Nedreptatea și o fetiță

Iris e un copil foarte prietenos. Mereu a fost. Își face prieteni peste tot pe unde merge, se bagă în seamă cu toți copiii, oriunde ar fi și orice vârstă ar avea ei. Nu face diferențe, nu are prejudecăți legate de rasă sau statut social, limba vorbită sau aspectul copiilor. Sigur că nici nu am încurajat-o în acest sens vreodată, deși, recunosc că eu am oarece prejudecăți, ca mai toți adulții. Încerc totuși să mă educ și să nu le transmit mai departe copiilor mei.

La școală, Iris și-a făcut o prietenă. O numește “cea mai bună prietenă din clasă”. Fetița e de etnie rromă. În ultima perioadă n-a mai venit la cursuri, nu știu de ce, poate a fost bolnavă, poate nu și-a mai bătut nimeni capul să o trimită.

Apoi Iris a început școala online, urmând ca după două săptămâni să meargă și fizic la școală, timp de alte două. Clasa a fost împarțită în două grupe, astfel că cei mici vor fi prezenți la școală pe rând. Nefiind în aceeași grupă cu prietena ei, și nemaivăzând-o la școală înainte de vacanță, Iris a tot zis că îi e dor de ea.

Iar azi, spre bucuria ei, s-au întâlnit. Însă în nici un caz în circumstanțe normale. Fetița era la cerșit cu bunica și încă doi copii, probabil frații ei, în fața unui magazin din oraș. Fetița s-a bucurat și ea s-o vadă pe Iris, dar în același timp s-a rușinat. Bunica a îndemnat-o să ne ceară bani, însă ea a refuzat cu încăpățânare, deși bătrâna devenise insistentă.

Când Iris și-a luat rămas bun de la ea, fetița a zâmbit și jur că în acel moment a fost cea mai frumoasă fetiță de pe Pământ.

Apoi ne-am îndepărtat și am pornit spre casă. S-a pus distanță nu doar fizică între fete, ci mai ales distanță între realitățile în care ele trăiesc.

M-a întristat rău întâlnirea asta, nu doar pentru că Iris a pus întrebări la care mi-a fost greu să răspund, ci pentru că îmi dau seama în ce bulă protejată ne ducem noi viața. N-am putut să nu mă întreb cum va face acest copil școala online, când el e dus la cerșit.

Cine va trezi acest copil dimineața la timp, cine îi va pregăti micul dejun și cine îl va trimite apoi să se spele pe dinți? Cine îi va pregăti haine curate și îi va împleti codița? Cine îi va porni tableta și îi va pune căștile pe urechi? Cine se va asigura că acest copil participă la ore?

Nu-i nevoie să-mi răspundă nimeni la întrebările astea, știu și eu, la fel ca voi, că n-o să-și bată nimeni capul cu el.

Asta omite guvernul atunci când limitează accesul copiilor la educație. Că mulți dintre aceștia pot avea parte de ea doar dacă participă fizic la ore.

Vorbim cu îngrijorare despre cât de greu le e copiilor noștri să facă ore online, și chiar le este, dar acestor copii care provin din medii defavorizate cum le-o fi? Realitatea lor e zugravita doar în culorile celor văzute acasă sau la cerșit. Învață de mici să fie disprețuiți de către semenii lor și doar foarte puțini reușesc să își depășească condiția. Iar aceia care o fac, reușesc datorită educației.

Înțeleg că e nevoie să învețe copiii de acasă, situația o impune, însă această soluție nu se poate aplica în toate cazurile. Degeaba împarți tablete copiilor, dacă părinții habar n-au cum funcționează și nici nu-i interesează sau dacă acasă n-au nici măcar curent electric.

Consider că în condițiile date, statul era dator să vină cu soluții pentru acești copii, ca să evite abandonul școlar. Căci acesta va lua amploare în contextul ăsta nefericit. Statul trebuie să-și amintească de valorile umane și să-și protejeze copiii. Însă pentru a face asta, trebuie în primul rând ca statul să își îndrepte privirea către acești copii și să-i vadă. Dar tare-mi e că statul nu e dispus să depună un asemenea efort.

Mă doare sufletul și mi-e rușine! Căci fetița aceea, azi chiar a fost cea mai frumoasă fetiță din lume. Doar că n-a avut nimeni ochi s-o vadă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.