– Mama, vau ţeva bun.
– Ce să-ţi dau puiule, ceva bun?
– Ţeva bun bun şi gustos.

Ştiu ce vrea, dar îmi place jocul ăsta. Ea îmi zâmbeşte de parcă mi-ar cere luna de pe cer.
– Şi zici că vrei, aşa-i?
– Da, să dea mama ţeva taie bun.

Mă ia de mână şi mă conduce la frigider. Trage de uşă şi mârâie puţin că nu reuşeşte s-o deschidă.
– Mama azută pe Iis, să dea un adei ioşu.
– Ardei vrei? întreb eu pe ton nevinovat.
– Da, mama să dea lu Iis un adei maie maie şi mai maie.

Scot un ardei kapia din frigider.
– Daaaaaaa, exclamă în timp ce spăl ardeiul. Ţopăie lângă mine şi arată ca un căţel mic ce dă din coadă, în timp ce aşteaptă.
Îi întind jumătate de ardei, iar ea o înşfacă de parcă n-ar fi mâncat nimic toată ziua. Îşi înfige dinţii mici în carnea tare a ardeiului şi muşcă cu poftă. Priveşte atentă la bucata rămasă în mână, întorcând-o pe toate părţile şi studiind-o cu grijă.

Muşcă din nou, iar din leguma proaspătă sar stropi care îi înroşesc buzele şi jumătate de faţă. Mestecă cu gura deschisă, plescăind cu plăcere. Mormăie cu satisfacţie după ce înghite. Muşcă din nou şi ardeiul crănţăne între măselele ei. Mă gândesc cât de enervant ar fi dacă un adult ar mânca aşa şi cât de drăguţ e când o face un copil.
– Tu Irisule, e bun?
– Mhmm, răspunde cu gura plină. Mai vau.

Jur ca m-aş uita la ea aşa, până mâine.
No bun, acum mă duc să-mi fac o salată şi eu, că mi-a făcut o poftă copila…

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Întrebându-mă oare de câte ori mă enervez într-o zi, am descoperit cu oarecare jenă că nu de puţine ori. Mă pot enerva foarte uşor pentru că mi-am turnat nişte cafea fierbinte pe degete, pentru că nu mi-au ieşit chifteluţele cu dovlecel şi brânză, pentru că nu apuc să termin articolul ăla de care m-am apucat cu cinci zile în urmă sau că nu mi-am notat ideile pentru altele două, iar acum le-am uitat.

Mă enervez că uite, plouă deja de o săptămână şi suntem închişi în casă cu un copil hiperactiv care mai are puţin şi se caţără pe tavan, că mi-am propus să citesc azi şi iar n-am reuşit, că am de răspuns la mailuri şi nu ştiu când s-o fac, sau că mi s-a terminat fixativul. Mă opresc aici, deşi vă asigur că aş mai avea de adăugat la listă.

Ne enervăm în fiecare zi, pentru motive întemeiate sau nesemnificative, iar ca adulţi, considerăm că e firesc să fie aşa. Unii înjurăm în gura mare, alţii dăm cu pumnii în pereţi, trântim diverse obiecte, bodogănim în barbă sau poate chiar plângem (toate când nu ne văd copiii, da?), însă ne eliberăm într-un fel sau altul. Cu toate astea, de multe ori rămânem muţi de mirare când observăm că şi cei mici au izbucnirile lor, de parcă nu-s şi ei tot oameni.

Pentru că, să ne înţelegem, nu doar adulţii se enervează. Nu doar adulţii au frustrări. Nu doar adulţii se pot simţi blocaţi şi neputincioşi în faţa unui eveniment sau a unei situaţii. Diferenţa dintre adulţi şi copii e că unii au putere de control, pe când ceilalţi abia învaţă cum să şi-o dezvolte. Însă nu o pot face fără ajutorul nostru, al părinţilor. Copiii nu înjură, nu dau cu pumnii în pereţi, e drept, în schimb se înfurie şi plâng, ţipă, se dau cu fundul de pământ sau lovesc.

