Vremuri

Dacă am trăi vremuri normale, acum aș încărca rucsacii în portbagaj, iar la ora de culcare aș urca copiii în mașină, m-aș așeza în dreapta lui M și am porni cu toții spre Miercurea-Ciuc. Copiii ar ronțăi niște biscuiți cu brânză, ar mai sporovăi puțin, apoi ar adormi, fiecare în scaunul său.

În boxe s-ar auzi poate Chris Rea sau BB King cu Eric Clapton, noi ne-am uita unul la celălalt și ne-am zâmbi complice. Au devenit rare momentele în care ne găsim pe drum, ascultând muzică bună în mașina care traversează kilometru după kilometru, doar ca să ne ducă pe toți acasă. Acasă la mine.

M ar cumpăra cafea de la o benzinărie, iar eu aș inspira adânc aroma ei, tinând paharul fierbinte între palme. Aerul ar deveni tot mai rece pe măsură ce ne-am apropia de munți, iar eu aș zâmbi și aș tot zâmbi, foindu-mă pe scaunul din dreapta, plină de nerăbdare. M mi-ar pune mâna pe picior, puțin deasupra genunchiului și ar strânge acolo încet carnea cu degetele, zicându-mi fără cuvinte că mai e puțin, ajungem în curând.

Zmeu s-ar foi și am face o pauză pentru alăptat, pe măsură ce s-ar lumina timid de ziuă. Afară ar fi ger, frigul ăla pur care-mi e atât de cunoscut. Ar începe să ningă și copiii ar sta cu nasurile lipite de geam. Înainte să intrăm în oraș le-aș arăta: uitați, puradei, în spitalul ăla m-am născut eu și în clădirea aia de sus am fost eu la școală. Aș trăi euforia aia care mă cuprinde de fiecare dată când ajung acasă, ochii mi s-ar opri pe clădiri, ar mângâia bulevardul, ar zâmbi oamenilor zgribuliți de pe stradă.

Tata ne-ar aștepta în fața blocului și eu i-aș zice, fugi înăuntru că-i frig de crapă pietrele, iar el ar spune, vezi de treaba ta, că nici nu-i așa frig.

Servus, servus, no, cum o fost drumul, copiii au dormit, m-ar întreba mama. Iar eu mi-aș muta privirile de la ea la tata și probabil aș lăcrima. Nu s-ar mira nimeni, știu cu toții că eu sunt smiorcăita familiei, poate doar copiii s-ar uita puțin surprinși la mine.

Dar nu trăim vremuri normale, așa că în seara asta n-o să încarc bagaje în mașină și nici n-o să pornim nicăieri la drum.

Dosar de Mamă e si pe Facebook

Cu ei la somn

Băiețelul se trezește prea ușor zilele astea. Când doarme, călcăm pe lângă el de parcă podeaua ar fi plină cu cioburi sau ne-am afla pe marginea prăpastiei. Un pocnet de genunchi sau dresul de voce îl trezește imediat. Și-atunci ține-te, Marițo!

Aseară, când a urcat și Iris în dormitor, Zmeu adormise deja. S-a îmbrăcat pe bâjbâite, în întuneric, băgând ambele picioare în același crac al pantalonilor de pijama, chestie care i-a provocat o criză de râs, sub privirile mele pline de reproș. Mi-era teamă că-l trezește.

Înainte să se culce și ea, a vrut să-l pupe.

– Hai, te roooog, îl pup încet, ca un fluturaș.

– Bine, hai, un singur pupic.

S-a întins lângă el și i-a studiat mutrița relaxată pe îndelete, așa cum fac și eu. Băiețelul dormea pe spate, cu mâinile ridicate deasupra capului și cu genunchii îndoiți. Pantalonii de pijama rămași de la Iris, i se ridicaseră până la genunchi. L-a pupat usor în colțul gurii, încet, așa cum promisese. Apoi iar s-a uitat la el. I-a pupat obrajii pe rând și ochii. Au urmat mânuțele și picioarele. Apoi fruntea. Iar el, trădătorul, nici nu s-a mișcat.

– Nu m-am putut abține, s-a scuzat ea. Ai văzut ce drăguț e? Plus că pupicii ăștia o să-l apere toată noaptea.

Și-a aranjat armata de plușuri în pat, s-a întors cu fundul la mine, apoi a adormit și ea. Iar eu am rămas acolo între ei, băiețelul și fetița, amândoi ai mei, privindu-le chipurile pe rând, așa cum o făceam și când erau bebeluși, așa cum o voi face și atunci când vor fi mari.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Ce sunt mamele uneori

Mamele sunt uneori sacii de box ai copiilor lor. Mă iertați pentru exprimarea nefericită, însă doar asta-mi vine în gând acum. Poate nu chiar saci de box, ok, asta chiar sună cam dur, poate doar niște recipiente care au capace cu o supapă prin care să iasă aburul.

Niște recipiente care uneori trebuie să primească și mai ales să conțină (fără să dea pe afară) reacțiile pe care sentimentele copleșitoare le provoacă copiilor lor. Pentru asta e nevoie și de supapa aia, ca mai apoi să iasă aburul, ușor, elegant, dispersându-se spre tavanul bucătariei fără să rănească pe nimeni.

Mamele trebuie să fie și asta. Copiii au nevoie de noi și în felul ăsta. Pe noi ne iubesc cel mai tare, dar în același timp la noi țipă când nu mai pot, când li s-a umplut și lor paharul, când trebuie, trebuie să scoată toată supărarea aia pe care ei nici măcar n-o înțeleg uneori.

Și-atunci primim țipetele și furia și toată frustrarea pe care copilul a adunat-o în ființa lui mică, le conținem și punem capacul peste ele, să fiarbă ușor și-apoi să se piardă prin supapa salvatoare. Mamele știu instinctiv, fără să le învețe nimeni și fără să citească prin cărți că acestea nu sunt prilejuri de a certa sau a educa, ci de a primi durerea copilului și a-l asigura că e iubit în continuare. Uneori mamele trebuie să umble pe vârfuri, poate chiar în timp ce îi pun copilului la cuptor prăjitura preferată.

Mamele fac și asta, da. Ele sunt ca niște pături călduroase cu care copiii se învelesc într-o zi de toamnă târzie și ploioasă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Uriașul Bun și Prietenos

Cineva îi spusese cândva lui Sofi că ființele întunericului apar în toiul nopții, într-un moment anume, care se numea ora vrăjitoarelor. Era înțelept să dormi adânc atunci. Însă Sofi era trează și uitându-se pe fereastra orfelinatului, l-a văzut. Nu era om cu siguranță, căci capul îi ajungea tocmai până la acoperișurile caselor, iar un om nu  putea să aibă o asemenea înălțime.

Când privirile li s-au întâlnit în întunericul nopții, Sofi a știut că nu mai are scăpare și chiar așa a fost. El a întins mâna prin fereastră și a apucat-o cu ușurință, însă și cu grijă, de parcă n-ar fi vrut s-o rănească. Apoi cu o viteză uluitoare,  a alergat peste văi, munți, dealuri și oceane, până a ajuns cu ea înapoi la peștera sa din Țara Uriașilor.

Aici Sofi a avut ocazia să-l cunoască cu adevărat și a descoperit că sub înfățișarea lui bizară, nu se găsea decât un Uriaș Bun și Prietenos, care nici măcar nu se hrănea cu copii, așa cum se temuse ea. Ba din contră, acest Uriaș nu voia decât să salveze toți copiii de ceilalți uriași care trăiau pe acel tărâm straniu. Căci da, existau și alții, care nu erau deloc prietenoși și se înfruptau în fiecare zi cu oameni. Le plăceau turcii cu gust suculent și miamdelicios, locuitorii din Panama pentru gustul de pălării și cei din Noua Zeelandă cu gust de generali.

Erau dezgustători, imenși și răi, spre deosebire de Uriașul Bun și Prietenos. Acesta vorbea într-un fel ciudat, stâlcind cuvintele și învățase chiar să citească dintr-o carte împrumutată.

Sofi a aflat că Uriașul se plimba noaptea pe la geamurile copiilor ca să le sufle vise frumoase dintr-un soi de trompetă ciudată. Adunase visele cu un fel de plasă de fluturi si le păstra pe toate în mii de borcane. Bea frobscot acidulat din cauza căruia făcea niște fâspârțuri  zgomotoase, care o făceau pe Sofi să râdă.

