Băiețelul se trezește prea ușor zilele astea. Când doarme, călcăm pe lângă el de parcă podeaua ar fi plină cu cioburi sau ne-am afla pe marginea prăpastiei. Un pocnet de genunchi sau dresul de voce îl trezește imediat. Și-atunci ține-te, Marițo!

Aseară, când a urcat și Iris în dormitor, Zmeu adormise deja. S-a îmbrăcat pe bâjbâite, în întuneric, băgând ambele picioare în același crac al pantalonilor de pijama, chestie care i-a provocat o criză de râs, sub privirile mele pline de reproș. Mi-era teamă că-l trezește.

Înainte să se culce și ea, a vrut să-l pupe.

– Hai, te roooog, îl pup încet, ca un fluturaș.

– Bine, hai, un singur pupic.

S-a întins lângă el și i-a studiat mutrița relaxată pe îndelete, așa cum fac și eu. Băiețelul dormea pe spate, cu mâinile ridicate deasupra capului și cu genunchii îndoiți. Pantalonii de pijama rămași de la Iris, i se ridicaseră până la genunchi. L-a pupat usor în colțul gurii, încet, așa cum promisese. Apoi iar s-a uitat la el. I-a pupat obrajii pe rând și ochii. Au urmat mânuțele și picioarele. Apoi fruntea. Iar el, trădătorul, nici nu s-a mișcat.

– Nu m-am putut abține, s-a scuzat ea. Ai văzut ce drăguț e? Plus că pupicii ăștia o să-l apere toată noaptea.

Și-a aranjat armata de plușuri în pat, s-a întors cu fundul la mine, apoi a adormit și ea. Iar eu am rămas acolo între ei, băiețelul și fetița, amândoi ai mei, privindu-le chipurile pe rând, așa cum o făceam și când erau bebeluși, așa cum o voi face și atunci când vor fi mari.

Dosar de Mamă e și pe Facebook