Astea sunt instrumentele pe care le au ei la dispoziţie pentru a refula. Furia şi lacrimile sunt fireşti şi nu trebuiesc refuzate copilului.
E bine să rămânem cu picioarele pe pământ şi să ne amintim că nu suntem în război cu propriul copil atunci când acesta are o criză de furie. Nu e un act de egoism din partea lui, nu plânge ca să ne facă nouă în ciudă, nici ca să ne arate că el e şeful.

Copilul simte furie şi plânge din varii motive. Ca să îl putem ajuta, e necesar să aflăm ce i-a cauzat supărarea. Aceasta poate fi declanşată de frustrarea faptului că nu reuşeşte să ducă la capăt o acţiune, sau să se exprime în cuvinte, de diverse sentimente care dau năvală peste el şi pe care nu le poate înţelege sau gestiona.

În calitatea de părinţi, avem datoria să-i învăţăm pe cei mici că furia e normală şi acceptabilă, că toată lumea o trăieşte din timp în timp, dar totodată să subliniem ferm că a fi furios nu e acelaşi lucru cu a fi agresiv. Scopul e că vrem să îl învăţăm cum să îşi canalizeze furia, nu cum să şi-o reprime.

Refuzul părintelui de a accepta emoţiile copilului poate avea consecinţe negative semnificative. Emoţiile care produc furia necesită atenţie şi validare din partea părintelui, deoarece acestea sunt intense, complicate şi produc multă confuzie copilului. Furia celor mici e un prilej de conectare cu aceştia, nicidecum un moment în care cerem copilului să înceteze.

Uneori, motivele pentru care copilul plânge pot fi absurde, chiar ridicole, iar situaţia în care se găseşte să nu-i justifice lacrimile. Pentru părinte un asemenea moment poate fi demoralizator, însă e important ca acesta să ştie că cel mic are nevoie să elibereze presiunea, să dea drumul şuvoaielor de lacrimi şi muci ca să se liniştească.
Prin puterea exemplului, părintele îşi poate ajuta copilul să-şi gestioneze emoţiile şi totodată furia. Desigur că acesta e un proces dificil, cu suişuri şi coborâşuri, proces care nu dă rezultate peste noapte, insă pe termen lung toată lumea are de câştigat.

Mai multe despre furie şi lacrimi puteţi afla participând la conferinţele susţinute de Laura Markham, la data de 13 mai 2017. Locaţie: RIN GRAND Hotel din Bucureşti. Găsiţi mai multe detalii aici.

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Iris e îndrăgostită. Da, da, este iremediabil îndrăgostită. Cine e norocosul, va întrebaţi, aşa-i? Cine e flăcăul care i-a furat iremediabil inima fiica–mii?

Ei bine, vă spun despre el că e mereu vesel şi zâmbeşte mult, are o gaşcă faină şi e foarte prietenos. Şi ce dacă e doar un şoricel? El nu e orice şoricel, e faimosul Mickey Mouse! Ştiţi şi voi, cel cu misca, musca 🙂

Iris nu se uită prea mult la televizor, iar la desene animate are un program pe care îl respectăm cu stricteţe. Clubul lui Mickey Mouse este singurul la care se uită cu zâmbetul pe buze, şi mai important, cu care interacţionează pe parcursul desenului. Strigă şi ea “misca, musca, Mickey Mouse”, numără cu gaşca lui Mickey, bate din palme cu entuziasm şi încearcă să ghicească ce unealtă se potriveşte la fiecare problemă pe care o întâmpina veselii prieteni.

Aşa că îmi face plăcere să vă anunţ că un nou serial, Mickey şi Piloţii de Curse, va avea premieră la Disney Junior pe data de 22 aprilie, la ora 10:30.

Cel mai îndrăgit personaj Disney, Mickey şi prietenii săi – Minnie, Pluto, Goofy, Daisy şi Donald – iau parte la curse pline de aventură şi umor în maşinile lor personalizate, în diferite locuri pe glob, dar şi în oraşul lor natal, Hot Dog Hills.

Serialul abordează teme precum umor, prietenie, lucru în echipă şi fairplay, puse în contextul curselor de maşini.

Programul ni-i prezintă pe Mickey şi gaşca lui la volanul maşinilor lor unice, în curse amuzante şi curajoase în jurul lumii, dar şi făcând năzdrăvănii în oraşul lor natal Hot Dog Hills. În afara pistei de curse, Minnie şi Daisy au propria afacere de succes ca Ajutoarele Abile, rezolvând problemele oricui are nevoie de o mână de ajutor. Special create pentru copiii cu vârsta între 2 – 7 ani, poveştile sunt concepute astfel încât să împărtăşească lecţii sociale şi emoţionale despre prietenie, muncă în echipa, optimism şi fairplay.

La fel că toate programele Disney Junior, serialul Mickey şi Piloţii de Curse are la baza o programă educaţională menită să cultive diferite arii de dezvoltare ale copilului: fizică, emoţională, socială şi cognitivă, precum şi stimularea abilităţilor de gândire, etice şi creative. Poveştile prezentate pun accentul pe modalităţi multiple de a rezolva diverse probleme şi sprijină copiii să dezvolte abilităţi de gândire critică, dar şi perseverenţă şi flexibilitate. Curiozitatea şi bucuria descoperirii sunt elemente centrale în serial, pe măsură ce Mickey şi prietenii săi explorează diferite ţări, culturi şi tradiţii în aventurile lor.

Disney Junior reflectă legătura emoţională pe care generaţii de consumatori o au cu poveştile şi personajele Disney, atât cele clasice cât şi cele contemporane. Programele Disney Junior îi invită pe părinţi să se alăture copiilor lor pentru a trăi experienţă Disney cu poveşti şi personaje magice, muzicale şi naturale, încorporând în acelaşi timp teme specifice de învăţare şi dezvoltare create pentru copiii cu vârste între 2 şi 7 ani. Serialele şi animaţiile Disney Junior combină inegalabilele poveşti Disney şi personajele îndrăgite de copii cu învăţarea, cuprinzând matematică, limbi străine, nutriţie şi stiluri de viaţă sănătoase, precum şi cu abilităţile sociale.

Ţinem minte, da? 22 Aprilie la Disney Junior
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Iris a fost un bebeluş ţinut mult în braţe. Nu, n-am învăţat-o în braţe, aşa cum mi s-a tot zis că am făcut (sau că mi-am făcut-o cu mâna mea, spus mai elegant), ci a fost bebeluşul care nu se oprea din plâns decât atunci când era ridicat, cu braţele mele în jurul lui. Nu accepta să fie întinsă nici în pătuţ, nici în cărucior, nici pe jos, nici pe sus, nici la stânga sau la dreapta, nicăieri altundeva decât în braţe. Doar ale mele.

Jur că am fost la distanţă mică de a pocni direct în meclă, oameni care îmi spuneau adesea că n-o să-mi mai coboare din braţe niciodată, sau alte mame care-mi declarau pe ton superior că ele au avut grijă să nu-şi înveţe copiii aşa. Aveam impresia că eu şi oamenii ăştia vorbeam limbi diferite.

Cum, suflete, să n-o iau în braţe dacă plânge? Cum să văd corpul ăla mic chircindu-se şi zguduindu-se de plâns, carne din carnea mea şi să nu-l iau în braţe? Când ştiam că acolo se va linişti, cum? Că guriţa va lua iar forma unei căpşuni şi nu va mai sta deschisă într-un ţipat care-mi sfâşia sufletul, cum?

Să ne înţelegem că nu toţi copiii sunt la fel, doh. De exemplu Iris nu tăcea la nimeni altcineva, nici măcar la M. I-o puteam pune în braţe doar cât mă duceam la budă, însă ea nu se oprea din plâns decât când mă întorceam. Şi-apoi când auzeam pe câte cineva că ăsta e răsfăţ, răs-făţ da, la un nou născut răsfăţ, auzi colea, mă băşicam toată. Nici nu o să deschid subiectul asta cu răsfăţul, pentru că o prostie mai mare decât asta nu există.

Zilele trecute o ţineam pe Iris în braţe şi am remarcat cât de tare îi atârnau picioarele pe lângă corpul meu. Adevărul e că nu-s nici eu vreo handbalistă înaltă, însă imaginea noastră reflectată în oglindă a fost ca un nou bobârnac. Creşte! Dar eu tot o duc în braţe şi-o s-o mai duc fix cât vrea. Dar fix atât cât vrea!
Şi ghici ce? Nu s-a mutat acolo, vrea hopa sus când simte nevoia să îmi arate că mă iubeşte, când îmi ţine faţa între palmele ei mici, nasul lipit de al meu şi-mi spune: te iubesc, mama.

Sau când se loveşte şi are nevoie de îmbrăţişarea mea ca să treacă mai repede.
Sau când ne întoarcem din parc şi oboseşte.
Sau când e supărată şi are nevoie de consolare.

Doar eu, mama ei, pot să fac lucrurile astea mai uşoare pentru ea, doar când stă cocoţată în braţele mele trec toate, şi muci, şi bube, şi supărări sau julituri. Şi sunt sigură că nu pentru multă vreme de-acum înainte. Aşa că dacă-ţi vine să mai spui “vai ce fată mare, dă-te jos de-acolo” când mă vezi cu fiică-mea în braţe, îţi sugerez să-ţi înghiţi cuvintele.

Îţi mai spun şi că nu, nu sunt chinuită de faptul că vrea în braţe, nu, nu mă deranjează că mă dor mâinile, nu, nu, nu. S-ar putea să te surprindă să afli că mie îmi place s-o ţin în braţe. Îmi place să-i simt greutatea. Îmi place să stea atât de lipită de mine, încât să-i simt bătăile inimii pe pieptul meu. Să-mi ţin copilul în braţe e un privilegiu, nu un răsfăţ, e o declaraţie de dragoste, nu o corvoadă.
Încetaţi, nu ne mai spuneţi să nu ne ţinem copiii în braţe!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

De puţină vreme a început să se joace şi singură. Fingers crossed, scuip în sân, bat în lemn, sper s-o ţină noul obicei. Le vorbeşte păpuşilor, ea întreabă şi apoi tot ea răspunde, le explică de ce trebuie să fie duse la medic, de ce trebuie să mănânce legume, plimbă maşina de gunoi şi tractorul prin cameră, construieşte cu lego sau colorează. Sin-gu-ră!

Şi ce dacă pentru timp scurt, petru mine faptul că în sfârşit se joacă şi singură, chiar dacă doar câte puţin, e motiv de dansat dansul bucuriei. Mă bucur nespus că îşi foloseşte imaginaţia, unde mai pui că acum primesc şi eu câte o pauză mică.

La ultima vizită pe care am făcut-o la bibliotecă, Iris şi-a ales Cartea Junglei şi Dumbo, prima cucerind-o de-a dreptul. Cartea are ilustraţii foarte faine şi colorate, iar Iris le priveşte lung minute în şir, în timp ce eu îi citesc, apoi pune întrebări multe pe măsură ce dăm paginile. De ce Mowgli plânge în coş? De ce îl salvează Bagheera şi-l duce la lupi? De ce e îmbrăcat numai în chiloţi, nu-i e frig? De ce doarme în copac? De ce nu e fetiţă?

Îi place atât de tare cartea încât nu mai vrea să fie strigată Iris, ci Mowgli.
– Mowgli via o banană.
– Mowgli face pişu.
– Mowgli meige în paic.

Nu ne deranjează deloc, deja a mai fost ba Elsa, ba Albă că Zăpada , ba Mica Sirenă. De data asta însă, diferenţa e că ne-a inclus şi pe noi în scenariu. Eu nu mai sunt mama ci Bagheera, iar M nu mai e tata, ci Baloo. Dacă are nevoie de ceva, aşa ne strigă.
– Baghiia s-o ia pe Mowgli în baţe.
– Baiu se joacă cu Mowgli cu mingea.

E drept că e haioasă, mai ales când se încurcă uneori şi zice mama, apoi se corectează imediat şi-mi spune Bagheera. După vreo două zile în care n-am mai fost mama, ci o felină neagră, m-am întrebat de ce ne-a desemnat ea rolurile în felul ăsta, ca mai apoi să înţeleg că probabil ne asociază cu respectivele personaje.

E chiar destul de logic dacă mă gândesc la asta. Baloo e ursul plin de voie bună, cu care Mowgli se joacă şi se tăvăleşte pe jos, e mare şi puternic, iar băieţelul găseşte mereu distracţie în braţele lui, Baloo îl lasă să facă tot ce doreşte, iar Bagheera e cea grijulie şi responsabilă care se gândeşte şi la pericole, care îl păzeşte de şarpele Kaa şi de tigrul Sheer-Khan. Puţin plictisitoare Bagheera asta dacă mă gândesc bine, mai ales că vrea să facă lucrul corect şi să-l trimită pe Mowgli înapoi în sat ca să trăiască printre semenii săi, iar el nu vrea, că doar e mai distractiv în junglă.

Hmm, oare aşa ne vede copila sau am luat-o eu pe arătură?
Acum recunosc că mi-e uşor teamă să îi citesc şi Dumbo 🙂

Sursa foto aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Acum că e suficient de mare (doi ani şi şapte luni) să se bucure de rezultatul muncii ei (sau a noastre împreună în cazul de faţă), încerc să o implic în diverse activităţi. De data asta, am făcut împreună felicitări de Paşte.

Ca să duceţi munca la bun sfârşit, aveţi nevoie de:
– coli de hârtie colorate
– lipici
– creioane colorate
– foarfecă

Am tăiat colile de hârtie în două, apoi le-am împăturit în formă de felicitare. Am decupat cercuri mici şi mari colorate, pe care mai apoi le-am crestat cu foarfeca. Am mai tăiat şi ovale mici, în formă de ouă.

Apoi am desenat puii la fel ca în filmuleţul din linkul de mai jos şi i-am lipit pe felicitare, împreună cu ouăle. Iris a ajutat la lipit şi mai apoi la colorat produsul final. Copiii mai mari însă pot ajuta şi la decupat.

Sunt sigură că oricine s-ar bucura să primească mai degrabă o asemenea felicitare, la care au lucrat şi cei mici, decât una cumpărată. Iris a fost foarte mândră de rezultat.
Ideea am găsit-o aici:  http://krokotak.com/2017/04/easy-to-make-easter-card/

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Îi place să picteze. I-am luat nişte vopsea non toxică, ce se curăţă foarte uşor de pe mâini sau diverse suprafeţe, astfel că umple coli întregi cu mâzgăleli, care desigur că par capodopere în ochii mă-sii şi ai lui tată-su. Însă copiii se pot plictisi repede, aşa că de data asta în loc de o foaie albă, i-am dat să picteze două pietre şi o scoică, adunate de pe malul mării în timpul ultimei noastre plimbări.

Sigur că i s-a părut foarte interesant să picteze altceva decât hârtie şi s-a distrat destul de bine colorând pietrele şi scoica. Mai ales când a auzit că vom decora curtea cu ele.
Aşa că vă recomand activitatea asta dacă aveţi copii cărora le place să picteze.

N-aveţi nevoie de mare lucru. Pietre, scoici, conuri, castane, fix ce vreţi sau aveţi voi pe lângă sau în casă. Vă mai trebuiesc vopsele, pensulă şi răbdare.
De ultima aveţi nevoie după activitate, când curăţaţi suprafaţa de lucru, copilul, părul copilului, tricoul vostru, eh, vedeţi voi ce se mai murdăreşte. 🙂

Distracţie plăcută! 🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

În rolul de părinţi facem tot ce ne stă în puteri pentru a răspunde nevoilor copiilor noştri. Uneori reuşim, alteori nu prea. Însă ne străduim cât putem de mult. Poate chiar până în punctul în care uităm că şi noi avem nevoile noastre. Iar dacă nu uităm, tindem să le ignorăm de multe ori.

