“O viaţă măruntă” sau cartea care a dat cu mine de toţi pereţii

DSC_0005

Cititul a fost una din activităţile care mi-au lipsit foarte tare după ce am născut. Cine mă cunoaşte ştie că înainte aveam întotdeauna o carte în rucsac. Citeam în autobuz, uneori în pauze la serviciu, citeam acasă. Dar după ce am născut, cititul a devenit un lux. Pur şi simplu nu-mi rămânea niciodată timp şi pentru asta. Am continuat să merg la bibliotecă, însă mergeam doar ca să îmi menţin obiceiul, din inerţie, în realitate cărţile ajungeau abandonate pe podeaua de lângă canapea.

Le returnam, aduceam acasă altele şi nu le citeam niciodată nici pe acelea. Sau le lăsam citite doar pe jumătate, pentru că între o repriză de citit şi alta trecea multă vreme, iar eu uitam care era acţiunea cărţii. De ceva vreme (a se citi de când merge Iris la grădiniţă) am ceva mai mult timp liber. Aşa că mersul la bibliotecă e iarăşi productiv, cărţile nu mai rămân necitite sau nemirosite.

Cartea despre care vreau să va spun n-am luat-o totuşi de la bibliotecă, ci am cumpărat-o când comandam cărţi pentru Iris. Când a venit coletul şi am văzut când de groasă e, când am văzut că numără şaptesute de pagini, am fost uşor descumpănită. Am mai mult timp, e drept, dar parcă nu chiar atât de mult.

Numai că atunci încă nu ştiam că o dată deschisă, n-o s-o mai pot lăsa din mâini. “O viaţă măruntă” de Hanya Yanagihara a dat cu mine de toţi pereţii. M-a zguduit din temelii aşa cum nu multe cărţi au făcut-o până acum. Cu toate că dădeam pagină după pagină, îmi era foarte greu s-o citesc. Pentru că e o carte dureroasă.

Am pus-o jos de multe ori, fără să mai pot citi un rând. O ridicam apoi, temându-mă de ce urma să mai citesc. Nu, nu e o poveste de groază între paginile cărţii. Nu e menită să sperie pe nimeni, însă e dramatică. Atât de dramatică încât te întrebi până unde poate să mai meargă autoarea, prin ce o să-l mai pună pe personajul central să treacă, de ce nu-i e milă de el şi când o să se oprească odată.

Cartea vorbeşte despre abuzuri, traume şi autodistrugere, despre încercarea de a le depăşi, dar şi despre prietenie. Atunci când îmi mai rămăseseră doar cincizeci de pagini de citit, am lăsat cartea, am împins-o sub canapea şi am abandonat-o acolo. Pentru că nu mai puteam continua. Mă ardea pe dinăuntru.

Citisem cele şasesutecincizeci de pagini pe nerăsuflate, noaptea cu lampa de citit, sau oricând  aveam un moment liber. O devorasem. Acum însă nu mai puteam continua. Mă frigeau degetele de teamă şi mintea de curiozitate, de conştiinţa pregnantă a faptului că suntem atât de fragili.

Am lăsat cartea sub canapea câteva săptămâni. Aseară însă am terminat-o. După ce am închis-o, m-am simţit obosită şi bătrână. Aţi putea spune că nu aţi vrea niciodată să citiţi o carte care să vă aducă în starea asta. Nimic mai greşit.

Cartea e una care te consumă pe tine cititorul, într-adevăr, însă e scrisă cu o emoţie aparte şi vă promit că nu e una pe care s-o puteţi uita uşor.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

2 thoughts on ““O viaţă măruntă” sau cartea care a dat cu mine de toţi pereţii

  1. Pe mine m-ai convins, o pun pe lista de lecturi. Îmi plac cărțile care te răscolesc – în opinia mea, acestea sunt adevăratele cărți bune.

Leave a Reply