Apoi lui Sofi i-a venit o idee nemaipomenită ca să salveze copiii de uriașii cei răi și împreună cu UBP, a ticluit un plan care o includea chiar pe regina Angliei. Da, chiar pe ea.

Dar ca să aflați ce s-a întâmplat mai departe, trebuie să citiți cartea, că eu nu mai dezvălui nici un cuvințel. Noi am savurat-o cu toții, de la mic la mare.

“- Eu este un uriaș care suflă vise, zise UBP. Când toți ceilalți uriași tropăie cine știe încotro ca să sloarbă frunze umane, eu se fofilează în alte locuri să sufle vise în dormitorul copiilor care doarme. Vise frumoase. Vise minunate și aurii, care face pe copii bucurați.
– Stați puțin, zise Sofi. De unde iei tu visele astea?
– Le colecționează, zise UBP, fluturându-și brațul spre rândurile de borcane de pe etajere. Are dilioane.”

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Copii, părinți, învățătoare

Iris e parte din generația copiilor care acum învață să scrie și să citească, însă nu oricum, ci online, stând acasă, în fața unei tablete. Fără contact direct cu învățătoarea, fără vânzoleala din bănci, fără recreațiile în care să alerge pe coridor, fără să facă schimb de gustări cu colegii și fără să aibă șansa de a lega prietenii noi. Fără foarte multe, aș zice. Prima generație pentru care așa arată școala, chiar de la începutul ei.

A mers fizic la ore cam o lună și jumătate, atât cât să își poată cunoaște învățătoarea și colegii. Măcar pentru asta sunt recunoscătoare, că școala nu reprezintă chiar o necunoscută totală pentru ea.

Dar s-o spun pe aia dreaptă, e al naibii de greu. Cel mai greu de la începutul pandemiei și până acum, mi se pare faptul că copiii au fost privați de tot. Interacțiune cu alții, locurile de joacă le-au fost închise, iar acum stau din nou închiși în casă, cu ochii în monitoare.

Desigur că toate măsurile sunt necesare, trăim timpuri ciudate, însă dacă interesează pe cineva părerea mea, eu cred că elevii din clasele primare ar fi trebuit să meargă în continuare fizic la școală. Iar asta ar fi fost posibil dacă adulții respectau măsurile de siguranță. Însă după cum bine știm, n-a fost să fie.

Recunosc că am avut îndoieli mari cu privire la școala online. Cred în continuare că s-ar învăța mai multe dacă elevii ar participa fizic la ore într-o clasă, la școală. Dar pentru că asta nu este posibil, ne oprim din smiorcăit și ne adaptăm la situație, ca să putem face viața copiilor măcar puțin mai ușoară.

Dar ca să ne și iasă, treaba asta necesită efort colectiv. Adică noi părinții să facem echipă cu învățătoarele. Pentru că, serios acum, să faci ore online cu clasa pregătitoare nu e deloc floare la ureche. Nu le invidiez deloc pe învățătoarele care au acum elevi în primul an.

Copiii sunt încă la vârsta la care vor să-și arate la cameră jucăriile. Vorbesc deodată, fără să fie numiți. Când nu sunt numiți fix ei, plâng. Uită să-și oprească microfoanele. Nu înțeleg din ce auxiliar se lucrează sau la ce pagină să-l deschidă. Nu găsesc creionul roșu și plâng. Li se face somn și cască. Se supără că doamna nu le vede desenul fix atunci când vor ei. Că nu-i aude. Că nu i-a lăudat mai mult. Că n-au auzit întrebarea ei. Îi doare burtica și simt nevoia să zică asta fix când doamna e în mijlocul lecției. Unii nu știu nici cum să ajusteze volumul tabletei și sunt acasă cu bunici care nu-i pot ajuta.

Pe bune, în condițiile astea e nevoie de calități deosebite și de super răbdare ca să educi copiii. Să-i înveți literele fără să te afli fizic în fața lor. Să le păstrezi atenția, să-i faci să râdă, să-i convingi să te asculte. Să le livrezi informații noi. Să îi convingi să asculte Gheorghe Zamfir cu tine. Să observi detalii. Să le spui mereu “dragii mei”. Să-i motivezi. Să-i lauzi pe toți, fără excepție. Să nu uiți de niciunul, deși nu-i vezi. Să îi ajuți de la distanță să decupeze, să lipească și scrie. Să-i înveți să despartă în silabe. Copii de șase și șapte ani. Să dansezi cu ei. Și totuși să le pară rău că se termină orele. Să te salute cu entuziasm dimineața.

