Când era copil de grădiniță și mergeam după-amiaza după ea, mereu aveam un nod în gât. Abia așteptam s-o văd și s-o aud trăncănind, dar mă obișnuisem deja că ea devenea mofturoasă imediat ce mă vedea la ușă. Motive găsea o mulțime. Ba nu era pregătită să plece, ba nu dormise suficient, ba se certase cu careva sau pierduse vreo jucărie, ba mai voia să se joace puțin. Și devenea urâcioasă.

Însă, în realitate, după ce o zi întreagă se supusese regulilor din clasă, apăream eu, iar ea putea în sfârșit să dea frâu liber tuturor frustrărilor pe care le adunase.

Acum, că a mai crescut și că e școlăriță, lucrurile stau altfel. Când mă vede e numai zâmbete. Mai ales după toată școala online, lipsa de socializare și toate zilele în care doar a visat să stea față în față cu colegii. E tare greu să fii copil zilele astea.

Ajung la școală împingând căruciorul în care șade un Zmeu destul de somnoros. Mame, bunici și câte un tătic sau doi, își așteaptă și ei copiii sau nepoții, aruncând din când în când câte o privire către colțul de clădire de după care vor apărea în curând micuții.

Prima data li se aud glasurile, sunt zgomotoși și veseli, iar noi, părinții ne animăm rapid. Vin unul după altul, în șir indian, care cu căciula pe-o ureche, care cu geaca descheiată sau cu șiretul de la o gheată dezlegat. Cară în mâini ba sticle de apă, ba adidașii, ba un desen făcut la ora de artă. Unul strigă mama, altul strigă tata sau pe vreun frate, iar al treilea vrea s-o ia la fugă înaintea tuturor celorlalți.

Fac cu mâna agitați, de parcă nu și-ar mai fi văzut părinții de câteva zile, au gurițele întinse până la urechi și zumzăie într-una. Ies pe rând pe poartă și se aruncă iute în brațele părinților.

Mie îmi sclipesc ochii când în sfârșit o văd pe-a mea, uite-o, are părul prins în coadă, breteaua rucsacului i-a alunecat de pe umărul stâng și mă caută cu privirea. Când mă vede, i se luminează fața. Mă strigă și îmi zice ceva despre ce s-a jucat și cu cine, dar e încă departe și nu înțeleg nimic. Ajunge lângă noi și se apleacă imediat la frate-su, pe care-l strânge și-l pupă insistent. El se bucură și râde la ea, dar îl strânge prea tare și protestează împingând-o.

Mi-a fost dor de tine, îi zic, iar ea se uită fix în ochii mei și mă întreabă, chiar mama, chiar ți-a fost? Sigur că da, spun, amândurora ne-a fost, Zmeu te-a strigat toată dimineața prin casă.

Îl ia de mână, el în cărucior, ea mergând pe lângă acesta și nw plimbăm uneori așa până acasă. Alteori se suie pe toate bordurile, se oprește la fiecare melc sau băț și calcă prin toate bălțile. Dar nu de data asta. Pe drum îmi povestește cum a învățat o literă care seamănă cu “i”, dar nu e chiar “i” ci are un acoperiș mic deasupra capului. “î”, îi spun. Da da, așa e, “î” de la împărăteasă, zice ea. Sau de la împreună, adaug eu.

Împing căruciorul fixând cu ochii nu drumul, ci mâinile lor împreunate. E atât de greu uneori cu ei, iar eu atât de frântă, încât îmi doresc să dispar undeva măcar câteva zile. Apoi uite, se întâmplă asta. Se țin de mână tot drumul spre casă și ea încetinește de fiecare dată când ocolesc cu căruciorul vreo groapă, doar ca să-i nu-i dea lui drumul. Cred că ăsta e felul meu de a face față oboselii, mă încarc cu momemte din-astea mici și drăgăstoase între ei. Împreună e sigur cuvântul meu preferat cu “î”.

Spune cum s-a jucat de-a zombie cu colegii, că și-a împărțit clătitele din banane cu X, sau că s-a certat cu Y. Ascult și scot câte un sunet mirat sau câte un “aaaa” mai lung. Pun întrebări și am grijă să țin minte tot ce-mi răspunde, pentru că e important ca mama ta să te asculte.

Împing căruciorul și mă gândesc că împreună e cu siguranță cel mai frumos cuvânt cu “î”.

Dosar de Mamă e și pe Facebook