Însă descoperim curând că nu putem funcţiona pe termen lung în felul ăsta. Nu putem răspunde corect nevoilor emoţionale ale copiilor, dacă nu avem în primul rând grijă de ale noastre. Iar ignorarea nevoilor emoţionale ale părintelui poate genera consecinţe negative.
Pentru a deveni un părinte cât mai bun, este esenţial să ai grijă de tine. E important să te hrăneşti corespunzător, să ieşi la aer şi să iei pauze, să dormi, să ai ajutor acolo unde este posibil, însă nu trebuie să uiţi nici de universul tău interior.

Auzim şi citim peste tot că pentru a avea un copil fericit, e nevoie ca mama să fie fericită. Stabilă emoţional. De acord! În calitatea de mamă, de-a lungul unei zile, treci printr-un rollercoaster de emoţii, pozitive şi negative deopotrivă. Poţi să simţi iubire şi bucurie, mândrie şi apreciere pentru tot ce ai la începutul zilei, ca spre finalul ei să te simţi neapreciată, stresată, agasată chiar.

E important să ne înţelegem emoţiile şi să le acceptăm aşa cum vin ele. Nu suntem chiar super eroi deşi de multe ori se spune asta despre mame şi nici nu ar trebui să încercăm să fim. Emoţiile sunt fireşti, chiar dacă ele ne surprind şi nu sunt pozitive mereu.

Experienţa emoţională a părintelui trebuie să fie înţeleasă şi exprimată, deoarece o influenţează direct pe cea a copilului şi îl ajută să înveţe despre propria sa reglare emoţională. De aceea e fundamental să înţelegem ce anume ne generează emoţiile şi cum acestea ne afectează comportamentul. Însă ca să facem asta, eu cred că e important să fim sinceri cu noi înşine, să ne acceptăm şi uneori să ne iertăm.

Şi mai apoi să lucrăm la ele, singuri sau cu ajutor. Să lucrăm la ele înseamnă de multe ori să vorbim despre ele, despre emoţiile noastre. E nevoie de un ascultător inteligent şi care să nu judece. Poate fi cineva din familie, soţul, o soră, mama sau o prietenă. Sau uneori poate fi terapia. Inteligenţa emoţională poate fi îmbunătăţită la orice vârstă, e necesar doar să fim disponibili să ne-o cultivăm.

Aşadar, îngrijindu-te de emoţiile tale îi faci un cadou nepreţuit copilului tău. Noi suntem persoanele care au cea mai mare influenţă în viaţa copiilor noştri, stă în puterea noastră să-i auzim şi mai apoi să-i învăţăm cum să navigheze în siguranţă, în acest complex labirint emoţional.

La data de 13 mai 2017, la RIN GRAND Hotel din București, vor avea loc conferinţele susţinute de Laura Markham. Găsiţi mai multe detalii aici.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Nu sunt ceea ce se numeşte o mamă relaxată, n-am fost nici când Iris era bebeluş, nu sunt nici acum când e toddler, probabil că nici nu voi fi vreodată. Sunt capabilă să mă îngrijorez destul de tare pentru nişte muci, o tuse sau câteva bubiţe. Nu e ceva ce pot controla, nu ştiu în ce fel m-aş putea educa să fiu mai calmă atunci când Iris nu e bine.
Totuşi, şi în condiţii de boală, eu tot mama copilei mele sunt, tot eu sunt responsabilă să o ajut, să-i alin suferinţa atunci când e bolnavă, stă în puterea mea să fac asta pentru ea. Şi o fac de fiecare dată. Apoi trece, şi până data viitoare nu mai trăiesc cu grijă.

Însă nu toate mamele au parte de pauză când vine vorba de sănătatea copiilor lor. Pentru unele mame răcelile, mucii şi bubiţele sunt floare la ureche. Unele mame au îngrijorarea drept tovarăş de drum. Merg împreună de braţ pe stradă, gătesc împreună în bucătărie, dorm în acelaşi pat şi încalţă aceeaşi pantofi. Zi de zi. Îngrijorarea nu le părăseşte niciodată. Şi ea nu vine aproape niciodată singură, ci însoţită de neputinţă.

Mihaela e una din mamele descrise mai sus. E mama care de un an de zile trăieşte însoţită de îngrijorare şi neputinţă. Mihaela e mama gemenelor Inna şi Ines. Fetele locuiesc în acelaşi oraş cu noi şi sunt cu doar câteva luni mai mari decât Iris.
Citiţi vă rog mai jos apelul unui mame care ne cere ajutorul:

“Numele meu este Mihaela Parvulet si sunt mama a 2 fetite gemene, Ines si Inna, in varsta de 3 anisori. Din nefericire, fetitele, care de altfel sunt 2 minuni, sufera de o boala rara, ce le slabeste treptat muschii si nervii: amiotrofie musculara spinala. S-au nascut ca niste fetite normale si sanatoase, dar ulterior , in jurul varstei de 1 an si 9 luni, am observat ca prezentau diferite defecte la mers. Mergeau incet si cadeau foarte des, mergeau distante scurte dupa care oboseau si cereau in brate.
Ne-am pus un semn de intrebare cand am observat, la locul de joaca fiind, ca ele nu pot urca scarile spre tobogan, cum o faceau ceilalti copii de varsta lor si nu puteau sta pe vine. Ca mama, nu mi-am vazut niciodata copiii alergand si zburdand in toate partile.

Timpul este cel mai mare dusman al acestei boli..pe masura ce zilele trec, boala progreseaza, iar muschii lor se usuca si nu le mai ajuta sa mearga, cum o fac ceilalti copii . A trecut 1 an de cand ni s-a pus acest diagnostic socant si in tot acest timp boala si-a pus accentul pe piciorusele fetitelor mele. Acum merg si mai putin, maxim 10’m, dupa care se aseaza sau cad, auzindu-le deseori spunand : “Mami, am obosit” .

Pana acum nu exista niciun tratament pentru vindecarea bolii, insa minunea s-a produs, cand de Craciun , a fost aprobat de catre FDA singurul medicament aparut vreodata in lume, SPINRAZA, care vindeca aceasta boala. Este foarte dureros sa-ti vezi copiii cazand de atatea ori in fiecare zi si sa nu poti face nimic pentru a impiedica acest lucru, este foarte greu sa vezi cum tanjesc sa alerge ca ceilalti copii si la prima incercare, sa cada si cu ochii in lacrimi sa intrebe, de ce ele nu pot? Mi-as da si sufletul sa pot sa le ofer acest tratament, insa el  valoareaza 1.500.000 $ .. Da, atat costa o sansa la o viata normala pentru fetitele mele ( 750.000 $ pentru fiecare) .

Deocamdata, medicamentul se gaseste doar in SUA, dar speram sa se aprobe de catre EMA si sa ajunga si in Europa cu un pret mai mic, pentru ca aceasta suma este inabordabila. De curand, am infiintat un ONG pentru ele, sperand ca astfel, prin intermediul salariatilor, sa putem sa strangem mai multe cereri prin care ni se doneaza cei 2% din impozitul anual pe venit. Asociatia se numeste ” INNA SI INES IMPREUNA LUPTAM” , avand cont deschis la Banca Transilvania : RO53BTRLRONCRT0390844101, pentru oricine vrea sa ajute!”

Mihaela şi familia ei au nevoie de ajutor. Au nevoie să nu mai trăiască doar cu îngrijorare şi neputinţă. Împreună le putem da şi speranţă. Puteţi ajuta donând 2% din impozitul annual pe venit.
Share if you care!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook