Mamele sunt uneori sacii de box ai copiilor lor. Mă iertați pentru exprimarea nefericită, însă doar asta-mi vine în gând acum. Poate nu chiar saci de box, ok, asta chiar sună cam dur, poate doar niște recipiente care au capace cu o supapă prin care să iasă aburul.

Niște recipiente care uneori trebuie să primească și mai ales să conțină (fără să dea pe afară) reacțiile pe care sentimentele copleșitoare le provoacă copiilor lor. Pentru asta e nevoie și de supapa aia, ca mai apoi să iasă aburul, ușor, elegant, dispersându-se spre tavanul bucătariei fără să rănească pe nimeni.

Mamele trebuie să fie și asta. Copiii au nevoie de noi și în felul ăsta. Pe noi ne iubesc cel mai tare, dar în același timp la noi țipă când nu mai pot, când li s-a umplut și lor paharul, când trebuie, trebuie să scoată toată supărarea aia pe care ei nici măcar n-o înțeleg uneori.

Și-atunci primim țipetele și furia și toată frustrarea pe care copilul a adunat-o în ființa lui mică, le conținem și punem capacul peste ele, să fiarbă ușor și-apoi să se piardă prin supapa salvatoare. Mamele știu instinctiv, fără să le învețe nimeni și fără să citească prin cărți că acestea nu sunt prilejuri de a certa sau a educa, ci de a primi durerea copilului și a-l asigura că e iubit în continuare. Uneori mamele trebuie să umble pe vârfuri, poate chiar în timp ce îi pun copilului la cuptor prăjitura preferată.

Mamele fac și asta, da. Ele sunt ca niște pături călduroase cu care copiii se învelesc într-o zi de toamnă târzie și ploioasă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook