Category: Carti

Cartea asta o avem de vreo doi ani. E un soi de evergreen la noi acasă, nu iese niciodată din preferințe, e un hit din toate punctele de vedere. O citim des și acum, iar în trecut o citeam chiar de câteva ori pe zi. Pentru că Millie e nemaipomenită. Nu exagerez. Millie, deși încă e abia o fetiță, are puterea să te umple de optimism.

Millie tânjește la o pălărie cu pene colorate pe care o vede în vitrina magazinului de pălării. Așa că se hotărăște s-o cumpere. Însă când vânzătorul înțelege că Millie n-are nici un ban, îi propune o pălărie imaginară, pe care se oferă chiar să i-o împacheteze. Pălăria cu pricina e specială pentru că poate lua orice formă sau mărime și poate avea orice culoare își dorește Millie. Iar cum fetița își dorea una cu multe pene, pălăria devine o pălărie păun. Incredibil, așa-i? Ei bine, să știți că e posibil.

Nici măcar nu trebuie să fii fetiță sau să fii mică, lucrul ăsta e la îndemâna oricui. Important e doar să–ți lași imaginația să zburde, să–ți lași mintea să plămădească închipuiri fantastice, așa cum ne învață Millie.

Fetița asta specială ne amintește ce unealtă importantă și puternică este imaginația. Ne încurajează să fim buni cu alții și să acceptăm ca alții să fie la rândul lor, buni cu noi.

Ilustrațiile sunt simple și colorate, o plăcere pentru ochi. Recomand cartea tuturor copiilor, mici sau mari, lectura acesteia fiind o încântare din toate punctele de vedere.
P.S. Și eu am o pălărie. E o pălărie înghețată 🙂
A ta cum e?

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Wanda Petronski nu era ca celelalte fete din clasa ei. Ea ajungea în fiecare zi la școală cu încălțările pline de noroi uscat și nimeni n-o auzise vreodată râzând. Unde mai pui că avea și numele ăsta ciudat și greu de pronunțat. Wanda era tot timpul singură, nu avea nici un prieten. Sosea la școală singură și pleca acasă  la fel. În fiecare zi, Wanda era îmbrăcată cu aceeași rochie albastră. Curată, dar rochia asta a ei arăta mereu de parcă n-ar fi fost călcată ca lumea.

Peggy era cea mai populară fată din școală, iar Maddie era prietena ei. Împreună, în fiecare zi o așteptau pe Wanda să ajungă la școală, ca să o întrebe din nou despre rochiile ei. Jocul ăsta, începuse într-o zi în care Wanda, deși cu siguranță mințea, le-a spus că ea are acasă, în dulap, o sută de rochii. Toate colorate, din mătase și catifea, cu dantelă sau fără. O sută de rochii. Frumos aranjate în dulapul ei.

Deși fetele știau că Wanda nu spunea adevărul, îi puneau diferite întrebări despre rochiile imaginare, ca și cum ele ar fi existat în realitate. Peggy era cea care îi adresa Wandei întrebările, șicanând-o și râzând de ea. Iar Wanda răspundea de fiecare dată cu aceeași seriozitate calmă. O sută de rochii. Toate frumos aranjate în dulapul ei.

Scena aceasta se repeta în fiecare zi, iar acum, azi, când Wanda nu venise la școală, fetele se întrebau ce se întâmplase cu ea.

Lui Maddie nu-i prea plăcea jocul ăsta pe care-l juca Peggy cu Wanda. Simțea că felul în care Peggy o întreba mereu pe Wanda despre rochii era nepotrivit și îi era teamă că tonul batjocoritor din vocea fetiței s-ar fi putut îndrepta spre ea, dacă i-ar fi cerut să înceteze. Și-ar fi dorit totuși ca jocul să se sfârșească și Peggy s-o lase în pace pe Wanda.

Totul culminează cu ziua în care, în lipsă, Wanda câștigă concursul de desen, cu cele o sută de rochii desenate și expuse în clasă. Acest moment este unul de cumpănă pentru Peggy și Maddie. Cele două înțeleg că Wanda nu mințise. Că cele o sută de rochii existau. Maddie se simte rușinată și frustrată că nu a avut curaj s-o oprească pe Peggy din a-i pune întrebări incomode Wandei.

“Dumnezeule! Nu mai putea face nimic? Măcar dacă ar putea să-i spună Wandei că n-a vrut s-o rănească. S-a întors și s-a uitat pe furiș la Peggy, dar Peggy nu a ridicat privirea. Părea că învață din greu.”

