Lecţie de la un pietrar

1 (55)

S-a auzit tare. Buf. Cu coada ochiului, am văzut ceva la geam, însă n-am înţeles ce era. Am ieşit imediat în curte, ca să-l găsesc pe Ozzy adulmecând ceva ce arăta ca o vrăbiuţă căzută la pământ.

L-am chemat repede pe M, iar el a ridicat-o în palme. Era mică, cu ochi negri ca doi năsturei minusculi.
– E moartă? l-am întrebat eu cu vocea sugrumată.
– Nu, e doar foarte speriată, mi-a răspuns M. Cred că o urmărea vreun erete sau poate un uliu, din cauza asta n-o fi fost atentă pe unde zbura.
– Aşa-i, măi mititico? Aşa-i măi vrabiuţo, ai zburat tare tare, să nu te prindă eretele şi te-ai lovit de geam? Te doare ceva?
– E speriată tare, uite, mi s-a răhăţit în palmă.

Cu un deget i-am mângâiat capul mic, mai mic decât o nucă. I-am vorbit ca unui bebeluş, în speranţa că o să se liniştească. Am luat-o şi eu în palme, cât timp M i-a pregătit un culcuş, dintr-o sită de nisip de-a lui Iris.
– Are ceva rupt, e rănită? îl întreb eu
– Nu cred, nu pare, zice M, după ce se uită atent la ea. Dar nu cred că e vrăbiuţă, arată ca un pietrar.
– Nu-ţi fie teamă, n-o să-ţi facem nimic, o să te aşezăm aici puţin până te dezmeticeşti, ca să poţi zbura înapoi de unde ai venit, îi vorbesc eu pietrarului care pare să-şi revină.

M l-a luat şi l-a aşezat în sita căptuşită cu o cârpă moale, iar eu i-am turnat puţină apă într-o formă mică de nisip. Până să i-o duc însă, pietrarul nostru a dispărut. L-am căutat prin iarbă, temându-ne că poate a căzut din nou, însă nu l-am mai găsit. Ne-am bucurat, asta înseamnă că a reuşit să zboare.

Nu s-a întors să ne mulţumească, aşa cum se întâmplă în filme, însă a rămas în gândul meu încă vreo două zile. M-am tot gândit la cum a căzut, şi-a revenit, a prins puteri, s-a ridicat şi a plecat. Dacă ar veni din nou, l-aş ruga să mă înveţe şi pe mine cum se face.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Leave a Reply