e atât de nedrept față de Iris, dar și față de mine.

Așa zic: fuck all this! La naiba cu toată presiunea asta! Cea pe care mi-o aplic singură și cea venită din exterior. Vreau las și fiu lăsată greșesc! Doar așa o -mi pot lăsa și copilul greșească, fără simt am eșuat ca mamă.

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

137 Shares

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.