Complimente

h (30).JPG

Încă suntem la bunici. Pentru eu aici am copilărit şi trăit până la 25 de ani, încă mai ţin minte vecinii de bloc. Vecini care nu au văzut-o pe Iris niciodată până acum, sau poate doar atunci când avea vreo şase luni. Aşadar e lesne de înţeles cu fiecare vecin sau cunoscut cu care ne întâlnim, purtăm mai mult sau mai puţin această conversaţie:

Vai, asta e fetiţa ta?
Da, ea este, toată-i a mea.
– Ioi, dafrumoasă îi. Nu-i aşa eşti o frumuşică? Câţi ani ai? Cum te cheamă?
Iris răspunde inevitabil:
– Nu vei.
Interlocutorul întreabă:
– Ce zice?
– Zice nu vrea.
– Ce nu vrei tu buburuză mică, nu vrei vorbeşti puţin cu tanti, tu frumoasă cu părul blond?
Iris nu cedează:
– Nuuuu vei.
Vai tu, dar îi tare frumoasă, ca maicăsa. fie sănătoasă şi aducă numai bucurii.
Mulţumim, sărumâna, bucur v-am văzut.

Aşa-i când ai copil mic, complimentele curg şi din stânga şi din dreapta. Nu-mi displace, na, recunosc, bring it on. Şi-apoi cu buzunarul şi ego-ul plin de epitete care mai de care mai pompoase la adresa frumuseţii fetei mele, care doar de la sa a putut moşteni asemenea frumuseţe răvăşitoare, plimb îngâmfată, cu pieptul înainte şi pasul săltat.

Până întâlnesc cu vecinul care are aprozarul de la colţ:
Bună ziua.
Bună ziua. Vai, dar ce fetiţă frumoasă ai tu acolo? E a ta, aşa-i?
Se uită atent la Iris, apoi la mine.
– A mea e, da, laud eu.
Iar se uită cu atenţie la Iris, apoi iar la mine.
Şi aţi venit puţin la bunici, aşa-i, tu frumoasă mică?
Da, răspunde Iris.
Tu mititică, dar eşti frumoasă tare, tot uit la tine şi minunez ce frumuseţe de păpuşică ai.
Da, aprobă Iris.
Vecinul iar se uită lung la mine. Se încruntă puţin, ridică o sprânceană. Se uită la Iris şi zâmbeşte:
Frumoasă. Cu cine semeni tu oare ai ieşit aşa de frumoasă?
Iar se uită la mine, apoi continuă.
– Oare cu tatătu semeni? Ia spune tu frumoaso, semeni cu tăticutău, aşa-i?

“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

Kevin Costner nu uita, eu te-am iubit cândva

204

Zilele astea am revăzut “Dances with wolves”, ştiţi şi voi filmul ăla cu Kevin Costner şi indienii Sioux. Şi cum mă uităm eu aşa la figura lui candidă, cu ochi căprui fermecători, mi-am amintit că am fost tare îndrăgostită de el.

Oh da, aveam vreo unşpe ani când a ieşit The Bodyguard. N-aş mai fi ţinut minte exact, dar am verificat pe Imdb.com şi văd că filmul a fost lansat în noiembrie 1992. Ştiu sigur că era după sărbătorile de iarnă când a rulat şi la noi. Fusesem la colindat în anul ăla şi încă nu hotărâsem ce să fac cu banii pe care-i adunasem. Probabil că i-aş fi cheltuit aiurea pe jucării sau dulciuri dacă n-aş fi văzut afişul ăla.

Iote un bărbat care hotărât nevoie mare, ţine strâns o femeie în braţe. Ea are faţa ascunsă în umărul lui, genunchii ridicaţi spre piept şi mâinile încolăcite strâns în jurul gâtului lui. Imediat am ştiut că trebuie să văd filmul, să aflu de ce tanti stă aşa chircită şi lipsită de apărare la nenea în braţe.

Aşa că am mers la cinema cu vecinii. Prima dată am fost cu ei, da. Apoi am mai văzut “ The Bodyguard” încă de câteva ori singură, până când mi s-au terminat toţi banii adunaţi la colindat. Nici de o bomboană sau vreo pătrăţica de ciocolată nu mi-au rămas. I-am cheltuit pe toţi că să-l văd pe el, pe Kevin Costner, fix pe el, da. Daddy issues? Might be 🙂

Nu-mi amintesc ce găseam aşa de fascinant la el, însă eram sigură că-l iubeam, nu exista dubiu în legătură cu asta.
Visam la el cu ochii deschişi, la ce curajos era, cum o salva pe biata Whitney şi eram sigură că nu mai există pe lume un bărbat mai vrednic. Am fost dezamăgită tare când filmul n-a mai rulat, însă mai apoi, în adolescenţă când l-am revăzut, l-am găsit de-a dreptul răsuflat, iar ca adult n-am mai putut trece de prima jumătate de oră.

Aşa că acum m-am uitat la “Dances with wolves” cu uşoară nostalgie şi iar l-am găsit fermecător pe Costner. Acum stau şi aştept cu îngrijorare, să văd dacă o să mi se pară cool din nou egării roz sidefaţi, sucul Fresco la pahar cu aromă de piersici sau băiatul ăla tinerel din Baywatch (mda, şi de ăla am fost îndrăgostită).

Sursa foto aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Copilul tău ştie unde păstrezi medicamentele?

asian-girl-with-rx-pills

Într-o după-amiază oarecare, într-un oraş mic de provincie, o mamă care găteşte la bucătărie aude zgomote ciudate din dormitor.
Acolo, pe pat, găseşte corpul mic al fetiței de cinci ani, scuturat de convulsii puternice. Mai departe nu îşi aminteşte prea bine, nu ştie sigur nici cum a ajuns la spital, doar priveşte îngrozită cum cineva din personalul medical aleargă cu trupul inert al copilei în brațe.

O asistentă se răsteşte la ea:
– Ce a luat copilul?
Femeia nu ştie ce să răspundă, nu înțelege ce se întâmplă, cu ochii minții revede doar fetița întinsă în pat, zvâcniturile incontrolabile ale corpului său slăbuț, simte cum i se face frig şi zice:
– Nu ştiu.
– Ce fel de mamă sunteți? Cum să nu ştiți ce a luat copilul?

Femeia n-o mai aude pe asistentă, nu se simte jignită, simte doar că paralizează de frică. Deodată îşi aminteşte că fiica cea mare se va întoarce în curând de la antrenament şi că nu va găsi pe nimeni acasă. Vecinii probabil îi vor spune de ambulanță şi de sora ei mai mică, iar ea se va speria.

Soțul e plecat la Bucureşti şi se întoarce abia cu trenul de dimineață, mama nu-l poate contacta, e anul 1986, nimeni nu are telefon mobil.

Un doctor îi spune că fetița este la reanimare, că i s-au făcut spălături stomacale, că următoarele 48 de ore sunt critice. Intoxicație cu medicamente este diagnosticul, iar mama e sfătuită să mearga acasă şi să caute să afle ce medicament a băgat copila în spital.

E târziu când pleacă spre casă. Nu doarme toată noaptea, iar de dimineață îşi aşteaptă soțul în gară cu teribila veste.
Acasă caută împreună până găsesc în coşul de gunoi o cutie goală de Distonocalm şi multe pilule aruncate.

Cei doi sunt părinții mei, iar fetița de cinci ani internată la reanimare am fost eu.

M-am trezit după mai bine de 24 de ore, legată de un pat de spital. Nu vă grăbiți să-mi judecați părinții, medicamentele nu erau păstrate la îndemâna copiilor la noi acasă. Erau depozitate la înălțime, ascunse bine. Însă le-am găsit după ce m-am cățărat pe scaun, apoi pe bufet.

Îmi amintesc cum pastilele erau albe, cu crusta lucioasă şi dulce. Le-am ținut în gură până când crusta s-a dizolvat, apoi, pentru că aveau gust neplăcut le-am scuipat. Asta m-a salvat. Dacă le înghițeam, părinții mei ar fi purtat doliu.

Nu ştiu câte am supt sau câte erau inițial în cutie, îmi amintesc însă că aveam conştiința faptului că faceam ceva interzis. Din cauza asta le-am aruncat la gunoi.

La încheietura mâinii stângi am semn rămas din perioada spitalizării, poate de la branulă, poate pentru că m-au legat de pat, nu ştiu de ce. Îl pipăi câteodată cu buricele degetelor ca să nu uit.

Copiii sunt curioşi, copiii observă, copiii caută! Nu o să găsiți prea multe sfaturi pe blogul meu pentru ca nu cred în rețete de crescut copiii, însă azi îndrăznesc totuşi să vin cu unul. Închideți medicamentele sub cheie!
Uneori asta poate face diferența între viață şi moarte.

Credit foto aici
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Cea mai frumoasă zi

1-21

Se spune zilele speciale ţi le aminteşti chiar şi după ani de zile. De obicei, zilele respective sunt marcate de evenimente deosebite. Eh, eu însă nu funcţionez chiar aşa. Zilele alea cu evenimente importante sunt de cele mai multe ori stresante pentru mine. Nunţi, botezuri, logodne, mulţimi, oameni cunoscuţi şi necunoscuţi cu care eşti nevoit conversezi politicos, ţinută de gală, toate astea sunt prea mult pentru mine. Call me an introvert, I don’t mind.

Însă mai sunt şi zilele alea în care aparent nu se întâmplă nimic, după-amiezile alea careţi încălzesc sufletul atunci când se întâmplă, şi mai apoi atunci când ţi le aminteşti.
După somnul de prânz am îmbrăcat-o repede şi am fugit cu Iris la finalul antrenamentului de karate al verişoarelor, cât apuce ţopăie şi ea puţin, ridice picioarele în timp ce striga la unison cu ceilalţi copii “haaaa, haaaaa”. Apoi, cu mătuşa şi verişoara ne-am plimbat, dar numai până când pe Iris a apucat-o tare dorul de rochiţa mov cu floricele pe care o purta şi a cerut se întoarcă la bunici, unde putea se învârtă într-un picior şi o netezească cu mâinile.

Acasă, bunicul s-a jucat cu nepoatele în timp ce bunica meşterea la o salată de cartofi, pe care mai apoi am mâncat-o împreună. Ştiţi cum e mănânci cu familia, aşa-i? Cu copii care mai înfulecă o îmbucătură, mai aleargă o tură prin casă, le mai cade câte-un cartof din gură pe care apoi îl calcă cu tălpile mici, cu plastelina verde întinsă pe covor de degeţele neîndemânatice. Cu bunici cărora nu le pasă de covorul murdărit, bunici careşi sorb nepoatele din priviri şi se bucură de moment. Cină însoţită de conversaţii despre nimicuri, în sunetul  tacâmurilor ce se lovesc de porţelanul farfuriilor.

Despre seri dinastea vorbesc. În care nu se întâmplă nimic special, însă eu nu mi putea dori nimic mai mult. Când sorămea îi cântă Itsy Bitsy Spider lui Iris, iar ea o priveşte amuzată şi se leagănă de pe un picior pe altul. Când verişoarele îi citesc pe rând copilului meu, iar eu nu mai satur le văd aşa împreună. Atunci când e nevoie doar de un balon galben, o bunică şi trei nepoate ca fie distracţie şi se umple casa de chiote.

Astea-s zilele mele speciale, aşa mi le- petrece pe toate dacă putea. Cu oameni dragi, cu oamenii mei, sta lângă ei în fiecare seară şi fiecare cină mânca-o cu picioarele pe un covor murdărit de plastelina verde.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ţoale, multe ţoale

dsc_0101

Nu ştiu alții cum sunt, dar mie îmi place iarna. Cu ger, ninsoare, Crăciun, zăpadă şi miros de lemne arse. Iarna asta ce-i drept, am avut ninsoare multă, anul a început cu un cod roşu care ne-a umplut de zăpadă, aşa ca am dat jos repede sarmalele depuse prin locuri secrete, după ce am curățat curtea cu lopata.

La bunici hopa, iar zăpadă. Bucurie mare pentru Iris, care nu se mai lăsa dusă de la derdeluş. Îmi place iarna, zău nu vă mint. Dar de-amu parcă i-aş cam zice să se ducă. Nu pentru că m-am săturat de zăpadă însă, ci pentru că nu mă mai duc nervii să tot îmbrac şi dezbrac copila asta.

Vara, pfff, ce simplu e vara,  îi pun un tricou, panaloni scurți si aia e, ieşim pe uşă într-un minut. Iarna, nu domle, stai să vezi că nu vrea ştrampii verzi, fix după ce i-am cântat două cântecele inventate pe loc despre ştrampi verzi, evident. Îi vrea pe ăia mov, nu, nu pe ăia mov cu romburi îmi zice după ce i-am tras deja un crac, ăia mov fără model îi trebuiesc.

Nu vrea bluză că e mai fain in rochie, ocazie cu care mai trebuie să facă o tură la oglindă, pentru încă o piruetă. Fie, hai, o las să rămână şi cu rochia, pe care acum încerc sa i-o îndes în pantalonii impermeabili cu bretele. Curg lacrimi că nu se mai văd volanele rochiței, şterg muci şi îmi muşc bine buzele, ca să țină acolo închise cuvintele alea de vor musai să iasă.

Când trecem în hol, mă îmbrac eu  şi abia apoi, bine încotoşmănată îi ei pun bocancii. De ce faceți fraților aşa complicați, bocancii  pentru copii ? Trebe musai şireturi şi fermoar la un loc? Păi eu îs sigură că voi ăştia de i-ați desenat, cusut şi asamblat n-aveți copii acasă.

Îmi curg broboane de transpirație pe frunte şi ochelarii încep să mi se aburească atunci când ajung la geacă.  Nu vrea să i-o inchei până sus, nu-i place, iar eu am flashback cu mine în copilărie încercând să-mi desfac haina, aşa că nu mai insist.

Uite ce haioasă eşti cu mănuşile astea, ca un pinguin drăgălaş. Nu pinguin, nu vrea să fie pinguin, cum îndrăznesc să-i spun aşa. Uite că iar plânge şi mie îmi vine să mă dezbrac în fundul gol, atât de cald îmi e deja. Căciula o strânge sub bărbie oricât de lejer am legat eu şiretul, pentru că indiferent ce aş zice sau face acum, tot nu mă iartă ca am asemănat-o cu un pinguin (how dare I?).

Mă uit cu jale la fularul din mâinile mele şi încerc să-mi fac curaj să i-l pun la gât. Îl vede şi ea, ne privim în ochi, observ cum i se încrețeşte pielea de pe nas, cum buza inferioară coboară tot mai jos. Mototolesc fularul cu gesturi exagerate şi îi fac vânt în rucsac. Victorie, buzele ei iau forma unui zâmbet, apoi râde în hohote şi în sfârşit ieşim afară.

Adie un vânt uşor, simt cum mi se răcoreşte spatele transpirat.
– Mama, dăm zos mănuşie.

Hai cu primăvara aia odată, haida!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Mi-e dor de tine, bărbate!

DSC_0122.JPG

Uşor timoraţi ne privea toată familia (a mea), ne-am luat rămas bun mai scurt decât ne aşteptam, M a ridicat-o pe Iris în braţe, a pupat-o, apoi a înghiţit în sec, un oftat scurt i-a ridicat umerii (te-am văzut, da da ) şi dus a fost. El a plecat acasă, noi am rămas la bunici pentru încă o vreme. În câteva ore, cincisute de km se aşternuseră deja între noi. Ştiu nu-s aşa mulţi, însă admit într-un fel destul de adolescentin şi tălâmb, îi simt suspendaţi acolo.

M şi Iris n-au mai stat despărţiţi de când ea avea cinci luni, însă acum situaţia e diferită. Atunci Iris nu era deloc interesată de tatăsu, în schimb acum e ataşată de el într-un fel caremi provoacă fluturi în stomac. I-am explicat încă dinainte plecăm, urmează stăm cu toţii la bunici o săptămâna, apoi tata se va întoarce acasă, iar noi două vom mai rămâne o perioadă ne jucăm cu verişoarele.

M-am temut de momentul plecării lui M destul de tare, însă din fericire Iris nu dramatizează (ca sa) şi pare priceapă aia e, o -l vadă pe tatăsu iarăşi, când ne-om întoarce acasă.

Şi uite-aşa m-a găsit pe mine seara cu gândul la bărbatul meu, la noi doi, la cum ne-au mai despărţit şi altădată cincisute de kilometri amărâţi, apoi mai târziu, mii de kilometri greu de dus în spate şi pentru mine, dar şi pentru el. La cum nu ne vedeam câte şapte sau opt luni, cum după câteva săptămâni împreună, plecam din nou, anotimpuri şi sezoane întregi. La cât de dificil îmi era sun acasă pentru nu puteam -l aud fără doară fiecare unghie şi fiecare fir de păr.

M-am gândit şi la cât de puţin timp mai reuşim petrecem acum unul cu celălalt. Cum timpul ăsta nu e de calitate de multe ori, la cum uneori ne culcăm supăraţi şi la câte zile am pierdut aiurea încercând câştigăm fie eu, fie el, câte-un război închipuit de orgoliile noastre.

La cum el încă reuşeşte mi înmoaie genunchii. La cum atunci când se întoarce de la cumpărături, îmi aduce fără -i cer un pachet mic de Skittles, şi mi-l întinde de parcă mi-ar da ghiocei. La cum uneori e al dracului de greu, alteori neaşteptat de simplu.

Mi-e dor de tine, măi bărbate!
P.S. Da, ştiu ca au trecut doar două zile 🙂

“Dosar de Mama” e si pe Facebook

Iris aka Chuck Norris

16788039_1423388181035620_1625282582_n

Suntem de aproape o săptămână la bunici. E zăpadă multă aici, ger la orice oră din zi sau noapte, iar fiicămea ar sta doar culcată sau în genunchi pe pătură asta ninsă şi albă. Are nasul roşu şi rece, mâinile umede de la atâta joacă în zăpadă, dar tot nu se lasă dusă în casă.
Ţinţi minute mama. Iis se zoaca cu zăpadă încă ţinţi minute.
Cum n-o laşi? 🙂

Aproape de casă am găsit un derdeluş potrivit pentru copii mici. Abrupt, însă scurt şi deloc periculos. Copiii îmbujoraţi aleargă, păşesc anevoie clătinânduse cu fiecare pas urcat, în timp ce părinţii îi urmăresc amuzaţi. Un vacarm de voci subţiri şi ţipete ascuţite umplu aerul rece.

Fără ştim de minunea asta de derdeluş, am venit fără sanie. Iris stă puţin pe margine uitânduse la cum copiii îşi dau drumul din vârf. E încântată de veselia din jur şi aleargă către ei.

Lângă noi se aude un copil plângând. O vedem pe mama lui ridicându-l în braţe şi încearcând îl consoleze. Copilul plânge tare, cu urlete, cred s-a lovit destul de rău. Iris priveşte în direcţia lor şi o văd tot mai agitată.
Mama îi vorbeşte copilului în continuare, dar acesta tot plânge. Observ cum buza lui Iris începe tremure uşor, semn se simte inconfortabil, o plângă şi ea în curând. Copilul ţipă la mama lui şi se zbate în braţele ei. Iris, cu buza tremurând, pleacă brusc de lângă noi, aleargă grăbită către ei şi când ajunge acolo, o împinge pe mama copilului.

Ajung şi eu imediat lângă ei. Surprinşi, mama şi copilul care încă se smiorcăie, se uită când la Iris, când la mine. Iris schiţează un nou gest de a o împinge pe mamă, fără a o face realmente însă. Apoi începe plângă uşor şi ea spunând către mama copilului:
– Nuuuuu.

Înţeleg imediat Iris, privind scena de mai devreme, a înţeles cel mic are nevoie de ajutor, poate mama lui îl face plângă, aşa a încercat -i facă dreptate.

I-am cerut scuze mamei imediat, iar ea le-a acceptat zâmbind amuzată. Partea bună a fost totuşi cel mic nu mai plângea. I-am explicat şi justiţiarului meu mic doamna încerca doar -l liniştească pe cel mic, la fel cum fac şi eu cu ea când se loveşte. I-am spus din nou nu lovim şi nu împingem pe nimeni, niciodată. Nu ştiu sigur dacă a înţeles, a fost prima dată că a reacţionat in felul ăsta, însă s-a liniştit şi ea.

Azi mergem iar la derdeluş, de dată asta pregătiţi cu sanie. Totuşi, o ne lăsăm acasă insigna de şerif.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.