E greu să fii elev în vremurile astea, e greu și să fii părinte. Dar cu siguranță nici să fii învățătoare nu e vreo sărbătoare.

Împreună însă putem să ne facem viața mai ușoară. Să nu denigrăm învățătoarele vorbind urât despre ele copiilor. Să nu ne tânguim în gura mare că, vai, ne rămân copiii în urmă și or să ajungă măturători de stradă. Or fi ei mici, dar au urechi și ne aud. Să nu le mai șoptim la ore, să nu desenăm, pictăm sau să decupăm în locul lor, pentru că nu-i ajutăm deloc astfel. Din contră.

E un efort pe care trebuie să îl facem împreună, pentru că nu doar copiilor le e greu cu lipsa socializării și a contactului direct cu cadrul didactic, ci și nouă, părinților. Iar învățătoarelor care sunt și mame, probabil că le e și mai greu.

Știu că e la modă să fim supărați pe profesori acum în pandemie, însă din bula mea, eu văd lucrurile așa cum vi le-am expus mai sus. Apreciez nespus efortul celor care își fac meseria cu drag și răbdare și le mulțumesc pentru asta.

Căci împreună cu noi, contribuie la păstrarea echilibrului din viața copiilor noștri, zilele astea. Și zău dacă există ceva mai important acum.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Mai știi?

Azi, în timp ce Iris “cânta” la chitară și vocal un soi de heavy metal, Zmeu mă trăgea de tricou pentru a țâșpea porție de țâță a zilei, iar jucăriile și cărțile erau întinse peste tot, i-am zis lui M:
– Mai știi când încă nu eram părinți și mergeam în vizită la alții care aveau copii?
– Mm?
– Da, și copiii ba urlau, ba cântau, ba îi întrerupeau într-una pe adulți, casa era un haos, chiuveta plină cu vase, gazda abia găsea un pahar curat să ne toarne niște apă?

– Mm?
– Și că abia așteptam să plecăm, apoi îi compătimeam pe oamenii ăia, bieții de ei cum or putea trăi în zgomotul ăla permanent? Cu lipsa aia de spațiu propriu? Cu copiii ăia care se cățărau într-una pe ei și aveau mereu ceva de zis?

– Mm?
– Mai știi?
– Mhm.
– Acu’ noi suntem oamenii ăia, îți dai seama, nu?
– Aaa, da, fără dubiu.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Cafeaua nebăută și ciocolata ce așteaptă să fie mâncată

După o noapte de alăptat din două în două ore, m-am ridicat din pat ca rănită-n aripă, visând la cafeaua mea cu lapte și scorțișoară. Dar Zmeu a vrut din nou la țâță, și a tot vrut pe parcursul întregii zile. Cred că-i mai ies niște măsele, altfel nu-mi explic de ce.

Am făcut cafeaua și am gustat-o. Bună, aromată, exact ce-mi doream. Apoi s-a trezit Iris și le-am dat copiilor micul dejun, după care ăsta micu’ s-a agățat de pieptul meu și a rămas lipit acolo ca timbrul de scrisoare.

Iris a avut numai probleme cu școala. Mama, n-o aud pe doamna. Mama n-o vad pe doamna. Mama, acum nu mă aude doamna pe mine. Nu găsesc la ce pagină lucrăm. Nu vreau s-o întreb pe doamna. Mama, nu-mi iese crocodilul de plastilină. Nu vreau să-l arăt la cameră că e urât. Chiar ți se pare drăguț? Aaa, mulțumesc, hai că mai modelez și altceva. Mama, doamna zice să arăt crocodilul și eu deja l-am stricat.

A avut nevoie de mine la fiecare cinci minute, iar eu am ajutat-o de fiecare dată cu Zmeu la țâță, cum altfel. Plănuisem să fac o pizza, dar n-am avut nici o șansă.

