33-34


A venit  și martie. Adicătelea de-acum pot zice că luna viitoare nasc. Treabă ce-mi dă palpitații. Am emoții și frici multiple, unele legate de naștere, altele de faptul că Iris rămâne acasă în timp ce eu voi fi la spital, apoi de viitorul trai în patru.

N-avem nici un plan. Nici măcar despre cum vor fi aranjamentele de somn, care unde și cu cine o să doarmă, de fapt nu ne-am organizat în nici un fel pentru nici un aspect. De data asta vom lua totul așa cum vine și ne vom adapta la situație pe parcurs.

Ieri m-am apucat să fac bagajul pentru spital, căci da, voi naște la o maternitate de stat. Mi-am călcat cămășile de noapte, am împachetat scutece, șervețele umede și tampoane, apoi am netezit cu mâna hăinuțe minuscule și pufoase. Și uitându-mă la ele, mi-am dat seama că am uitat o grămadă de lucruri de data trecută până acum. De exemplu, nu mai știu cum trebuie îmbrăcat un nou născut. Adică, ok, îi pun un scutec, un body cu mâneci lungi, dar dedesubt se mai pune ceva sau nu? Că zău, am încercat ieri toată ziua să-mi amintesc asta. Cum a fost la Iris, cum o îmbrăcam pe ea. Dar în capul meu e o ceață deasă care nu pare să se ridice nicicum.

Burta împlinește 34 de săptămâni în curând. Zmeurică e foarte activ în continuare, eu mă simt bine chiar dacă dorm puțin și cu multe întreruperi. Citesc cât pot despre alăptare în speranța că de data asta o să-mi reușească mai bine. Dacă aveți sfaturi despre aspectul asta, le primesc cu mare drag.

Cam atât din lumea  noastră. Voi ce mai faceți? 🙂
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursă foto Pixabay

85 Shares

Când se termină iubirea?

întreabă din senin:
Mama, dacă se termină iubirea?
– Cum se întâmple așa ceva, puiule? Iubirea mea n-o se termine niciodată. Te iubesc până la stele, până în alte galaxii, până rătăcesc și apoi îmi găsesc drumul înapoi. O iubire de felul ăsta nu se poate termina niciodată.
– Nu, mama. Iubirea mea pentru tine. Dacă se termină?
Deschid gura și nu știu ce -i zic. Cum adică se termine iubirea ei pentru mine? De ce s-ar întâmpla asta? Ce-oi fi făcut eu greșit de își pune asemenea întrebare? Îmi dreg glasul și încerc par convingătoare:
– Nu cred se poate termina nici iubirea ta pentru mine.
– De ce?
Păi, vezi tu, iubirea dintre o mamă și copilul ei e cea mai specială dintre toate iubirile care există.
– De ce?
– Pentru o mamă își crește copilul în burtă, înainte -l nască. Acolo în corpul ei îi modelează obrăjorii și urechile, tălpițele și ochii, tot acolo îl ține în siguranță și la căldurică până când e gata fie născut. Apoi îl hrănește la țâță cu laptele ei, îl leagănă cu brațele, îi liniștește plânsetele, îi păzește somnul, îl protejează cum știe ea mai bine. Copilul o iubește la rândul lui pe mama, încă din burtică. De-aia o lovește uneori cu piciorușele sau mâinile.
Ca -i spună o iubește?
– Exact.
Așa face și Zmeurică?
Da, și la fel ai făcut și tu. Știam iubeșți încă de când erai în burtica mea.
Și când se termină iubirea asta?

E clar n-o renunțe la întrebarea asta, și eu nu știu deloc ce -i răspund. Îmi vine fac n-aud și -i distrag atenția, însă știu după o vreme va întreba din nou. Bănuiesc însă nu are nevoie de un răspuns, ci de fapt încearcă ea -mi spună mie ceva și nu sește altă cale s-o facă. Așa încerc o ajut:
Crezi poate iubirea ta pentru mine se termină atunci când eu sunt supărată și poate țip la tine?
– Nu, nu atunci.
– Atunci când tu vrei ți citesc sau ne jucăm și eu îți spun trebuie lași lucrez?
– Nu.
– Atunci când îmi ceri înghețată și eu te refuz?
– Nu.
Când te cert?
– Nu.
– Atunci când îți spun sunt prea obosită și am nevoie de puțină liniște?
– Nu, nu, nu atunci.
– Atunci când?
– Iubirea mea pentru tine o se termine când n-o mai fiu favorita ta.
Mi se strânge sufletul. Deci e despre Zmeurică, e despre îngrijorările ei, despre nesiguranțele legate de venirea fratelui pe lume. Iarăși. vrea urlu în momentele astea. mi bag capul în nisip. Însă nu pot fac asta, n-am voie, nu-mi permit.

– Irisule, tu mereu vei fi favorita mea, n-o ți poată lua nimeni locul, niciodată.
Ba nu.
Ba da. Noi două avem între noi o magie făcută de zâne, care e imposibil de desfăcut.
– Ce fel de magie?
– E una despre dragoste. Făcută cu o baghetă aurie și cu sclipici plin de iubire. Zânele au presărat peste noi sclipiciul ăsta și au făcut magia pentru totdeauna, nimeni și niciodată n-o s-o poată desface. Eu te voi iubi mereu și tu vei iubi pe mine mereu.
Când iubirea mea o se termine, eu n-o te mai iubesc.
– Poate uneori o se mai scuture puțin din praful ăsta magic cu sclipici, și atunci o iubești mai puțin. Însă nu-i nimic.
– Nu? N-o te superi?
– Nici vorbă. O am eu destulă dragoste pentru amândouă, până când tu o te hotărăști iubești din nou. Eu o aștept răbdătoare. Ți-am zis e o magie specială și nu poate fi desfăcută nicicum. Indiferent ce se întâmplă, noi două o ne iubim.
– E roz sclipiciul ăsta?
În special roz, da. Zânele știu ți place foarte tare.
Se joacă cu un ponei și pare deocamdată nu mai are alte întrebări. Eu simt de parcă fi alergat un maraton, cu burta asta cât un butoi. Mi-ar prinde bine niște zâne acum, zău dacă nu. Unele care învețe ce fac data viitoare când ia Iris la întrebări.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

171 Shares

Ce cărți am mai citit

Orbi (Petronela Rotar)
Pe Petronela Rotar o urmăresc pe facebook pentru mi plac naturalețea și sinceritatea ei, dar mai ales curajul de a se expune în felul în care o face. nu imaginați vreodată -i ușor ți “speli rufele” în public. Ea totuși o face, inspirându-i și pe alții vadă dincolo de aparențe, poate chiar reușește împrumute cititorului puțin din curajul ei de a înfrunta lucrurile exact așa cum sunt.
“Orbi” e cartea despre care parcursesem mai multe recenzii pozitive, așa mi-a stârnit imediat curiozitatea. Am fost ușor intrigată găsesc în carte un alt tip de scriitură decât cel cu care eram obișnuită de pe blogul autoarei. O formulare diferită, dacă vreți, iar asta nu-i neapărat rău, capacitatea de a-ți suprinde cititorii e chiar o calitate.
Cartea explorează relația toxică dintre Alexa și Călin, una plină de abuz și traumele psihologice care decurg din aceasta. E o lectură necesară, cred, în societatea românească actuală, unde încă foarte multe femei sunt abuzate, unde se vorbește prea puțin despre hărțuire și violența în cuplu.
În spatele blocului (Mara Wagner)
Mi-a plăcut cartea asta, probabil pentru am copilărit în condiții similare cu personajul principal și aproximativ în aceeași perioadă. “În spatele blocului” o urmărește timp de un an pe Maria, fetița care își trăiește firesc copilăria la sfârșitul epocii comuniste. E un roman nostalgic, o aducere aminte și cred e mai degrabă apreciat de cei care și-au trăit la rândul lor anii copilăriei în acea perioada. Mara Wagner ne amintește de cozile interminabile, rațiile la alimente, joaca din spatele blocului, bucuria de a privi desenele animate sâmbăta și despre cum arăta viața într-o familie obișnuită.
Mi-ar plăcea ca aceast volum ajungă și sub ochii adolescenților/ tinerilor, mai ales ai celor care nu au trăit în acea epoca. Trecutul e important, iar această carte le-ar putea stârni curiozitatea de a afla mai multe despre cum arăta viața atunci.
Vara în care mama a avut ochii verzi (Tatiana Țîbuleac)
Deși cartea are doar osutadouazeci de pagini, n-am reușit s-o citesc dintr-o răsuflare. Am găsit-o fiind brutal de sinceră, greu de cuprins cu mintea personajul principal poate nutri atâta ură față de propria mama. Începutul cărții mi-a creat un puternic disconfort și suficientă frustrare încât n-o mai răsfoiesc câteva zile.
bucur totuși am reluat lectura, pentru această carte s-a dovedit a fi una profundă, deși destul de incomodă, din cauza francheței cu care autoarea a abordeaza subiectul relației dintre mama bolnavă în stadiu terminal – fiul răzvrătit și depresiv, pe care ea l-a ignorat de-a lungul întregii lui copilării. “Vara în care mama a avut ochii verzi” e despre durerea de a pierde, despre incapacitatea de a trece peste această durere.
Sunt mușcăturile tale, a zâmbit mama arătândumi la sfârcuri, în timp ce eu o coboram în brațe pe scări ca pe un braț de vreascuri. muscai ca un lup când te-am alăptat. Ar fi trebuit nu-ți mai dau, dar tu sugeai și sugeai, nu mai voiai și altceva ca alți copii. Te-am iubit, Aleksy, te-am iubit cum am putut.”

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

20 Shares

Durerea din piept


Din decembrie până săptămâna trecută, Iris nu prea a dat pe la grădiniță. Au fost vacanțele, apoi diverse viroze au ținut-o și ele departe. Vremea a fost urâtă, ploioasă, străzile pline de noroi și am stat mai mult în casă decât pe-afară. Bineînțeles că un copil de patru ani are nevoie de activități, are nevoie să alerge, să țipe, să se manifeste în toată splendoarea lui chiar și atunci când e închis între patru pereți, pentru vreme îndelungată. Așa că începutul săptămânii trecute m-a găsit cu o nerăbdare pe care știu c-o cunoașteți și voi. Aia în care îmi doream doar să fie bine, fără nas curgător, fără tuse, să meargă la grădiniță, ca să iau și eu o binemeritată pauză de câteva ore. Mă simțeam obosită, burta mi-e tot mai mare, aveam musai nevoie de puțină liniște și leneveală.

S-au aliniat planetele și luni dimineață am dus-o la grădiniță, apoi m-am întors direct acasă. Plănuiam ca după ce îmi terminam treaba, doar să citesc, să stau întinsă pe canapea și să mă mai ridic de-acolo abia înainte de ora patru, când trebuia să merg după Iris. Visam de multă vreme la o asemenea zi. Zis și făcut, m-am tolănit pe pat cu cartea în mână și am citit, ba am și moțăit puțin la un moment dat. Apoi, când m-am trezit și am văzut că încă mai erau câteva ore bune până la patru, am simțit o apăsare puternică în piept, una pe care n-am putut-o alunga nicicum. Și nu, nu era de la sarcină.

Deodată mi s-a făcut foarte dor de Iris, am simțit o nevoie disperată să o văd, să o lipesc de mine și să o țin acolo până m-aș fi liniștit, până când bătăile inimii mele și-ar fi regăsit ritmul. Mi s-au umplut ochii de lacrimi, apoi am început să plâng de-a binelea. Îmi dorisem atât de mult jumătatea aceea de zi doar pentru mine, adică fără Iris, apoi când primisem exact asta, realitatea mă lovea în față. Mai avem atât de puțin timp doar cu ea.

Timpul nostru în formula asta urmează să se termine în câteva săptămâni. În scurt timp, Iris mă va împărți cu încă un copil. Unul care deși e fratele ei, pentru ea va veni ca un străin, poate chiar ca un intrus. Știe tot ce presupune asta, știe că zilele și nopțile noastre nu vor mai arăta la fel, știe toată teoria, însă sunt sigură că habar n-are ce-o așteaptă. Mă exprim în felul ăsta, pentru că mă pun în locul ei și încerc să înțeleg lucrurile din perspectiva copilului de patru ani, care deodată nu mai e centrul universului în familia lui.

Și mă doare până la lacrimi durerea ei, deși e o durere care încă nici măcar nu e aici. Mă doare în piept doar imaginându-mi cât de greu îi va fi. Până a împlinit trei ani, am stat tot timpul împreună, m-a avut pentru ea în fiecare clipă a vieții ei și nu ne-am despărțit niciodată mai mult de două ore. Apoi a mers la grădiniță și lumea ei s-a mai lărgit, însă tot foarte mămoasă a rămas. E o fetiță iubitoare care are nevoie tot timpul de contactul fizic cu mine. De îmbrățișări, de ținut de mână, de pupături și mângâieri.

Într-un mod absurd, deși sunt nerăbdătoare să trăiesc viața în patru, să-l primesc pe Zmeurică în familia noastră și să-l aduc acasă, mă simt vinovată. Vinovată că-i dau viața peste cap lui Iris. Că va deveni soră mai mare fără s-o fi întrebat cineva vreodată dacă-și dorește musai asta. Mă doare în piept haosul și dezordinea prin care va trecea ea în curând. Mi-e teamă că n-o să știu să-i arăt și atunci cât de tare o iubesc, că poate între țipete de bebeluș și nopți nedormite, o să fiu mai puțin disponibilă pentru prima mea copilă. Că o să se simtă abandonată și rănită. Că o să regreseze. Că obosită fiind, o voi repezi, că nu voi mai avea timp să-i citesc sau pentru joacă.

Așa că am plâns în ziua aceea de luni, cu pieptul îngreunat de dor și de griji, de temeri și de îndoieli, până când a venit ora patru și m-am dus după Iris la grădiniță. Am strâns-o tare și m-am abținut cu greu să nu plâng iar. Am plecat împreună spre casă ținându-ne de mâini, mama și copilul ei, in timp ce din burtă Zmeurică parcă încerca să mă liniștească: haide măi mama, haide că va fi bine!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

138 Shares

Pe bune, Murphy, pe bune?


În
fiecare dimineață în care trebuie meargă la grădiniță, Iris se smiorcăie. Nu vrea se trezească, mai cere încă cinci minute, bodogane, se plânge, șoseta nu e bine pusă, tricoul are o eticheta care o zgârie, de ce trebuie și pună colanții ăia, vrea pâine cu unt, dar de ce nu am prăjit-o, doar eu trebuia -i citesc gândurile, știți voi, tot festivalul. Toate astea pentru a fost nevoie se trezească atunci când ea ar mai fi vrut doarmă. E drept și mie mi-e milă s-o trezesc, căci somnul la ora aia îi este profund și doarme exact ca un îngeraș frumos.

explic. De când sunt cam cât un butoiaș, cu burta din dotare, somnul nu mi-e tocmai lin. Nu-mi găsesc poziție bună de somn, ficiorul pe care-l găzduiesc face dansul călușerilor fix când întind și trezesc des ca merg la baie. Noaptea care a trecut n-a fost una chiar fericită, am avut nenumărate treziri, iar după ora trei n-am mai reușit mai adorm, așa am citit întinsă lângă Iris. Am închis ochii din nou abia la cinci jumătate, iar la șase, surpriză, s-a trezit furtuna. Șase! Pe bune, mai copilă? Sâmbătă?

Să-mi explice și mie cineva, după care lege nescrisă copiii nu se pot trezi deloc atunci când merg la grădiniță, dar dispun de toată energia în diminețile din weekend? Pe bune, Murphy, pe bune?

“Dosar de Mama” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

50 Shares