Category: Diverse

Cincisprezece, nu vă enumăr mai multe, că mai aveți și voi treburi de rezolvat, n-aveți timp să citiți aici până mâine. Așadar, iaca:

1. Nu se poate trezi în timpul săptămânii pentru grădiniță sau școală, dar e în picioare la 6 dimineața, în fiecare sâmbătă și duminică.

2. Are neapărat nevoie de ajutor sau trebuie musai să-mi zică ceva, fix, dar fix când vorbesc eu la telefon. Every single time.

3. Îl taie căcarea exact când abia m-am așezat la masă, am luat și eu în sfârșit o lingură de ciorbă și am mușcat dintr-un ardei iute.

4. Face febră în noaptea care precede plecarea în vacanță și neapărat la ora la care cabinetul pediatrului e închis.

5. Găsește că e fascinant cum stă mă-sa pe budă, așa că o însoțește de fiecare dată.

6. Preferă să se joace cu suluri de hârtie igienică, decât cu jucăria pentru care a plâns câteva săptămâni.

7. Spune în sfârșit pentru prima dată că îi e poftă de broccoli, și fix atunci nu am.

8. Vomită când îl îmbrac pentru prima dată în hainele alea scumpe, de firmă.

9. Frații se ceartă între ei toată ziua, ca să devină brusc cei mai buni prieteni, cu cinci minute înainte de culcare.

10. Udă patul exact în seara în care am schimbat așternuturile.

11. Reușește să răstoarne o pungă întreagă cu cei ma sfărâmicioși covrigei din lume, în mașină, imediat ce am fost cu ea la spălătorie.

12. La drum lung, în mașină, o să-mi mestece mințile, întrebându-mă într-una: când ajungem odată? Doar ca să adoarmă cu exact cinci minute înainte să ajungem la destinație.

13. Are șapte fulare, dar vrea să-l poarte doar pe acela care s-a pierdut în parc.

14. Are un puseu de creștere de îndată ce i-am înnoit garderoba.

15. Îmi zice că i s-au schimbat gusturile și mâncarea lui preferată nu mai e aceea pe care tocmai i-am pregătit-o, petrecând două ore în bucătărie.

De fapt nu sunt doar cincisprezece, dar am de gând să mai și dorm în seara asta, așa că o să mă opresc la atâtea.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Mamele au nevoie de mame. De ale lor, sau de alte mame. Ca să știe și să vadă și să audă, că nu sunt singure. Că nu doar lor li se opresc strigătele în gât și că nu doar lor le gâlgâie lacrimi sărate, tot acolo, în gâtlej. Mamele au nevoie de mame.

Ca să nu se mai simtă vinovate că iar le e greu, că ar fugi, că ar urla și ar lovi saci de box până și-ar zdreli pumnii. Mamele au nevoie de mame. Să le facă o tocăniță cu piure și o cafea cu lapte. Să le trimită puțin la plimbare, să le ia în brațe și să le țină strâns. Să le spună gata, gata, hai că o să fie bine, gata, acum ești extenuată dar o să treacă, ai să vezi, haide, gata. Mamele au nevoie de mame, când nu le-au mai văzut demult pe ale lor. Mamele au nevoie de mame când sunt mici, dar și când au crescut sau când încep să aibă fire albe prin păr.

Mamele au nevoie de mame, ca să nu devină invizibile. Mamele au nevoie de alte mame, pentru că deseori doar acestea le observă. Au nevoie să știe că și alte mame fac greșeli. Că și altele mai țipă. Mamele au nevoie să bea o cafea în liniște cu alte mame. Să-și spună una alteia: nu ești singură, sunt aici pentru tine, te văd și faci o treabă grozavă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Lui Ozzy i-au fost extirpate azi două formațiuni nodulare de pe spate. Nimic foarte serios, suficient însă ca să fie adormit pe durata procedurii medicale. Urma să rămână la cabinet sub supraveghere până seara, dar totul a decurs atât de bine încât M l-a putut aduce acasă după ce s-a trezit.

Lui Iris nu i-am spus decât atunci când am adus-o de la școală și a observat lipsa câinelui, pentru că n-am vrut să stea îngrijorată la ore. Când a auzit cuvintele Ozzy și medic laolaltă, a izbucnit în plâns. Probabil și-a amintit pățania din ajunul nașterii lui Zmeu și speriatura pe care am tras-o cu toții atunci. Citiți aici, dacă nu mai țineți minte.

E drept că și eu am stat cu sufletul mic până l-am avut din nou acasă. Chiar și atunci, am tresărit văzându-l așa, încă amețit, ras pe spate și cu pansamentul însângerat.

Iris s-a cerut în curte, unde s-a dus să consoleze dulăul. M-am uitat minute bune pe fereastră la ea și Ozzy. Câinele se lăsa dezmierdat cu nerușinare, în timp ce Iris își lăsa fața pe capul lui mare și-i zicea: mi-a fost frică să nu pățești ceva, că tu ești fratele meu mai mare și te iubesc foarte tare.

E bine Ozzy, o să mai meargă câteva zile la control, dar pare în regulă. A mâncat, a băut, ba și-a luat și mingea în gură cerând joacă. Fetița doarme, că mâine se trezește tare devreme. Iar dimineață, când o să plecăm spre școală, o să-i spună iarăși lui Ozzy: să nu plângi după mine că mă întorc repede. Așa cum îi zice de fiecare dată.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Într-o zi, nu prea departe de acest moment, eu nu îți voi mai fi de ajuns.

Într-o zi, curând, brațele mele îți vor rămâne mici, iar tu vei încăpea mai bine și mai confortabil în brațele propriei tale vieți.

Într-o zi, la doar o clipire distanță de azi, îți voi auzi glasul mai mult prin telefon și mai puțin în persoană.

Într-o zi, vei urca munți și vei traversa oceane, poate vei visa și să zbori ca vulturii. Zboară copile, zboară cât poți tu de sus, o să-ți zic. Sau zboară jos, joacă-te cu curenții de aer, dacă așa îți place mai tare.

Într-o noapte de vară, vei cânta în jurul unui foc de tabără și îmi imaginez că vei râde și atunci în gura mare, cu capul lăsat pe spate, cum faci acum.

Vei cunoaște oameni ca florile și alții ca buruienile. Vei lua decizii bune și altele mai puțin. Cele din urmă îți vor fi lecții, nu prea ai cum să scapi de asta.

Într-o zi, eu nu îți voi mai fi de ajuns și va trebui să te las să pleci, cu zâmbetul pe buze. Promit să învăț cum, până atunci.

Îmi vei spune uneori “sunt bine, mama” sau “am mâncat, mama, cum să nu”, sau “n-am nevoie de nimic, mama, am tot ce-mi trebuie, serios”, iar eu voi ști dacă chiar ești bine și dacă chiar ai mâncat. Voi ști, pentru eu că te-am purtat în pântece, eu ți-am alinat dureri, ți-am șters lacrimi și m-am bucurat de fiecare victorie de-a ta. Eu, mama ta. Tu, copilul meu.

Într-o zi vei conduce mașina, vei merge prin ploaie fără umbrelă, vei bea o cafea cu fetele, te vei îndragosti, vei călători, vei munci, vei alege cărți din librărie, vei găti friptură cu cartofi în bucătăria ta, vei studia, vei munci, vei iubi, vei privi stele, vei plânge și vei râde. Pe drumul tău. Să trăiești, copilă, să trăiești totul cu entuziasm, lasă jumătățile de măsură pentru alții. Fii curajoasă!

Cândva, vei vedea dimineți pe care ochii mei nu vor mai putea să le vadă. Într-o zi o să se întâmple și asta.

Până atunci, însă, mai odihnește-ți puțin capul în poala mea și lasă-mă să-ți mângâi părul moale. Să mai stăm așa, cât tu ești încă mică și eu îți sunt încă de ajuns. Pentru că într-o zi, eu nu îți voi mai fi.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Îi învățăm de mici pe copii că focul e periculos și să nu se joace cu chibriturile. Îi învățăm că atunci când arde și adulții din jur nu pot stinge focul, sunăm la 112 ca să cerem ajutor. Îi învățăm că pompierii intervin în cazul unui incendiu și salvează oameni. Că doctorii tratează arsuri. Pentru că teoretic acestea sunt niște adevăruri. Pentru că într-o societate funcțională, așa stau lucrurile.

În realitate însă, la 112 e posibil să ne răspundă o doamnă arogantă și sarcastică, așa ca aceea care a preluat apelul părinților speriați că bebelușa lor de șase luni urina cu sânge.

Citiți știrea aici.

În realitate pompierii pot veni însă nu și interveni, din cauză că nu au cu ce, ca în cazul de azi, de la Constanța, unde o doamnă a murit după ce s-a aruncat de la etajul șase, încercând să se salveze din incediul ce izbucnise în apartamentu ei, iar pompierii au privit-o fără să miște un deget.

Citiți știrea aici

În realitate, doctorii pot să nu-ți curețe arsurile și să te trimită în Belgia cu trei bacterii și o ciupercă, ca să mori acolo, nu în spitalele în care te-ai infectat. Ca în cazul domnului care s-a electrocutat la Constanța în luna ianuarie și care s-a stins ieri în urma unei lungi suferințe.

Citiți știrea aici.

Iar știrile acestea sunt doar de ieri și azi. Nu sunt filme horror, sunt realitatea în care trăim, sau, mă rog, la cum arată lucrurile, supraviețuim.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Când era copil de grădiniță și mergeam după-amiaza după ea, mereu aveam un nod în gât. Abia așteptam s-o văd și s-o aud trăncănind, dar mă obișnuisem deja că ea devenea mofturoasă imediat ce mă vedea la ușă. Motive găsea o mulțime. Ba nu era pregătită să plece, ba nu dormise suficient, ba se certase cu careva sau pierduse vreo jucărie, ba mai voia să se joace puțin. Și devenea urâcioasă.

Însă, în realitate, după ce o zi întreagă se supusese regulilor din clasă, apăream eu, iar ea putea în sfârșit să dea frâu liber tuturor frustrărilor pe care le adunase.

Acum, că a mai crescut și că e școlăriță, lucrurile stau altfel. Când mă vede e numai zâmbete. Mai ales după toată școala online, lipsa de socializare și toate zilele în care doar a visat să stea față în față cu colegii. E tare greu să fii copil zilele astea.

Ajung la școală împingând căruciorul în care șade un Zmeu destul de somnoros. Mame, bunici și câte un tătic sau doi, își așteaptă și ei copiii sau nepoții, aruncând din când în când câte o privire către colțul de clădire de după care vor apărea în curând micuții.

Prima data li se aud glasurile, sunt zgomotoși și veseli, iar noi, părinții ne animăm rapid. Vin unul după altul, în șir indian, care cu căciula pe-o ureche, care cu geaca descheiată sau cu șiretul de la o gheată dezlegat. Cară în mâini ba sticle de apă, ba adidașii, ba un desen făcut la ora de artă. Unul strigă mama, altul strigă tata sau pe vreun frate, iar al treilea vrea s-o ia la fugă înaintea tuturor celorlalți.

Fac cu mâna agitați, de parcă nu și-ar mai fi văzut părinții de câteva zile, au gurițele întinse până la urechi și zumzăie într-una. Ies pe rând pe poartă și se aruncă iute în brațele părinților.

Mie îmi sclipesc ochii când în sfârșit o văd pe-a mea, uite-o, are părul prins în coadă, breteaua rucsacului i-a alunecat de pe umărul stâng și mă caută cu privirea. Când mă vede, i se luminează fața. Mă strigă și îmi zice ceva despre ce s-a jucat și cu cine, dar e încă departe și nu înțeleg nimic. Ajunge lângă noi și se apleacă imediat la frate-su, pe care-l strânge și-l pupă insistent. El se bucură și râde la ea, dar îl strânge prea tare și protestează împingând-o.

Mi-a fost dor de tine, îi zic, iar ea se uită fix în ochii mei și mă întreabă, chiar mama, chiar ți-a fost? Sigur că da, spun, amândurora ne-a fost, Zmeu te-a strigat toată dimineața prin casă.

Îl ia de mână, el în cărucior, ea mergând pe lângă acesta și nw plimbăm uneori așa până acasă. Alteori se suie pe toate bordurile, se oprește la fiecare melc sau băț și calcă prin toate bălțile. Dar nu de data asta. Pe drum îmi povestește cum a învățat o literă care seamănă cu “i”, dar nu e chiar “i” ci are un acoperiș mic deasupra capului. “î”, îi spun. Da da, așa e, “î” de la împărăteasă, zice ea. Sau de la împreună, adaug eu.

Împing căruciorul fixând cu ochii nu drumul, ci mâinile lor împreunate. E atât de greu uneori cu ei, iar eu atât de frântă, încât îmi doresc să dispar undeva măcar câteva zile. Apoi uite, se întâmplă asta. Se țin de mână tot drumul spre casă și ea încetinește de fiecare dată când ocolesc cu căruciorul vreo groapă, doar ca să-i nu-i dea lui drumul. Cred că ăsta e felul meu de a face față oboselii, mă încarc cu momemte din-astea mici și drăgăstoase între ei. Împreună e sigur cuvântul meu preferat cu “î”.

Spune cum s-a jucat de-a zombie cu colegii, că și-a împărțit clătitele din banane cu X, sau că s-a certat cu Y. Ascult și scot câte un sunet mirat sau câte un “aaaa” mai lung. Pun întrebări și am grijă să țin minte tot ce-mi răspunde, pentru că e important ca mama ta să te asculte.

Împing căruciorul și mă gândesc că împreună e cu siguranță cel mai frumos cuvânt cu “î”.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Probabil că multe dintre voi ați văzut deja imaginile cu dobitocul care a dat de pământ cu un copil de 13 ani, la Hunedoara.

La fel ca mine, bănuiesc că sunt și persoane care n-au putut să se uite la filmarea respectivă. Eu am reușit doar să citesc descrierea agresiunii, mi-a ajuns, mai ales că am o imaginație generoasă.

N-am să despic firul în patru, nu vreau decât să zic ceva. Data viitoare când cineva mai zice: “ei, și ce dacă îi dau copilului câte o palmă, și pe mine mă mai altoiau ai mei și uite că sunt bine”, să vă aduceți aminte de animalul ăsta care a luat de gât un copil de 13 ani și l-a trântit, fapta fiind atât de violentă încât a rezultat cu pierdere de cunoștință, amnezie și fractură la osul occipital.

Nu, copiii bătuți nu vor fi niciodată bine, din contră, mulți se vor transforma la rândul lor în agresori. Sub o formă, sau sub alta.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Orice femeie care a adus un copil pe lume, poate să spună că nici o altă emoție nu poate fi comparată cu ce simte ea atunci, în primele zile după naștere.

Cât de copleșitor este tot ce se întâmplă cu mama pe ambele planuri, fizic și emoțional. Câtă fragilitate, iubire și vulnerabilitate există atunci în sufletul ei. Toate la intensitate maximă. Plânge și râde deopotrivă, privind iar și iar degețele cu unghii lungi, urechiușe minuscule, mâini subțiri și sprâncene vag desenate, pe chipul copilului pe care tocmai l-a născut.

Sunt zile pe care le va purta cu ea mereu și chiar dacă unele momente i se vor șterge inevitabil din memorie odată cu trecerea timpului, ea nu va uita niciodată ce a simțit atunci. Ba chiar, cu ochii închiși va reuși oricând să invite în suflet acea amintire. Din nou și din nou, oricând va dori.

Eu n-am uitat nimic din acele zile. Mai ales din cele petrecute în spital. De durerea fizică, de senzația de leșin atunci când m-am ridicat din pat. De sângele care curgea fără oprire și care formase o băltoacă la picioarele mele. Senzația că-mi fugea pământul de sub picioare. Nepriceperea mea la Iris, când nu știam de unde s-o apuc ca să-i schimb scutecul. Durerea la alăptat. Teama că n-o să pot crește copilul, că n-o să fac bine, că n-o să fiu niciodată la fel de bună ca celelalte mame.

După fiecare naștere însă, am avut câte un înger păzitor. Când am născut-o pe Iris, a fost o doamnă asistentă din salonul post operator, care prin profesionalismul și grija ei, mi-a infirmat toate temerile pe care le avusesem legate de personalul medical. M-am simțit în perfectă siguranță cu ea, o senzație pe care mi-o amintesc foarte bine și acum. Pentru asta îi rămân veșnic recunoscătoare. Înainte să i se termine tura i-am mulțumit. Fără plic, doar cu cuvinte. Pentru că sunt importante cuvintele și mai important e să ne verbalizăm aprecierea pentru cineva care merită.

Când l-am născut pe Zmeu, îngerul a fost tot o asistentă. Ea ne îngrijea când am fost mutați în salon. Ei bine, femeia aceasta s-a purtat cu mine ca o mamă. Eu nu mai eram speriată, cum fusesem la Iris, știam cum să apuc copilul acum, recunoșteam tăvălugul de emoții și dureri, aveam încredere în calitățile mele de mamă. Însă tot vulnerabilă eram. Mă vedeam în oglindă, cu urme vinete sub ochi, cu abdomenul încă umflat și incizia bandajată, dureroasă și-mi venea să-mi dau singură o îmbrățișare.

Probabil că remarcându-mi slăbiciunea aceasta, asistenta a devenit instinctiv mămoasă. Se asigura că mâncam, mă îndemna să dorm când dormea Zmeu, mă lăuda când alăptam, mă întreba cum mă simt, îmi netezea așternutul și îmi zâmbea de fiecare dată. Tot fără plic. Șederea mea acolo a fost mult mai plăcută datorită ei. A fost ca o mamă de împrumut pentru o proaspătă mamă. A fost exact ceea ce aveau eu nevoie să fie. A dăruit fără să-mi ceară ceva în schimb.

În ziua în care m-am externat, l-am rugat pe M să-mi aducă o felicitare pe care voiam să scriu câteva cuvinte de mulțumire pentru doamna asistentă. Nu era tura ei, dar m-am gândit că s-ar fi bucurat s-o primească atunci când se întorcea la serviciu. Însă împrejurările au făcut ca la externare, unei singure rude să-i fie permis accesul în spital. Iar aceasta a fost mama mea, pentru că M căuta să cumpere pompă de sân pe la farmacie, iar eu am uitat de felicitare.

Am găsit-o apoi acasă, într-un plic, însă era prea târziu. Sper doar că i-am mulțumit în acele zile din spital, căci nu-mi aduc aminte dacă chiar am făcut-o. I-am mulțumit însă în gând de fiecare dată când mi-am amintit de nașterea lui Zmeu.

Și a avut dreptate, doamna asistentă, m-am descurcat nemaipomenit cu doi copii când am ajuns acasă. Mulțumesc și pentru asta!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Luna ianuarie vine mereu cu viscol. Nu țin minte vreun an în care vântul ăsta turbat care ridică zăpada, să fi lipsit. Suflă ca nebunul în copacii din fața casei, cocoșîndu-i, apoi ridicându-i și culcându-i din nou, asemănându-i cu doi parteneri de dans împiedicați și nepricepuți.

Acoperă totul cu alb, masa, băncile, curtea, acoperișul, pervazele ca niște ochi machiați, câteodată chiar și câinele, dacă doarme adânc. Și cum șuieră, Doamne, cum vâjâie și se tânguie pe la colțurile casei. Ziua nu-l auzi prea bine printre atâtea alte zgomote și sunete, dar noaptea n-ai cum să-l ignori. Ascultă-mă, aproape că zice, nu te face că nu mă auzi, știu că nu dormi. Cum ai putea, când îți izbesc zăpada de geam și îți ling cu limbi de vânt rama ferestrei?

Apoi, dimineața, ridic jaluzeaua și în fața ochilor mi se așterne perfecțiunea. Atunci, după ninsoare și după vântul ăla nebun, când natura se odihnește, pare că nu mai există nimic rău sau urât pe lume. Zăpada e neatinsă, imaculată și netedă. Pentru scurtă vreme, viața e fără de păcat, pură, curată ca lacrima.

Ca în poveștile cu bunici care coc gutui în cuptor și spun nepoților povești cu Sfânta Vineri și Roșu Împărat, în timp ce tricotează șosete de lână.

E frumoasă iarna. O iubesc din tot sufletul, ca un copil, pentru că de-atunci durează amorul meu pentru ea, de când călăream sania și bulgăream copiii din vecini. De când încheieturile mâinilor îmi erau mereu goale și pe mănuși aveam guguloaie de zăpadă înghețată.

Ea îmi trădează uneori iubirea, ca o femeie ușoară care se plictisește repede și pleacă înainte de vreme, dar eu niciodată pe ea. O aștept mereu, ca un amant pe un peron de gară, să vină și să o iubesc așa cum mi se-arată, ba vijelioasă și turbată, ba domoală și blândă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Am rugat-o să țină ușa magazinului, ca să pot intra mai ușor cu căruciorul. Fac uneori asta. Iar ea strângea mânerul ăla cu ambele mâini, mândră că mă ajuta pe mine și pe frate-său, opintindu-se pe picioare, pentru că ușa era tare grea la cei șase ani ai ei.

Iar în urma mea, cu copilul spetindu-se să țină ușa în continuare, a intrat cu nonșalanță în magazin un domn. O fi crezut că plătește Profi copii de șase ani să țină ușa boierilor, că n-a zis nici “scuze”, nici “mulțumesc” când a observat-o pe Iris cum se căznea cu mânerul între mâini. Poate zicea totuși, dacă îi întindea Iris și covorul roșu înaintea prețioșilor săi pași, cine știe.

M-am ferit să fac vreo scenă, deși mă enervasem suficient de tare, amintindu-mi de alte și alte dăți în trecut, când mi se întâmplase să mă chinui singură cu ușa și căruciorul, în timp ce oameni în toată firea se strecurau pe lângă mine, prin deschizătura pe care mă căzneam să mi-o fac, de parcă aș fi fost invizibilă.

Dar eu sunt călită, obișnuită cu bădărăniile de genul ăsta, însă s-o văd pe Iris ținând ușa unui mitocan, m-a făcut să mă simt neputincioasă și rușinată, știind că-i va fi dat să treacă prin nenumărate situații similare în viață. Că eu n-o să fiu lângă ea de fiecare dată, desigur, iar ea va trebui să învețe să se descurce și cu mitocani.

Ajunse acasă, îi povesteam necăjită lui M întâmplarea, punctând pe lipsa de respect a individului, când m-a întrerupt Iris zicând:

– Mama, eu nu m-am supărat că i-am ținut ușa domnului. Am fost doar politicoasă, cum m-ai învățat tu.

O să învețe să se descurce și cu mitocanii, o să învețe să se descurce și cu mitocanii, o să învețe să se descurce și cu mitocanii! Trebuie s-o învăț să se descurce și cu mitocanii!

Dosar de Mamă e și pe Facebook