Zmeu a dormit doar douăzeci de minute la prânz și restul zilei a fost obosit și smiorcăit. Apoi a venit biroul lui Iris și ne-am prins urechile încercând să-l montăm, Dorel style. Adică l-am montat greșit și ne-am chinuit toată după-amiaza să scoatem niște șuruburi ca să-l montăm corect totuși. Între timp Zmeu voia la țâță, iar Iris împrăștiase cartoanele în toată casa.

Le-am dat să mănânce la cină ce resturi am mai găsit prin frigider și eu mi-am băut cafeaua aia pe care o făcusem de dimineață. Nu mai era așa de bună.

Acum aștept un singur lucru. Să adoarmă copiii ca să mănânc ciocolata aia cu căpșuni. Că o merit din plin.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Gutui și un bunic

Îmi plac mult gutuile. Nu gemul de gutui, compotul sau prăjitura făcută cu ele. Nu, mie îmi place fructul ăsta așa cum e, nealterat de alte gusturi. Așa înecăcios, chiar dacă uneori mă lasă fără respirație și cu durere în piept, eu îl găsesc delicios.

Șterg gutuia de puf (ăla galben ca de pui, da) și tai felii nu prea groase, pe care le ronțăi cu poftă. În iarna în care eram însărcinată cu Zmeu, am mâncat o căruță de gutui. Toate adunate și trimise special pentru mine de bunicul copiilor, socrul meu. Aveam atât de multe la un moment dat, încât stăteau aliniate cuminți pe mobila de bucătărie, iar casa era foarte parfumată.

Sâmbătă, când am fost la bunicu, patru gutui se odihneau pe pervaz.

– Pentru tine le-am păstrat, drăguță, pe tine te tot așteptau să vii!

Afecțiunea se exprimă în multe feluri, iar acesta este unul dintre cele mai duioase pe care le știu. Patru gutui puse la păstrare, pe pervazul din bucătăria unei case de chirpici.

Acum asteaptă cuminți într-un bol, la noi acasă, să le șterg de puf, să le curăț de frunzele uscate, să le feliez și să le mănânc. Apoi să-l sun pe bunicu și să-i spun: “sărut mâna, au fost delicioase!”

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Nedreptatea și o fetiță

Iris e un copil foarte prietenos. Mereu a fost. Își face prieteni peste tot pe unde merge, se bagă în seamă cu toți copiii, oriunde ar fi și orice vârstă ar avea ei. Nu face diferențe, nu are prejudecăți legate de rasă sau statut social, limba vorbită sau aspectul copiilor. Sigur că nici nu am încurajat-o în acest sens vreodată, deși, recunosc că eu am oarece prejudecăți, ca mai toți adulții. Încerc totuși să mă educ și să nu le transmit mai departe copiilor mei.

La școală, Iris și-a făcut o prietenă. O numește “cea mai bună prietenă din clasă”. Fetița e de etnie rromă. În ultima perioadă n-a mai venit la cursuri, nu știu de ce, poate a fost bolnavă, poate nu și-a mai bătut nimeni capul să o trimită.

Apoi Iris a început școala online, urmând ca după două săptămâni să meargă și fizic la școală, timp de alte două. Clasa a fost împarțită în două grupe, astfel că cei mici vor fi prezenți la școală pe rând. Nefiind în aceeași grupă cu prietena ei, și nemaivăzând-o la școală înainte de vacanță, Iris a tot zis că îi e dor de ea.

Iar azi, spre bucuria ei, s-au întâlnit. Însă în nici un caz în circumstanțe normale. Fetița era la cerșit cu bunica și încă doi copii, probabil frații ei, în fața unui magazin din oraș. Fetița s-a bucurat și ea s-o vadă pe Iris, dar în același timp s-a rușinat. Bunica a îndemnat-o să ne ceară bani, însă ea a refuzat cu încăpățânare, deși bătrâna devenise insistentă.

Când Iris și-a luat rămas bun de la ea, fetița a zâmbit și jur că în acel moment a fost cea mai frumoasă fetiță de pe Pământ.

Apoi ne-am îndepărtat și am pornit spre casă. S-a pus distanță nu doar fizică între fete, ci mai ales distanță între realitățile în care ele trăiesc.

M-a întristat rău întâlnirea asta, nu doar pentru că Iris a pus întrebări la care mi-a fost greu să răspund, ci pentru că îmi dau seama în ce bulă protejată ne ducem noi viața. N-am putut să nu mă întreb cum va face acest copil școala online, când el e dus la cerșit.

Cine va trezi acest copil dimineața la timp, cine îi va pregăti micul dejun și cine îl va trimite apoi să se spele pe dinți? Cine îi va pregăti haine curate și îi va împleti codița? Cine îi va porni tableta și îi va pune căștile pe urechi? Cine se va asigura că acest copil participă la ore?

Nu-i nevoie să-mi răspundă nimeni la întrebările astea, știu și eu, la fel ca voi, că n-o să-și bată nimeni capul cu el.

Asta omite guvernul atunci când limitează accesul copiilor la educație. Că mulți dintre aceștia pot avea parte de ea doar dacă participă fizic la ore.

Vorbim cu îngrijorare despre cât de greu le e copiilor noștri să facă ore online, și chiar le este, dar acestor copii care provin din medii defavorizate cum le-o fi? Realitatea lor e zugravita doar în culorile celor văzute acasă sau la cerșit. Învață de mici să fie disprețuiți de către semenii lor și doar foarte puțini reușesc să își depășească condiția. Iar aceia care o fac, reușesc datorită educației.

Înțeleg că e nevoie să învețe copiii de acasă, situația o impune, însă această soluție nu se poate aplica în toate cazurile. Degeaba împarți tablete copiilor, dacă părinții habar n-au cum funcționează și nici nu-i interesează sau dacă acasă n-au nici măcar curent electric.

Consider că în condițiile date, statul era dator să vină cu soluții pentru acești copii, ca să evite abandonul școlar. Căci acesta va lua amploare în contextul ăsta nefericit. Statul trebuie să-și amintească de valorile umane și să-și protejeze copiii. Însă pentru a face asta, trebuie în primul rând ca statul să își îndrepte privirea către acești copii și să-i vadă. Dar tare-mi e că statul nu e dispus să depună un asemenea efort.

Mă doare sufletul și mi-e rușine! Căci fetița aceea, azi chiar a fost cea mai frumoasă fetiță din lume. Doar că n-a avut nimeni ochi s-o vadă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Strugurii de azi

E îmbrăcat cu un body galben pe care e un imprimeu cu o sticla de lapte zâmbăreață și un pai în ea, sub care scrie: “I love milk”. Poartă pantaloni cu dungi verzi, albe și albastre. În picioare are niște șosete cu cel puțin un număr mai mare, ale căror călcâie îi ajung până la glezne.

I-a mai crescut părul puțin, iar capul îi e oval, ca al lui Gopo. Are ochi albaștri, sclipitori și o guriță pe care-mi vine s-o pup într-una. Nu mai e chiar bebeluș, de-acum se transformă într-un adevărat băiețel.

Are în față un castron cu struguri. Îi plac strugurii. Întinde mâna micuță și ridică un ciorchine greu. Icnește a nemulțumire și îl trântește la loc. Îl amuză așa că face asta din nou. Încearcă să rupă o boabă, dar nu-i iese, reușește doar să tragă tot strugurele din castron.

E răbdător și nu renunță, așa că apucă iar boaba și trage de ea, acum cu maximă concentrare. Se încruntă în timp ce o desprinde tacticos, apoi mi-o arată mândru și și-o îndeasă în gură. O sparge cu dinții și pe bărbie îi curge zeamă dulce, pe care o șterge cu mâneca. Îl întreb dacă e bună și zice “da”, dar știu că ar spune așa orice altceva l-aș întreba. Zâmbește și îmi arată dinții, ca niște pietricele decorative.

Rupe încă o boabă și mi-o aduce mie. Mâncâm, așa, struguri, împreună o vreme, eu și băiețelul ăsta blond îmbrăcat cu body galben și pantaloni cu dungi colorate, schimbând din timp în timp, ba pupături, ba îmbrățișări.

E un moment mic din viața noastră haotică, dar e unul așa de tandru, încât vreau să-l păstrez aici, ca să nu-l uit vreodată. Nici strugurii, nici șosetele prea mari, nici băiețelul, exact așa cum e el acum.

Dosar de Mamă e și pe Facebook