Cartea “O sută de rochii” a fost scrisă în 1944. Deși de atunci au trecut foarte mulți ani, mesajul ei rămâne unul puternic. Atât pentru copii, cât și pentru adulți. E o carte despre puterea de a ierta, despre înțelepciunea de a privi dincolo de aparențe, o carte care ne reamintește că e vital să fim buni unii cu ceilalți. Citindu-le copiilor “O sută de rochii” e un mod perfect de a le reaminti cum acțiunile și cuvintele noastre îi pot afecta pe alții. Că uneori nu îți mai poți cere scuze, că realmente poate fi prea târziu.

“O sută de rochii” e o carte pe care i-am cumpărat-o lui Iris, însă a fost și pentru mine o adevărată plăcere să o citesc. Pe măsură ce înaintam cu textul, am simțit noduri în gât. Pentru că am fost și eu în rochia Wandei cândva. Totuși, cred că și o persoană care a fost la un moment dat în papucii lui Peggy, ar citi cartea tot cu noduri în gât. Pentru că e o carte care te îndeamnă la reflecție. Vă îndemn să o citiți împreună cu copiii voștri, vor avea doar de câștigat de pe urma acestei lecturi minunate!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Am văzut cartea la bibliotecă și mi-am amintit că am auzit doar lucruri bune despre ea, așa că am împrumutat-o fără să clipesc. Încă de când mi-am aruncat ochii pe copertă, am știut că nu va fi o lectură comodă sau ușoară. Că între paginile ei, cartea ascundea multă durere. Căci asta e, o carte care doare. Pagină după pagină, rând după rând.

Personajele principale ale cărții sunt Mariam  și Laila, două femei afgane, ale căror vieți ajung să se împletească la un moment dat.

Mariam este o “harami”, un copil din flori, care împreună cu mama ei, trăiește izolată  într-o colibă din chirpici, într-un luminiș, departe de ochii oamenilor. Mama fetei e acră și crudă, reamintindu-i mereu că e doar un bastard și reproșându-i constant sacrificiile pe care e nevoită să le facă pentru ea.

” – Ești o harami mică și prostovană. Cu asta m-am ales după câte-am îndurat. Cu o harami mică și prostovană, care–mi face praf amintirile de familie”.

Jalil, tatăl lui Mariam, e un bărbat important, a cărui reputație nu trebuie știrbită de prezența unui copil din flori. El le vizitează pe cele două, mamă și fiică, iar Mariam îl adoră. Îl așteaptă să vină în fiecare săptămână, punând în așteptarea aceasta, toată dragostea, speranța și iubirea de care e capabilă copila. Jalil o iubește la rândul lui pe Mariam, însă dă dovadă de lașitate când fata vine într-o zi pe nepusă masă în casa lui și în loc să o primească, o lasă să doarmă la poartă.

Împrejurările tragice care urmează, o aduc pe Mariam în Kabul, măritată la cincisprezece ani cu Rasheed, un cizmar în vârstă. După ce devine limpede că Mariam nu poate concepe copii, viața ei lângă Rasheed devine un calvar.

“Nu îi venea ușor să suporte felul în care îi vorbea, cuvintele de ocară, bătaia de joc, insultele, faptul că trecea pe lângă ea ca pe lângă o pisică. Dar, după patru ani de căsătorie, lui Miriam îi era clar câte poate suporta o femeie atunci când îi este frică. Și lui Mariam îi era frică. Trăia cu frică de toanele lui; să nu îi sară țandăra, să nu transforme – așa cum făcea ori de câte ori avea ocazia – orice conversație, chiar și cea mai neînsemnată, într-un scandal care uneori culmina cu lovituri cu pumnii, palmele și picioarele; uneori încerca să o împace cu  niște scuze servite la beție, alteori nu.”

Laila, al doilea personaj principal, ne este prezentată că fiind opusul lui Miriam. Ea crește în Kabul, într-o famile care nu-i îngrădește libertatea. Prietenul ei cel mai bun și totodată iubirea vieții ei este Tariq, băiatul din vecini, care are un singur picior. Datorită situației politice delicate din Afganistan, familia lui Tariq decide să fugă, iar Laila rămâne în urmă,  însărcinată și singură, după ce familia ei moare ca urmare a unui bombardament. Astfel, forțată de împrejurări, Laila devine cea de-a doua soție a lui Rasheed.

Acesta este momentul în care cele două personaje principale ale cărții, Mariam și Laila, se întâlnesc și își încep călătoria, amândouă ca soții ale lui Rasheed, bătrânul si crudul cizmar.

“Când se întâlneau așa, atmosfera se tensiona, devenea apăsătoare. Fata își strângea poalele fustei, bolborosea niște scuze și se făcea nevăzută, dar Mariam tot apuca să arunce o privire piezișă și să surprindă o îmbujorare. Uneori simțea mirosul lui Rasheed pe ea. Mirosul de transpirație, tutun și pofte carnale ale lui Rasheed pe pielea fetei.”

Deși la început Mariam e deranjată de prezența celei de-a doua soții, între femei se înfiripă o relație specială, care culmină cu sacrificiul suprem. Cartea e și o călătorie prin istoria recentă a Afganistanului, autorul descriind scene teribile, greu de imaginat. Nu este o lectură ușoară, cartea lasă cicatrici în mintea cititorului și seamănă tristețe în sufletul acestuia, deși finalul e întrucâtva pozitiv.  O recomand, convinsă că după ce vom fi dat și ultima pagină, vom înțelege mai multe despre iubire, viață și sacrificu.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Am terminat cartea în dimineața asta. Am vrut s-o dau gata noaptea trecută, însă n-am mai putut. Îmi mai rămăseseră vreo cincisprezece pagini, dar bănuiam că finalul îmi va pune capac, așa că am amânat să-l citesc. Iar acum că știu cum se termină cartea, mă bucur că am lăsat ultimile pagini pentru azi, dacă le-aș fi citit aseară, sigur n-aș mai fi dormit.

Mă emoționează orice citesc despre legătura mamă-copil. Cu atât mai mult cartea asta, pentru că e scrisă din două perspective. Cea a mamei (Letiția), care e nevoită să plece la muncă în Italia, și cea a fetiței (Rădița), care rămâne în grijă bunicilor materni. Familia e separată nu doar de plecarea Letiției, ci și de faptul că Rădița rămâne la bunici, în timp ce tatăl și sora ei, locuiesc în apartamentul familiei.

Rădița,  fețita sensibilă, cu un univers imaginar bogat,  trebuie să supraviețuiască celei mai crude dintre despărțiri, cea de mama. Își amintește în cele mai mici detalii ziua în care întreaga viață urma să i se schimbe. Își amintește cum mama îl zorea pe tata să iasă mai repede din baie, își amintește de Veronica și de câinii pe care i-au întâlnit în drumul spre școală și de nota mare pe care a luat-o la caligrafie. Își amintește și cum mama împacheta haine într-o valiză, când s-a întors de la școală. Mama zicea că pleca în Italia pentru doar câteva luni. Aveau nevoie de bani.

Strada pe care locuiește Rădița e plină de copii care au cel puțin un părinte plecat la muncă afară. Acolo trăiesc “cei fără țară“, “spaniolii” și “italienii” lalolaltă. Nu doar copiii sunt lăsăți în urmă, ci și adulții, soți sau soții rămăși acasă fără pereche. Fiecare e plecat pentru bani. Bani cu care să renoveze sau să construiască.

E foarte ușor să o îndrăgeșți pe Rădița. Îți vine s-o iei în brațe, s-o pui pe genunchi și să-i piepteni părul, cu dragoste. Îți vine s-o protejezi și să-i spui că totul va fi bine, deși tu ști că nu-i așa. Autorul zugrăvește foarte plăcut viața interioară a fetiței. Îi deduci personalitatea sensibilă și fragilă, dar și imaginația debordantă. De pildă, Rădiței îi place să se joace de-a Dumnezeu. Uneori, se urcă tocmai sus, pe un bloc cu zece etaje, se așează pe-o margine a acestuia și de acolo poruncește oamenilor ce să facă, exact ca un zeu atotputernic. De pildă, îi poruncește unui domn să intre în mașina spre care acesta se îndreptă, unei doamne care ținea o carte în poală îi cere să citească, iar când oamenii îi ascultă ordinele, se bucură cu toată inocența copilăriei sale.

Joaca asta de-a Dumnezeu îi dă falsa impresie că are un soi de control asupra a ceea ce  se întâmplă in jurul ei. Rădița e o fetiță inteligență și înțelege mai multe decât bănuiesc adulții de lângă ea. Mama tot spune că se întoarce, dar din Italia vin doar pachete. Vocea mamei la telefon e “umedă“, o aude că plânge și în scurt timp, fetița nu mai vrea să vorbească cu ea. O doare sufletul de dor, cel mai tare își dorește s-o gâdile mama cum făcea mai demult, s-o gâdile și ea să râdă în hohote. Bunicul renovează camerele din spate cu banii trimiși de mama, acum au calculator acasă și telefon mobil. Pentru toate a trimis bani mama. Pe tatăl și pe sora ei îi vede tot mai rar, deși locuiesc cu toții în același oraș.

Fetița adună toți banii de înghețată pe care îi are de la bunica și toate monezile pe care le găsește pe sub mobile, pentru că are un plan. O să ia taxiul și o să meargă tocmai în Italia, la mama. Când o să se trezească cu ea acolo, n-o să aibă de ales și se va întoarce cu ea acasă. Inocența aceasta îți rupe sufletul pe măsură ce citești cartea. Dorul și suferința Rădiței sunt aproape palpabile. Bănuiești deja sfârșitul și ți-e frică pentru fetița asta care n-are nicio vină.

În Italia, Letiția se adaptează la noua sa viață, îngrijește o bătrână doamnă și încearcă să facă față remușcărilor de a-și fi lăsat familia în urmă. Viața de aici e foarte diferită de cea de acasă, oamenii sunt politicoși, iarba e mai verde, străzile mai curate, vremea mai frumoasă. Banii pe care îi primește îi fiecare lună o opresc să se întoarcă. A venit pentru ei, iar acum tot pentru ei nu se poate întoarce. Autorul o descrie ca pe o persoană responsabilă și inteligentă, care își iubește famila și se sacrifică pentru binele tuturor, însă eu n-am găsit nici un pic de empatie pentru femeia aceasta. Lunile în Italia se transformă în ani, iar Letiția nu se întoarce nici măcar pentru o scurtă vizită.

Cartea nu este una ușor de citit, nu este o lectură facilă, însă te face să te întrebi câte din familiile din România au trăit sau încă trăiesc în felul acesta. Câți copii au crescut fără mame și câți au visat să fie măcar încă o dată gâdilați de mâinile lor iubitoare?

Pasajul din carte care m-a făcut aseară să mă opresc din citit, e următorul:

“A adormit imediat, însă la o bucată de noapte s-a trezit, de fapt, a fost trezită de un gând. Și-a dat seama cu limpezime că nimeni nu dorește ca mama să se întoarcă și asta a tras-o din somnul ei adânc la suprafață. Stătea cu ochii mari, paralizată de propriul gând. Mălina și tata voiau bani de vacanță și de lucruri noi în casă, Bunu dorea să–și ducă la bun sfârșit renovarea, tot vorbea de refăcut fațada casei, poate doar Buna să–și fi dorit întoarcerea ei, dar nu se vedea asta. Pentru toți, mama era mai bună acolo, la Roma, doar ea, Rădița, o voia aproape, să-i simtă mirosul și să se gâdile amandoua până se îneacă de râs. Totul i se părea atât de clar și de logic, încât o cuprinse o tristețe care-i îngheța mâinile și picioarele, iar puțin după aceea începu să plângă încetișor, scâncit”.

Sfârșitul cărții e sfâșietor. Pe măsură ce înaintam cu lectura cărții mi l-am imaginat în multe feluri, însă deloc așa cum l-a scris autorul. Am terminat cartea cu un nod mare în gât, încă sunt sub impresia acestui final de carte neașteptat.

Lipsa mamei e cruntă pentru orice copil. Vocea ei la telefon sau chipul ei pe un monitor nu poate înlocui mâinile care gâdilă. Pachetele și jucăriile nu-i pot înlocui prezența. Nu pot decât să sper că vor fi din ce în ce mai puține familii despărțite în țara asta. Nu pot decât să îmi doresc ca mamele și copiii să nu mai fie nevoiți să se despartă niciodată.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Am promis că anul asta voi scrie mai mult despre cărți și intenționez să mă țin de cuvânt. Biblioteca lui Iris s-a tot mărit în ultima vreme, așa că a venit timpul să vă arătăm ce îi mai citim. În sensul ăsta nimic nu s-a schimbat, Iris stă în continuare ore întregi cu nasul în cărți. Sunt foarte bucuroasă că-i plac cărțile. Știu că am mai zis asta și altădată, dar nu mă pot abține, că mi-s tare mândră de ea. 🙂

Cititul e un prilej foarte bun de conectare. Se îndeasă bine în brațele mele, își lasă capul pe umărul meu și trăiește copilărește, cu tot sufletul, povestea pe care i-o citesc. Se joacă cu o șuviță de păr și din când în când îmi pune întrebări. De ce are fetița nasul roșu? Licuricii chiar strălucesc? Fiecare copil are o zână care e doar a lui? Chiaaaar? De ce îi e dor lui Apolodor de frații lui? Eu când o să am o soră? Toate trenurile au ochi albaștri? Zâna măseluță vine doar dacă îmi cad dinții? Rochia asta e fermecată?

Cititul e prilej de învățare, sunt lumi întregi în cărți, universuri pe care copiii le descoperă cu deschidere și plăcere, dacă le dăm ocazia. Citiți! Citiți! Citiți! Vă promit că acesta e un dar neprețuit pe care îl puteți face copiilor.

Ziua specială a lui Elmer

Elmer își serbează ziua de naștere și prietenii lui îi pregătesc o petrecere puțin cam zgomotoasă. E o carte foarte colorată, care captează ușor atenția celor mici.

Alice în țara minunilor

Clasica poveste pe care o știe toată lumea, însă într-o ediție ale cărei ilustrații ne plac foarte tare.

Hoțul de dragoni

Probabil că nu aș cumpăra-o din nou dacă aș știi cât de prost e scrisă. Sau poate doar traducerea e slabă, nu știu exact. Ilustrațiile însă sunt deosebite, din cauza asta am ales să o păstrăm și să improvizăm cu textul.

Bondărel învață să zboare

Ei bine, asta e una din cărțile ei preferate. Pentru că e despre un bondar mic și grăsuț care nu știe să zboare, deși natura l-a înzestrat cu aripi. Bondărel învață că are nevoie doar să–și deschidă inima și să creadă în el, dacă vrea să zboare. E o carte despre prietenie și curaj. E minunată!

Prieteni

Balonaș și Motanul sunt prieteni foarte buni. Dar Balonaș e puțin trist pentru că ar vrea să vadă lumea, însă în schimb, își petrece timpul  doar în acvariul său mic. Atunci, ca un prieten adevărat, Motanul decide să îi îndeplinească dorința și-l duce la plimbare prin oraș. E excelentă, e o carte despre prietenie și e ilustrată impecabil.

Zăpezica/ Bunicul Îngheț

Cartea include două povești. Frumoase, însă ușor cam triste. Aș zice că merg citite copiilor mai mari de trei ani. Și ilustrațiile din această carte sunt deosebite.

Spărgătorul de nuci

Clara și Fritz așteaptă cu nerăbdare cadourile de Crăciun. Clara primește de la unchiul Drosselmeier un cadou cu totul special, însă Fritz îl strică. E povestea clasică a spărgătorului de nuci și a regelui șoarecilor, într-o ediție cu ilustrații spectaculoase.

Trolul fără inima

Cenusotca,  pleacă în căutarea celor șase frați pe care trolul fără inimî i-a transformat în stane de piatră.

Stelaluna

Liliacul Stelaluna ajunge din întâmplare să trăiască într-un cuib de păsări, unde trebuie să mănânce gândaci și nu are voie să stea cu capul în jos. Mare îi e surpriză când într-o noapte, mama ei o regăsește.

Prințul Dorință

 

Pescarul Nu-Beau-Ceai învață că bogăția nu înseamnă neapărat fericire.

Pentru Petrică, iepurașul meu cu ochii roșii

Mihnea primește de ziua lui, un iepuraș alb. Acesta devine cel mai bun prieten al său, așa că atunci când într-o zi merge în raiul animalelor, Mihnea suferă teribil. E o carte menită să ajute copiii să treacă mai ușor peste pierderea unui animal de companie. Cartea e scrisă din perspectiva lui Mihnea și e ilustrată adorabil.

Brotacul

Brotacul ar vrea să zboare și el ca Rața, să facă prăjituri bune ca Porcul Roz sau măcar să știe să citească la fel ca Iepurele, și e tare supărat că nu reușește să facă toate lucrurile astea. Învață însă că fiecare e frumos și bun în felul său. E o carte tare drăguță.

Prințul Iepure

Din cauză că nu mâncau destulă salată sau morcovi, ci mai degrabă torturi, praline și ștrudele, membrii nobilei familii Esterhazy se fac din ce în ce mai mici. Din această cauza, principele Esterhazy  își trimite nepoții în lume ca să-și caute soții. Cu cât mai mari, cu atât mai bine. Mezinul familiei trebuie să plece la Berlin unde trece prin numeroase aventuri până să–și găsească o soție potrivită. Nemaipomenită e această carte! Povestea și ilustrațiile sunt de excepție.

Zâna Floriana și dințisorul care se mișcă.

Floriana trebuie să meargă la petrecerea prietenului ei, unde e așteptată cu fursecuri cu scorțișoară. Acestea sunt preferatele ei. Însă Florianei i se mișcă un dințișor și n-are curaj să guste din fursecuri. Îi e teamă c-o s-o doară. E o poveste drăguță tare, și să știți că noi am încercat rețeta de fursecuri din carte. Și că nu ne mirăm deloc că sunt preferate Florianei. Sunt tare, tare bune.

Tu ești mămica mea?

Cartea asta o citim foarte des pentru că Iris râde în hohote de bietul pui care își caută mama. O distrează foarte tare cum o confundă pe mama lui cu un vapor, cu un avion sau cu o vacă.

Povestea lui Peter Iepurilă

Peter nu prea o ascultă pe mama așa că ajunge să se piardă și să fie fugărit în grădina domnului Greg. În urma acestei aventuri, Iepurilă învață cât de important e să ciulești urechile când mama îți spune ceva. Iris iubește această carte.

Peggy Diggledey și câinele ei cu părul creț

Oscar, câinele lui Peggy are blana foarte încâlcită și plină de scaieți, așa că mama lui Peggy ia o hotărâre. Oscar trebuie tuns. Peggy nu e deloc mulțumită de această decizie.

Piticul Nas-Lung

Piticul Nas-Lung ajunge să fie blestemat într-o zi de o vrăjitoare că să devină hidos.

Aici gasiti Cartile lui Iris I si Cartile lui Iris II

O să revin zilele următoare cu un articol despre cartea noastră preferată. Da, nu e doar cartea ei preferată ci și a mea. Până atunci însă, spuneți-ne, voi ce mai citiți?

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

De proiectul “The Atlas of Beauty” am aflat pe Facebook. Mi-a plăcut imediat ce am văzut acolo, probabil și pentru că mereu m-au fascinat chipurile oamenilor.  Apoi, am aflat cu bucurie că fotografa acelor portrete care–mi furau ochii, e româncă. Pe scurt, vă spun că “The Atlas of Beauty”  este proiectul româncei Mihaela Noroc, care a pornit în 2013 prin lume, cu misiunea de a fotografia cât mai multe femei și că să le afle poveștile.

Proiectul sărbătorește frumusețea feminină și diversitatea ei. În album găsim portetele a cincisute de femei, care trăiesc în peste cincizeci de țări. Răsfoindu-i paginile, înțelegi foarte ușor că Mihaela încearcă și chiar reușește să transmită că frumusețea vine în pachete foarte diferite, că ea nu este așa cum ne-o arată televizorul sau revistele glossy.

Frumusețea nu stă neapărat în curbe și rotunjimi ale trupului sau în roșul de pe buze. Ea este în simplitate, în naturalețe și autenticitate, în curajul de a te arată lumii așa cum ești tu.

Proiectul a devenit  rapid cunoscut în lume, iar de-a lungul timpului Mihaela a apărut în publicații și posturi tv foarte cunoscute, ca: CNN, BBC, The Guardian, TIME, Huffington Post, Business Insider, Forbes, Spiegel, Corriere della Sera.

Cartea asta e pentru mine ca o sărbătoare. În ea nu există frică. E o carte plină de curaj. De curaj feminin. În cartea asta nu există nici vreo urmă de rușine. Femeia din acest album e tânără sau bătrână, albă sau neagră, ciocolatie sau galbenă, roșcată sau brunetă, are pistrui sau sprâncene stufoase, te privește  dintre file cu ochi serioși sau cu ochi zâmbitori. Femeia de aici are riduri sau pielea netedă, ea poartă bijuterii sau nu, are pe cap năframă sau părul lăsat liber în vânt.

Femeia dintre pagini are un copil în brațe sau o poșetă pe braț, e singură sau însoțită. Are părul tuns chilug sau dimpotrivă, o pleată bogată. Unghiile frumos îngrijite sau degetele negre de muncă.

Fiecare femeie din carte e unică. În ochii fiecăreia dintre ele se oglindește o lume întreagă. Femei curajoase sau speriate, care lucrează în corporații sau duc caprele la păscut, femei din toate categoriile sociale, femei care trăiesc în metropole aglomerate sau în pustiul unui vârf de munte. Cartea asta e despre diverstate, despre frumusețea care se găsește în diversitate. E despre bucuria de a fi femeie. E o călătorie prin lumea largă.

Am cumpărat-o pentru mine, dar și pentru Iris, pentru ca ea să știe că femeile adevărate nu arată și nici nu trebuie să arate că cele din reviste. Să învete că a fi femeie e cu adevărat special. Că fiecare femeie e frumoasă în felul ei.

O răsfoiește uneori și observ cu bucurie cum se uită minute în șir la câte un portret anume, sau la câte o rochie înflorată.  Îmi pare că e o carte care își găsește foarte bine locul în biblioteca ei.

Dacă dorești să afli mai multe despre proiectul “The Atlas of Beauty”, pagina de Facebook e aici, iar cea de Instagram aici.  Iar în încheiere îți spun ce zice și Mihaela, anume că ești frumoasă exact așa cum ești tu! 🙂

“Dosar de Mama” e și pe Facebook

Cititul a fost una din activităţile care mi-au lipsit foarte tare după ce am născut. Cine mă cunoaşte ştie că înainte aveam întotdeauna o carte în rucsac. Citeam în autobuz, uneori în pauze la serviciu, citeam acasă. Dar după ce am născut, cititul a devenit un lux. Pur şi simplu nu-mi rămânea niciodată timp şi pentru asta. Am continuat să merg la bibliotecă, însă mergeam doar ca să îmi menţin obiceiul, din inerţie, în realitate cărţile ajungeau abandonate pe podeaua de lângă canapea.

Le returnam, aduceam acasă altele şi nu le citeam niciodată nici pe acelea. Sau le lăsam citite doar pe jumătate, pentru că între o repriză de citit şi alta trecea multă vreme, iar eu uitam care era acţiunea cărţii. De ceva vreme (a se citi de când merge Iris la grădiniţă) am ceva mai mult timp liber. Aşa că mersul la bibliotecă e iarăşi productiv, cărţile nu mai rămân necitite sau nemirosite.

Cartea despre care vreau să va spun n-am luat-o totuşi de la bibliotecă, ci am cumpărat-o când comandam cărţi pentru Iris. Când a venit coletul şi am văzut când de groasă e, când am văzut că numără şaptesute de pagini, am fost uşor descumpănită. Am mai mult timp, e drept, dar parcă nu chiar atât de mult.

Numai că atunci încă nu ştiam că o dată deschisă, n-o s-o mai pot lăsa din mâini. “O viaţă măruntă” de Hanya Yanagihara a dat cu mine de toţi pereţii. M-a zguduit din temelii aşa cum nu multe cărţi au făcut-o până acum. Cu toate că dădeam pagină după pagină, îmi era foarte greu s-o citesc. Pentru că e o carte dureroasă.

Am pus-o jos de multe ori, fără să mai pot citi un rând. O ridicam apoi, temându-mă de ce urma să mai citesc. Nu, nu e o poveste de groază între paginile cărţii. Nu e menită să sperie pe nimeni, însă e dramatică. Atât de dramatică încât te întrebi până unde poate să mai meargă autoarea, prin ce o să-l mai pună pe personajul central să treacă, de ce nu-i e milă de el şi când o să se oprească odată.

Cartea vorbeşte despre abuzuri, traume şi autodistrugere, despre încercarea de a le depăşi, dar şi despre prietenie. Atunci când îmi mai rămăseseră doar cincizeci de pagini de citit, am lăsat cartea, am împins-o sub canapea şi am abandonat-o acolo. Pentru că nu mai puteam continua. Mă ardea pe dinăuntru.

Citisem cele şasesutecincizeci de pagini pe nerăsuflate, noaptea cu lampa de citit, sau oricând  aveam un moment liber. O devorasem. Acum însă nu mai puteam continua. Mă frigeau degetele de teamă şi mintea de curiozitate, de conştiinţa pregnantă a faptului că suntem atât de fragili.

Am lăsat cartea sub canapea câteva săptămâni. Aseară însă am terminat-o. După ce am închis-o, m-am simţit obosită şi bătrână. Aţi putea spune că nu aţi vrea niciodată să citiţi o carte care să vă aducă în starea asta. Nimic mai greşit.

Cartea e una care te consumă pe tine cititorul, într-adevăr, însă e scrisă cu o emoţie aparte şi vă promit că nu e una pe care s-o puteţi uita uşor.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Mi-am dorit tare cartea asta pentru Iris.  “Poveşti de seară pentru fete rebele”. Pentru că e altceva. Pentru că vorbeşte despre femei care au îndrăznit să-şi urmeze visele. Fără să aibă nevoie să fie prinţese şi fără să aştepte vreun cavaler pe cal alb să le salveze.

Pentru că nu cred că e o carte doar pentru fetiţe. E una pe care o poate citi oricine, fetiţă sau băieţel, femeie sau bărbat. Cartea conţine poveştile inspiraţionale a o suta de femei, scrise într-un limbaj simplu şi pe înţelesul copiilor. Poveştile sunt însoţite de ilustraţii realizate de 60 de femei din întreaga lume.

Autoarele Elena Favilli şi Francesca Cavallo au dorit să prezinte copiilor modele feminine demne de urmat. Să le stârnească curiozitatea şi să inspire fetiţele, arătându-le că şi ele pot schimba lumea dacă vor.

Că e important să creadă în ele, că nu trebuie să fie sau să se prezinte într-un fel anume, doar pentru că aşa le cere societatea.

Poveştile încep cam aşa:

“A fost odată o fată oarbă care a devenit o mare balerină. Se numea Alicia.”

“Cândva, o fată pe nume Amelia a economisit destui bani ca să cumpere un avion galben. L-a botezat Canarul.”

“A fost odată o tânără femeie pe nume Suu Kyi, născută într-o familie birmaneză bogată, care călătorise prin toată lumea.”

“A fost odată o regină căreia nu-i plăcea de soţul ei. Se numea Ecaterina, iar soţul ei, Petru, era împăratul Rusiei.”

“Pe o insula verde, sălbatică, trăia odată o fată cu păr lung roşcat, pe nume Grace.”

“În Polonia trăia odată o fetiţă pe nume Irena, care-şi iubea foarte mult tatăl.”

“La un metro optzeci şi opt, Julia Child era o fată neobişnuit de înaltă.”

“A fost o vreme când bărbaţii credeau că femeile existau numai să-i servească pe ei.”

“Într-o căsuţă dintr-un deşert din Peru trăia odată o matematiciană germană cu o fire aventuroasă , pe nume Maria Reiche.”

“A fost odată o fată căreia-i plăceau tatuajele. Se numea Maud şi era artistă de circ.”

“A fost odată o fetiţă care visa să cânte la tobă. Locuia pe o insula plină de muzică, de culori şi de papaya delicioase.”

“A fost odată o fată care a devenit agent secret.”

“Când bona ei a murit de cancer, Rita s-a hotărât să se facă medic.”

“A fost odată o fată care visa să devină un mare avocat.”

“Odată, o fetiţă care locuia la Londra a creat un ziar despre familia ei. Se numea Virginia.”

“Când Zaha a împlinit zece ani, a decis că vrea să se facă architect.”

“Într-un sat din Pennsylvania trăia o fată care se îmbracă întotdeauna în roz. O chema Nellie.”

“A fost odată, în Anglia, o fată pe nume Jane, căreia îi plăcea să se caţere în copaci şi să citească.”

Sunt o sută de astfel de poveşti care încep în acelaşi spirit, în cartea asta. O sută de exemple de femei extraordinare, de la surorile Bronte, Ecaterina cea Mare sau Cleopatra, până la Margaret Tatcher, Julia Child sau Coco Chanel.

La sfârşitul cărţii, autoarele au lăsat două pagini goale, intitulate “Scrie povestea ta” şi “Desenează-ţi portretul” . Mi s-a părut foarte faină ideea. Adică, uite fetiţo, poţi şi tu să fii printre femeile astea nemaipomenite, eu cred în tine!

Închei articolul cu un citat din carte care mie mi-a plăcut teribil:
“Pentru numele lui Dumnezeu, vă închipuiţi că aliaţii m-au paraşutat în Franţa ca să le fac soldaţilor omletă?” (Nancy Wake) 😀

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook