Azi am scos din congelator ultimul pachet cu sarmale. Nu, n-am fost eu aşa de vrednică, nici măcar nu mă pricep prea bine să le împachetez. Ştiu să fac restul, însă împachetatul sarmalelor e pentru mine sinonim cu construirea unui robot.

Aşa că mama mi-a pregătit trei pachete, să le iau cu mine, când am fost în ultima vizită acasă. Trei pachete cu sarmale numai bune de pus la fiert. Acolo sunt acum, în oală. Bolborosesc în nişte suc de roşii, cu cimbru şi foi de dafin. Miroase în toată casa. Miroase ca la mama acasă.

Dacă fac un exerciţiu de imaginaţie, aproape că o pot auzi cum trebăluieşte în bucătărie. Aşa îşi exprimă mama mea dragostea. Acolo, în bucătăria ei mică, de nu te poţi învârti două persoane adulte în ea. Frământă, toacă, taie, ornează, răzuieşte, învârte în oale şi-n tigăi, apoi te pune să guşti puţin.

E suficient de acră ciorbă? Să mai pun puţină sare la tocăniţă? Ia vezi mamă, s-a fiert, să opresc focul? Hai gustă puţin să-mi spui tu dacă e bună.

Gust, cum să nu gust. Gust mâncarea aia care e mai bună decât oricare alta din lume, din tot universul. Aş mânca-o la fiecare mic dejun, prânz şi cină. Mi-aş hrăni foamea din suflet cu mâncarea asta, făcută cu mâinile ei.

Are mâini frumoase mama. Micuţe, fără a fi mici însă, cu pielea frumoasă, unghii drepte şi scurte, le-am privit admirativ de multe ori.

Miroase a sarmale la mine. Miroase a casă cu mamă care găteşte pentru copiii ei. A mamă care insistă să-i pună fiicei ei, care nu mai e tocmai copil, trei pachete cu hrană, pentru zilele în care ea n-o să aibă timp să gătească.

Dacă nici asta nu e iubire, atunci ce este?

Susa foto: Carte de Retete
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook