Category: Copii

Întotdeauna am știut că n-o să mă opresc la un singur copil. Cumva, în copilărie, mereu i-am compătimit pe cei singuri la părinți, deși poate pe nedrept. Știu sigur că multora le place să fie copii unici, însă mie sigur nu mi-ar fi plăcut. Simt în continuare că sora mea e cel mai fain cadou pe care puteau părinții să mi-l facă. Ea este motivul principal pentru care eu mi-am dorit să ii dăruiesc lui Iris un frate acum.

Pentru mine, sora mea e ca un far. Pot ridica oricând privirea ca să-i urmăresc lumina, mă ajută, mă ghidează și cel mai important, nu mă lasă niciodată să mă scufund, oricât de agitată ar fi marea sau pe orice furtună aș pluti în derivă. Iar ea nu-mi cere niciodată nimic în schimb. Aș putea chiar zice că eu am profitat toată viața de statutul de sora mai mică și în același timp, nu sunt sigură că am reușit să fac pentru ea ce a făcut ea pentru mine.

Având așa o soră, e lesne de înțeles de ce vreau ca Iris să aibă și ea șansa unei relații la fel de speciale în viață. O să ziceți că sunt și frați care nu se înțeleg, care poate nu-și vorbesc, care nu se văd ani la rând, care numai relație specială nu au. Ei bine, e un risc pe care sunt dispusă să mi-l asum.

Acum că v-am zis de ce vreau doi copii, hai să vă spun și de ce abia aștept să am bebelușul numărul doi în brațe 🙂

🙂 Pentru că aparent fac copii reușiți și frumoși. Nu-s prea modestă, așa-i? 🙂 Însă, vai, abia aștept să-i văd moaca.
🙂 Pentru mirosul de nou născut pe care am de gând să-l inspir până în fundul plămânilor, mai ales că acum știu cât de puțin durează.
🙂 Pentru că sunt nerăbdătoare să cresc și un băiat, pentru că va fi o provocare nouă.
🙂 Pentru că abia aștept să simt ce descriu toate mamele care au mai mult de un copil. Și anume că iubirea nu se împarte între copii, ci se multiplică. Că inima se lărgește pentru încă niște iubire. Iar eu nu cunosc pe nimeni care să nu mai vrea niște dragoste în plus.
:)Pentru privilegiul de a trăi din nou magia  primului zâmbet, primului gângurit, primului rostogolit, primului dinte, primii pași, primul pisu la oliță.
🙂 Pentru că acum voi avea înțelepciunea de a aprecia fiecare etapă de dezvoltare, în cunoștință de cauză. Acum știu că toate vin și trec mult prea repede și că trebuie să mă bucur de ele atunci când se întâmplă.
🙂 Pentru că va fi ultima dată când voi fi mamă de nou-născut.
🙂 Pentru că abia aștept să o văd pe Iris soră mai mare.
🙂 Pentru că abia aștept să-l văd pe M și tată de băiat.

O să fie greu? Clar că da.
O să simt că o iau razna uneori? Probabil că foarte des.
O să-mi vină să fug în lume? De mai multe ori pe zi, probabil.
O să merite? Absolut!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: pixabay.com

Am mai adunat niscaiva perle marca Iris, așa că le las aici, poate aveați nevoie să zâmbiți astazi 🙂

🙂 – Mama, ești ca o floricică.
– Mulțumesc, Irisule, doar că în perioada asta sunt mai degrabă ca un bulb.
– Bine mama, ești ca o bulbă.

🙂 – Mama, sunt poetiță.
– Ce e aia?
– O fetiță care scrie poezii.
– Aaaa, serios?
– Da, vrei să-ți scriu și ție una?
– Sigur că vreau, nu mi-a mai scris nimeni o poezie din adolescență.
– Au fost odata ca niciodată niște steluțe care străluceau noaptea și erau așa foarte frumoase încât oamenii tare se mirau. Erau veseli din toata inima. Și stelele erau din ochii tăi pentru că erau foarte strălucitoare. Sfârșit.

🙂 – Mama, sunt frumoși cerceii tăi.
– Mulțumesc!
– Ești foarte drăguță cu cercei.
– Oh, mulțumesc, puiule.
– Mama?
– Da?
– Maimuțica cu cercei, joacă noaptea pân’ la trei, pe la trei și jumătate i s-au rupt chiloții în spate.

🙂 Suntem blocați în trafic, în Valea Prahovei. Iris ne lămurește:
– Noi suntem în fața mașinii din spatele nostru și mașina din spate e în spatele nostru.

🙂 – Mama, când ești cocoșat, înseamnă că ți s-a umflat cocoșul?

🙂 – Mama?
– Iris, pentru ultima oară îți spun. Am stins lumina, ne-am băgat în pat, gata, nu mai vorbim, nu mai povestim. Doar dacă e vreo urgență.
– Mama?
– Iris, e urgență ce vrei să-mi spui?
– Nu.
– Atunci șșșș.
– Abia aștept să se facă mâine.
-……
– Abia aștept, ca să putem vorbi.
-……..
– Mie nu-mi place să tac.
-……..
– Mama, ai făcut pârț?
– Nu, n-am făcut pârț.
– Nu ziceai tu că nu mai vorbim până mâine?

🙂 – Mama, mai spune-mi încă o dată.
– Doamna și vagabondul.
– Da, doamna și vaba… cum?
– Doamna și vagabondul.
– Vabagongu.
– Vagabondul.
– Doamna și vabagondu.
– Ascultă cu atenție: va-ga-bon-dul.
– Bagabondu?
– Da, Irisule, exact așa.

🙂 Discuții la cină:
– Mama, mai vreau carne.
– În regulă, îți mai pun, dar mănâncă-ți și mazărea.
– De ce, ce face mazărea dacă n-o mănânc?
M intervine și lămurește copilul:
– Fuge în Madagascar, asta face mazărea.

🙂 – Mama, cum e să ai frate?
– Eu știu doar cum e să ai soră, dar bănuiesc că e cam același lucru. E foarte, foarte fain!
– Ba eu nu cred.
– Păi ia gândește-te puțin, Irisule. Voi doi veți fi singurele persoane din lume care au fost în burta mea. Singurele care au crescut acolo, în corpul meu. Ăsta e un lucru foarte special.
– Ba nu. În burta ta e și mămăliga cu brânză de la prânz. Și ce altceva ai mai mâncat tu până acum. Asta nu-i deloc special.

🙂 Azi am avut morfologia fetală de trimestrul doi. Am adus de la doctor o poză cu fața lui Zmeurică, pe care abia am așteptat să i-o arăt lui Iris.
– Ei bine, ce zici? Cum e?
– Mmmm.
– Uite, aici e nasul, puțin în vânt, aici ochișorii, care încă sunt închiși, aici buzele, și uite, își ține o mânuța lângă față. E frumos foc, așa-i?
– Mmmm.
– Ce-i baiul, Irisule?
– Arată ca o maimuțică, nu e prea drăguț.
Acu’ vă întreb, să-i spun oare că seamănă fix cu ea?

🙂 – Mama, Moșu a venit la toți copiii?
– Sunt sigură că da.
– Și la ăia care n-au fost cuminți?
– Păi Moșu știe că voi nu puteți fi cuminți tot timpul. Nici nu vă cere asta.
– La tine a venit?
– Nu, că eu nu-s copil. Dar am primit cadou o carte de la tata. Și tata a primit altă carte de la mine.
– Aaa, vouă vă cere Moșu să fiți cuminți măcar puțin și voi nu reușiți deloc?

🙂 – Eu în locul tău aș încerca să adorm mai repede. Moș Nicolae deja se uită, cu câteva zile înainte, să vadă care copil adoarme rapid. Ca să știe unde nu e nevoie să aștepte pe la uși, când aduce cadourile. N-are nici el tot timpul din lume, trebuie să ajungă la foarte mulți copii într-o singură noapte.
– Adică acum Moș Nicolae se uită? Acum?
– Zău că da. Așa că, în locul tău, în două minute aș sforăi.
– Eu nu cred că se uită acum. Mama, tu n-ai văzut ce bătrân e Moșu? Păi moșii așa bătrâni deja dorm la ora asta.

🙂 – Mama, eu mereu vreau să locuiesc cu tine.
– Acum da, dar când o să fii mare, n-o să mai vrei.
– Ba mereu o să vreau cu tine.
– Poate o să mergi la facultate în alt oraș sau în altă țară, o să cunoști oameni interesanți, o să călătorești, o să dansezi, citești, o să vezi lucruri nemaipomenite, o să te îndrăgostești și probabil o să te căsătorești. O să fii independentă.
– Ba nu, când mă căsătoresc tot cu tine o să locuiesc. Și o să-l aduc și pe soțul meu, să locuim cu toții împreună.

🙂 – Mama, cât de mare o să-ți mai crească burta?
– La cum se prezintă lucrurile, cred că va crește destul de mare.
Râde cu capul dat pe spate și mă arată cu degetul.
– O să fii așa de grasă, că n-o să mai poți ieși pe poartă.

🙂 Azi nu m-am simțit prea bine și am stat întinsă în pat, mare parte din zi. Spre seară, Iris îngrijorată, mă întreabă cu seninătatea unui copil de patru ani:
– Mama, ești vie sau moartă?

🙂 – Mama, Moș Nicolae unde locuiește?
– La Polul Nord.
– Păi acolo locuiește Moș Crăciun.
– Nu doar el, și Moș Nicolae locuiește tot acolo.
– În aceeași casă amândoi?
– Nu, fiecare la casa lui.
– Eu nu cred.
– Ce anume?
– Că locuiesc amândoi acolo.
– Dar unde zici tu că locuiesc ei?
– Moș Crăciun la Polul Nord și Moș Nicolae la Eforie Nord.

🙂 – Mama, tu când o să fii bătrână, o să arăți la fel?
– Nu chiar. O să am mai multe riduri, pielea ceva mai moale, poate o să fiu mai cocoșată.
– Dar o să ai tot gura asta?
– Da, doar că mai ridată.
– Și tot ochii ăștia?
– Da, dar probabil o să am alți ochelari.
– Și tot părul ăsta?
– Da, dar probabil mult mai alb.
– Și vocea ta tot asta de acum o să fie?
– Exact.
– Ce bine, că așa ridată și albă, nu te-aș mai recunoaște fără vocea ta.

Dacă n-ați hohotit destul, aici găsiți:
Să râdem cu Iris
Să râdem cu Iris II
Să râdem cu Iris III
Să râdem cu Iris IV
Sa radem cu Iris V
Sa radem cu iris VI
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Am încheiat și început anul cu o viroză înfiorătoare. Hai mă, ce poate fi atât de înfiorător la o viroză, ai putea să mă întrebi? Iar eu ți-aș răspunde că o viroză ce durează trei săptămâni, care vine cu tuse lătrătoare și muci în toate culorile curcubeului, nopți cu treziri la fiecare jumătate de oră, cu copil morocănos și suferind, cu un toping de gravidă care ar avea nevoie de odihnă și care n-are voie să ia medicamente, formează un scenariu destul de înfiorător.

Ciudat la viroza asta a fost faptul că simptomele nu se ameliorau pe măsură ce zilele treceau, iar în timpul nopții ajungeau la proporții dramatice. Niciodată n-am avut nici eu și nici Iris atâtea tone de muci, iar vocile noastre ajunseseră să se întreacă în cele mai lungi și epuizante accese de tuse. Medicul ne-a zis că e doar o viroză și că plămânii lui Iris sunt ok (asta era teama mea majoră, câțiva copii din grupa ei fiind diagnosticați cu pneumonie) că avem nevoie de lichide, vitamina C și multă răbdare.

Așa că am plecat spre bunici, la Ciuc, deși am behăit amândouă tot drumul și ne-am întrecut în suflat nasurile. Nopțile care au urmat au fost pline de treziri, de plânsete și jelanii teribile, de înecat cu muci și tuse care nu ne-au lăsat să închidem ochii mai deloc. Așa că dimineața de Crăciun ne-a prins iar la medic, îngrijorați că poate totuși, copilul nostru făcuse pneumonie.

Medicul n-a fost foarte încântat de vizita noastră, probabil că nu-i foarte fain să fii de gardă în așa zi specială, așa că ne-a apostrofat că nu ne-am educat copila să colaboreze la consultul medical, că prea urlă și nu stă locului, apoi a făcut o glumiță despre cum mă compătimește că mai sunt și cu burta la gură în condițiile date.

Am înghițit în sec și mi-am activat imediat partea din creier capabilă să ignore așa mârlănie, apoi am încercat să o liniștesc pe Iris, care oricum nu e fan vizită la medic și care după aproape două săptămâni de nopți nedormite nu era în cea mai bună pasă. Totul în timp ce tușea până se îneca, iar doctorul îi asculta plămânii, aruncându-mi priviri pline de reproș.

Oricum, asta a fost toată consultația, medicul nu i s-a uitat în gât, n-a pipăit ganglioni, n-a întrebat de starea ei generală, însă a fost foarte generos cu rețeta de antibiotic când a auzit că Iris are muci verzi. Am plecat de acolo cu un nod în gât, ușor umilită și frustrată de purtarea medicului, de modul în care interactionase cu noi, însă mulțumită că viroza încă era doar o viroză și nu evoluase către altceva mai serios.

Îmi asum că nu i-am administrat lui Iris antibioticul prescris, mai ales că mucii verzi sunt prezenți la fiecare răceală de-a ei mai seriosă.

Cam așa au arătat sărbătorile noastre anul acesta, însă alegem să vedem partea plină a paharului. Acum, după trei săptămâni de dans cu viroza asta, începem să ne simțim ceva mai bine. Și am apucat să petrecem trei zile cu bunicii și verișoarele, am avut parte de ninsoare si zapadă , iar eu m-am îndopat cu sarmalele făcute de mama. 🙂

Iar vouă va urăm un an nou sănătos în primul rând și în rest să fie exact așa cum vi-l doriți!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Te-am văzut. Erai cea mai  încordată și stresată mamă de acolo. Copilul tău nu voia să facă nimic. Nici să intre în sală, nici să stea cu colegii, nici să recite poezia, ba nu te lăsa nici măcar să-l iei în brațe.

Iar tu,  cred că aveai nevoie și tu de una. De o îmbrățișare. Una care să te liniștească. De niște brațe care să se închidă în jurul tău și care să te facă să te simți în siguranță. De un umăr pe care să-ți sprijini fruntea. De cineva care să-ți spună că e în regulă. Că ți se pare, nu se uită nimeni urât nici la tine și nici la copilul tău. Că el nu face nimic ieșit din comun. Nici țipetele, nici tăvălitul pe jos, nici refuzurile repetate de a colabora, nu sunt ieșite din comun. Pun pariu că toate astea le face și acasă uneori.

Însă acum, sunteți aici, în văzul tuturor, iar tu te simți depășită. Și poate trădată de propriul copil. Căruia i-ai explicat de sute de ori cum va fi la serbare. Cu care ai repetat poezia de nșpe ori și ești sigură că a memorat-o. Dar uite că acum parcă îți face în ciudă. Și toată lumea se uită la voi, la tine mai ales. Sigur șușotesc și își spun că nu ești în stare să-ți controlezi propriul copil. Poate chiar au dreptate, la naiba. Uite alții ce frumos stau pe scaune, uite-i cum recită și râd. Numai al tău nu vrea. Sigur faci tu ceva greșit, sigur nu ești o mamă la fel de bună ca celelalte.

Te văd. Și dacă aș fi mai curajoasă, m-aș duce și ți-aș da îmbrățișarea aia. Te-aș duce la o cafea și ți-aș cumpăra o prăjitură cu frișcă. Apoi ți-aș vorbi. Ți-aș spune că n-ați făcut nimic greșit, nici tu și nici copilul tău. Uită-te la el, privește-l cât e de speriat. E prima lui serbare. L-ai îmbrăcat altfel decât de obicei, să nu crezi că el nu a observat. În clasă nu sunt doar colegii și educatoarea, ci încă o grămadă de necunoscuți.

Nu înțelege de ce insiști să se așeze lângă ceilalți copii, el vrea să stea doar lângă tine, unde se simte în siguranță. Dar tu deja te-ai supărat și îi vorbești printre dinți, așa că singura lui plasă de siguranță s-a rupt. Vede că ți-ai pierdut răbdarea și acum îngrijorarea lui s-a dublat. Ar vrea să-i accepți spaima, să înțelegi că nu vrea decât să-l mângâi, să-i primești toată furia fără să i-o respingi. Dar nu știe cum să-ți spună toate astea, pentru că e mic. Așa că țipă și se tăvălește pe jos, în timp ce pe tine te trec toate sudorile.

Dragă mămică, nici o serbare nu merită ca al tău copil să se simtă așa. Crede-mă când îți spun că nimeni nu te judecă. Toate mamele au fost în locul tău, măcar o dată. Ești stresată și uiți ce e important acum. Copilul este. Nu serbarea, nu Moș Crăciun, nu educatoarea sau ceilalți părinți. Pentru tine, cea mai importantă persoană de acolo e copilul tău. Ia-l în brațe și dă-i voie să nu-i placă serbarea. Dă-i voie să nu participe, dă-i voie să nu recite poezia, să nu cânte cântecelul, dacă el nu vrea.

Toate astea ți le-aș spune. Căci nu doar copilul tău are nevoie de înțelegere, ci și tu. Iar eu te văd, și te înțeleg.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

– Mama, îmi dai înghețată?
– Iris, abia ai mâncat micul dejun, deci nu. Poate mai târziu.
– Îmi place înghețata.
– Știu. Și mie îmi place.
– Nu vreau să-i dai și lui Zmeurică.
– Păi nici n-o să mănânce multă vreme altceva decât lapte.
– Să nu-i dai nici după ce o să crească. Să-mi dai numai mie, el doar să se uite cum mănânc eu.
– Ei, asta sigur n-o s-o pot face.

Îmi întoarce spatele și zice:
– De Zmeurică o să-mi placă doar dacă o să aibă păr roz.
– Mi-e teamă că n-o să-l aibă roz.
– Atunci albastru.
– Nici.
– Mov?
– Nu.
– Verde?
– Nu prea cred.
– Atunci o să fie un bebeluș plictisitor.
– Iris îți promit că viața cu un bebeluș e oricum, numai plictisitoare nu e.

Mă privește în ochi și îmi spune:
– Mie nu-mi plac băieții cu buze.
– Cum adică?
– Îmi plac doar ăia care n-au buze.
– Irisule, eu n-am văzut niciodată un băiat fără buze.
– Nici eu, dar numa’ ăia îmi plac.
– Ok, înțeleg, dar sunt curioasă,  de ce?
– Că nu mănâncă înghețată.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook
Sursa foto : Pixabay.com

Anul asta care trece, n-a fost chiar  cel mai bun de până acum pentru noi. Primele luni ale lui 2018 au venit cu rutina noastră obișnuită, apoi cu varicelă la mine, cu gândul unui nou copil prinzând tot mai multe rădăcini în mințile noastre și cu veselia lui Iris umplând orice gol.

Apoi, pe neașteptate, un telefon primit în prag de noapte, ne-a scos din zona noastră confortabilă. Față în față cu boala, ne-am trezit neputincioși și speriați. Legați de mâini. Am sperat, am tăcut, am interiorizat spaime și am plâns. Am așteptat. Apoi a venit. Ea, moartea.

Niciodată nu poți fi pregătit pentru asta. Lipsa fizică a unei persoane iubite e înfiorătoare. Incapacitatea de a “repara” situația te devastează. Permanența morții devine un gând mereu prezent. E ca un vierme care își face încetișor drum într-un măr sănătos, mușcând din carnea zemoasă și lăsând în urmă numai stricăciune . Zilele trec ca într-un coșmar.

Timpul estompează durerea, însă creierul păstrează amintirea ei în permanență.E ca un junghi, care îți amintește nemilos, din când în când, prin ce ai trecut.  

Faptul că ne-am întâlnit cu moartea la un nivel atât de personal, ne-a schimbat. Ne-a dat peste cap viețile și ne-a îndepărtat, în loc să ne apropie. Am călcat pe vârfuri luni întregi, iar eu încă mai sper ca lucrurile să se reașeze. Nu e ca în filme, deși ar fi bine să fie așa. Nu se rezolva totul cu o îmbrățișare. Nu poți repara lucrurile doar cu cuvinte. Durerea e un lucru tare perfid si de atunci, dinamica vieții noastre nu mai e aceeași.

Iar viața asta e ca un tăvălug nebun, un om plecă dintre noi, altul vine. Zmeurică e cel care e pe drum acum. Se va naște într-o lume în care mai are trei bunici, nu patru.  Trei e totusi un număr bun, știu asta, însă patru ar fi fost ideal.

Anul ăsta mai degrabă am pierdut prieteni decât invers. Am văzut cum se așterne distanța între oameni, cum zilele de tăcere se transformă în săptămâni și apoi în luni. Durerea îți face și asta, te reduce la tăcere, iar oamenii nu știu în general cum să te ajute, așa că mai degrabă fug, căci asta  e mai ușor de făcut.

Așa că du-te 2018, du-te învârtindu-te. Du-te și lasă-ne să ne vindecăm, să ne lingem rănile și să ne regăsim unii pe ceilalți. Du-te, ca să lăsăm în urmă amărăciunea asta ce pare că ni s-a lipit de trupuri și de haine. Du-te și nu te mai întoarce niciodată!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Locuitorii orașului Whoville trăiesc aici într-o armonie perfectă. Orașul e unul idilic, nins, liniștit, colorat și perfect pentru a fi decorat cu luminițe de Crăciun. Localnicii iubesc sărbătorile de iarnă și se pregătesc intens pentru ele. Toată lumea decorează, împodobește bradul și-l așteaptă pe Moș Crăciun. Chiar și Cindy Lou Who, o fetiță a cărei singură dorința de sărbători, e ca Moșul s-o ajute pe mama ei, despre care fetița crede că muncește prea mult pentru familie.

Așa că plănuiește o capcană pentru seara de Ajun, una în care să-l prindă pe Moș, ca să-i explice ea față în față de ce mama merită ajutorul cerut.

Grinch, în schimb, locuiește într-o peștera, aflată undeva sus de tot, pe un munte, lângă Whoville. De aici, de la înălțime, privește cu dispreț la pregătirile de Crăciun care au loc în Whoville. Creatura verde disprețuiește tot ce e legat de Crăciun. E un morocănos veritabil. Nu-i plac colindele, bradul împodobit, luminițele strălucitoare, nici măcar veselia copiilor nu-i schimbă părerea, lui pur și simplu nu-i place Crăciunul.

E nevoit însă totuși să facă o vizită în oraș și cu această ocazie, ticluiește un plan deloc drăguț. Se hotărăște ca în seara de Ajun, după ce toată lumea merge la culcare, să fure Crăciunul. Să ia bradul mare din oraș, brazii din casele oamenilor, toate decorațiunile, chiar și cadourile copiilor, să se învețe minte cei din Whoville, să nu mai facă altădată atâta caz de sărbători.

Deși din cele relatate mai sus ați putea crede că Grinch e un monstru, ei bine, să știți că nu e chiar așa. Disprețul lui pentru Crăciun nu vine din răutate, ci e urmare a unei copilării pline de tristețe și singurătate.

Nu vă zic mai mult, pentru că vreau  musai să va îndemn să mergeți cu copiii la filmul ăsta. E foarte potrivit pentru perioada Crăciunului. Încă rulează în cinematografe, cu subtitrare sau dublaj. Noi am ales varianta dublată și nu ne-a părut rău deloc. Animația e superbă, filmul e jucăuș și plin de umor. Deși l-a văzut în weekend, Iris încă vorbește despre Grinch. Ba chiar ne jucăm de-a el. Sigur că in viziunea ei, eu sunt morocănosul, iar ea Cindy Lou Who.

Chiar așa. Nu sunteți curioși să aflați dacă fetița l-a prins pe Moș Crăciun?

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Prima mea sarcina, cea cu Iris, a fost perfectă. Am savurat fiecare zi în care burta mea se rotunjea tot mai frumos și toate loviturile chiriașei, ce mai, mi-a plăcut foarte tare să fiu însărcinată. N-am experimentat neplăceri,în afara  gleznelor care mi se umflaseră întocmai ca niște caltaboși.

Îmi place și acum să fiu însărcinată. Zău că aș naște treizeci de copii, dacă aș fi milionară în euro și nițel mai tânăra. Să port un copil în pântece e un privilegiu pentru mine, e un cadou pe care mi-l face Universul, să am capacitatea să aduc pe lume un om nou-nouț e o experiență care nu se poate compara cu alta pe lume.

Practic, eu îmi văd de ale mele, de muncă, de casă, de mers la cumpărături, la un film, de vizite, de ieșiri, iar în timpul ăsta, corpul meu, prin nu știu ce miracol, formează de la zero o persoană nouă. Cu unghii, cu buze, cu genunchi,sprâncene, călcâie, o persoană completă de la a la z. E de-a dreptul magic.

Totuși, sarcina aceasta nu seamănă deloc cu prima. A debutat cu dureri îngrozitoare de spate. Câteva zile am stat întinsă în pat, cu plosca cu apă fierbinte lipită de spate. Era singura modalitate prin care durerea devenea suportabilă. Din fericire, povestea asta a durat cam o săptămâna, după care nu m-a mai durut decât sporadic și niciodată la fel de rău.

Apoi, fix la început, am avut o poftă incredibilă de mâncare. Eu n-am fost niciodată vreo mare mâncăcioasă, așadar partea asta m-a luat prin surprindere.Deja mă și vedeam ditamai gravida la finalul celor nouă luni. N-a ținut mult,pentru că și-au făcut rapid apariția grețurile. Cât am fost însărcinată cu Iris, n-am experimentat niciodată grețuri și n-am vomitat nici măcar o singură dată. De data asta însă, n-am mâncat decât foarte puțin până pe la 13 săptămâni. Nimic nu arăta apetisant, nu-mi era foame, totul mirosea dezgustător. Chiar și fără să mănânc ceva, reușeam să vomit. Am citit că sunt femei care duc sarcina până la capăt în felul ăsta. Doamnelor, aveți toată admirația și compasiunea mea! E îngrozitor să-ți fie rău de dimineață până seara, în acelasi timp să fi nevoită să gătești și totuși să mănânci ceva, căci în tine crește un copil.

Răul de mașină nu mi-a dat niciodată de furcă. Până acum. La început a fost nasol tare, acum s-a mai ameliorat, însă n-a trecut de tot. Curbele și frânele bruște îmi fac rău. Sper ca după naștere să treacă, pentru că aș vrea să mai văd Transfăgărășanul și altădată, în viața asta.

Oboseala a fost mult mai pronunțată de data asta. Probabil faptul că acum am deja un copil în grijă (care la patru ani încă tot nu doarme buștean) a accentuat-o. În primul trimestru îmi picau efectiv ochii în gură. Abia așteptam să se facă ora de somn ca să mă pot băga în pat. Îmi era somn deja de la trezire. Încă sunt obosită, însă nu mai am starea aia permanentă de leșin. Obosesc când urc scări, îmi simt pulpele grele, îmi simt răsuflarea grea până ajung sus și mă simt greoaie. Asta nu s-a întâmplat la prima sarcina decât pe la final.

La sarcina cu Iris am pus în total 12 kg. La începutul sarcinii aveam 53 de kg, iar la finalul ei  65 kg. Acum, am început-o cu 56 kg și până acum, la 21 de săptămâni, am pus 6 kg. Așadar e posibil ca măcar în privința asta lucrurile să nu fie diferite de data trecuta. Cel puțin așa sper.

Arsurile. Oh wow, astea chiar au fost o surpriză. N-am avut așa ceva niciodată până acum. Când nu-s însărcinată tolerez bine orice aliment, mănânc macarea de la picantă până la foarte picantă, în orice fel de cantitate și sunt mereu dispusă să încerc ceva nou. Ei bine, acum altfel stă treaba. În special după cină, deși nu mănânc nici mult, nici la ore târzii, simt că-mi ia foc esofagul.E foarte neplăcut și nu am soluții pentru asta.

În schimb, acum sunt mai relaxată comparativ cu data trecută. În mod normal nu ar trebui să  fiu, pentru că acum sunt freelancer și situația mea financiară nu e niciodată stabilă, așadar nu există neapărat siguranța zilei de mâine. Totuși, nu-mi mai fac o tonă de griji, așa cum îmi făceam în timpul celeilalte sarcini. Nu știu dacă asta se numește inconștiență sau nu și zău că nici nu mă intersează.

Așa că, vara nu-i ca iarna și sarcina asta nu e ca cealaltă. La voi cum a fost?
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook