Lui Ozzy i-au fost extirpate azi două formațiuni nodulare de pe spate. Nimic foarte serios, suficient însă ca să fie adormit pe durata procedurii medicale. Urma să rămână la cabinet sub supraveghere până seara, dar totul a decurs atât de bine încât M l-a putut aduce acasă după ce s-a trezit.

Lui Iris nu i-am spus decât atunci când am adus-o de la școală și a observat lipsa câinelui, pentru că n-am vrut să stea îngrijorată la ore. Când a auzit cuvintele Ozzy și medic laolaltă, a izbucnit în plâns. Probabil și-a amintit pățania din ajunul nașterii lui Zmeu și speriatura pe care am tras-o cu toții atunci. Citiți aici, dacă nu mai țineți minte.

E drept că și eu am stat cu sufletul mic până l-am avut din nou acasă. Chiar și atunci, am tresărit văzându-l așa, încă amețit, ras pe spate și cu pansamentul însângerat.

Iris s-a cerut în curte, unde s-a dus să consoleze dulăul. M-am uitat minute bune pe fereastră la ea și Ozzy. Câinele se lăsa dezmierdat cu nerușinare, în timp ce Iris își lăsa fața pe capul lui mare și-i zicea: mi-a fost frică să nu pățești ceva, că tu ești fratele meu mai mare și te iubesc foarte tare.

E bine Ozzy, o să mai meargă câteva zile la control, dar pare în regulă. A mâncat, a băut, ba și-a luat și mingea în gură cerând joacă. Fetița doarme, că mâine se trezește tare devreme. Iar dimineață, când o să plecăm spre școală, o să-i spună iarăși lui Ozzy: să nu plângi după mine că mă întorc repede. Așa cum îi zice de fiecare dată.

Dosar de Mamă e și pe Facebook