Când soţul îţi face cadouri

DSC_0002

Pentru că s-a deschis Jumbo de curând la Constanța şi pentru că nepoatele mele care sunt în vacanță la noi, au vrut musai să meargă, am dat frumos şi des din gene înspre M, ca să le ducă o ţâră.

Nu nu, eu nu m-am dus, am auzit că decât să mergi acolo cu un copil de aproape trei ani, mai bine îți faci harakiri sau calci cu picioarele goale pe kilometri întregi de lego. Aşa că s-au dus doar ei şi soră-mea.  Eu am rămas acasă şi le-am făcut plăcinte cu praz şi clătite (pfuai, ce mătusă bună mi-s ☺, aşa-i?)

S-au întors după vreo trei ore, cu o sacoşă mare şi plină. M i-a adus lui Iris un prosop mare cu Elsa şi Ana (ce altceva?) şi o pereche de ochelari de soare rotunzi, cu rame albastre. Mi-a şoptit apoi complice şi şugubăț la ureche: am ceva şi pentru tine.

Hopa, m-am gândit, mi-o fi luat ceva deochiat? Că prea era misterios. Însă cu copiii după el, şi de la Jumbo, nu prea ar fi avut cum. Îşi ținea mâinile la spate, fără să-mi arate ce avea în ele, iar imaginația mea o luase razna. Vreo carte? Vreun parfum? Vreun tricou Pink Floyd?

A aşezat cu grijă pe masă  punguța mică şi mi-a spus că era pentru mine. Special pentru mine o cumpărase, zicea. M-am apropiat, am desfăcut-o uşor şi un zâmbet larg mi s-a desenat pe chip.

El e bărbatul visurilor mele, ce mai, nu degeaba m-am măritat cu el, nu degeaba l-am ales să-i fie tată copilului meu. Cum să nu iubeşti un bărbat care ştie dom’le, pur şi simplu, ce-ți place? Cum să nu bați iar repede din gene? Cum să nu tresară inimioara-n tine când îți aduce cea mai minunată si gustoasă slană afumată? Cum?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

EVENIMENT & proiecție în exclusivitate: Prelegere „Traumele timpurii” & proiecția celebrului documentar „In Utero”!

unnamed

Știați că istoria noastră de viață începe încă înainte de naștere? Că din momentul concepției suntem profund influențați de materialul genetic? Știați că trauma poate fi transmisă de la o generație la alta?

Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei va organiza joi, 6 iulie 2017, o prelegere despre traumele timpurii și cum acestea ne influențează viața. Evenimentul va fi susținut de conf. univ. dr. Diana Vasile și va avea loc la sediul ISTT din Str. Giacomo Puccini nr 8A. În premieră pentru România, în cadrul evenimentului va avea loc proiecția documentarului IN UTERO!

Evenimentul va fi deschis de conf. univ. dr. Diana Vasile, președinte ISTT, care va susține prelegerea „Traumele timpurii”, o incursiune de 30 de minute într-o lume a cărei explorare a căpătat în ultimii ani din ce în ce mai mult sens.

„Se vorbește tot timpul despre trauma. Este peste tot în jurul nostru, fie că vrem să o recunoaștem, fie că nu. Dar prea puțin se discută despre cauzele traumei. De unde vine ea, cât de adânc este îngropată în genetică, cum sau dacă se transmite de la o generație la alta. Primul pas spre vindecare este, de fapt, înțelegerea acestui fenomen.”, este de părere conf. univ. dr. Diana Vasile, președinte ISTT.

Prelegerea va fi urmată de proiecția unuia dintre cele mai așteptate filme documentare: „In Utero”. Realizat în anul 2015, în Statele Unite, în regia lui Kathleen Man Gyllenhaal, filmul urmărește impactul pe care viața intrauterină îl are asupra dezvoltării noastre.

Timp de 100 de minute, veți fi în contact cu unele dintre cele mai abilitate voci la nivel mondial – cercetători, medici și psihologi. De la ei veți afla cum experiențele trăite de noi în perioada intrauterină ne modelează propriul viitor. Documentarul „In Utero” dovedește clar că este știintific posibil ca efectele unui eveniment traumatic să fie transmise de la o generație la alta prin modificări asupra genelor.

Filmul este subtitrat în limba română, iar ISTT este unic deținător în România al drepturilor de difuzare a documentarului „In Utero”.

Mai multe despre renumitul film „In Utero” puteți vedea aici: https://youtu.be/Rtt-62U9XYs

Detalii despre eveniment și achiziția biletelor sunt disponibile și aici: https://www.facebook.com/events/1827968637518584/

Pentru mai multe informații:
Luminița Malanca, PR & Marketing ISTT luminita.malanca@istt.ro
0723592831

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Păpuşile cu care copiii nu se jucau niciodată

b (18)

O parte din copilărie mi-am trăit-o în comunism. Aveam opt ani la revoluţie. Sora mea e născută cu câţiva ani înaintea mea, aşadar a trăit şi mai mult în perioada aia. Nu, n-aveam multe jucării sau haine, nu mâncam dulciuri prea des, clasicele portocale nu le vedeam decât la Crăciun cu puţin noroc, iar banane am mâncat prima dată abia după revoluţie. Erau verzi, le ţineam pe dulap şi aşteptam să se coacă, fără să ştim exact cum ar trebui să arate odată ce se coceau.

Rodeam Gumela sfărâmicioasă, adunam bombonele Cip cu un deget umezit inainte sa le bag in gură şi fugeam sa îi cumpăr lui tata ţigări Carpaţi, de la domnul în scaun cu rotile, căci le vindea lângă cofetărie. Ţineam cu ceilalţi copii din catier rândul la Alimentară când aduceau ulei, cu fundurile pe coşuri din schelet metalic, învelit în plastic colorat. Nu-mi amintesc să fi suferit lipsuri deşi am crescut în familie modestă. Nu-mi amintesc să fi plâns că nu aveam nu ştiu ce jucărie sau că nu primeam ciocolată. Pur şi simplu nu aveam tristeţi de felul ăsta.

Un lucru însă îl regret şi astăzi.
Tata lucrase timp de un an în altă ţară şi ne adusese de acolo câte o păpuşă. Mie şi soră-mii. Mari tare erau păpuşile astea, cam cât un copil de  doi trei ani era una. Frumoase cu spume.

Aveau desenaţi ochi mari şi buze roşii, bujori în obrăjori pe tenurile lor albe, îţi era mai mare dragul să le priveşti. Una dintre păpuşi era îmbrăcată în albastru, cealaltă în roz. Niciunul din copiii cunoscuţi nu mai avea aşa minunăţii, chestie care mie mi se părea de-a dreptul spectaculoasă şi specială. Toate bune şi frumoase, însă păpuşile astea, odată aduse, au fost aşezate în câte un capăt al vitrinii de culoare maro închis, din sufragerie.

Mare ne-a fost dezamăgirea când am înţeles că da, erau într-adevăr ale noastre, însă nu ne puteam juca cu ele. Prea erau speciale, prea cu moţ şi prea mari ca să le stricăm jucându-ne cu ele. Aşa că stăteau păpuşile astea ale noastre acolo, cocoţate pe vitrină, cu ochii lor rotunzi fixând peretele din faţă, zi după zi, an după an, fără să le smotocească sau mângâie mână de copil.

Când aveam musafiri noi, care nu mai fuseseră la noi acasă până atunci, inevitabil, întrebau:

– Vai, dar ce păpuşi frumoase aveţi voi! Care e a ta?
– Aia roz! răspundeam eu mândră.
– Aha, aia albastră e a sora-tii?
– Da, ziceam eu.

Le şi botezasem cu soră-mea, însă nu-mi amintesc ce nume le dădusem. Însă ştiu sigur că niciodată nu le-am dat jos de-acolo, chiar dacă părinţii mei nu erau acasă. Practic, nu m-am jucat cu păpuşa mea roz niciodată. Călătoriseră păpuşile mii de kilometri ca să ajungă la noi, nici nu vreau să mă gândesc cum reuşise tata să le aducă acasă în vremurile alea, însă nu şi-au servit niciodată scopul. Erau ridicate uşor, doar atunci când se ştergea praful de sub ele.

După ani, când se învechiseră şi am hotărât că nu mai făceau cinste vitrinei, le-am dat jos. Timpul le măcinase atât de rău, încât s-au sfărâmat sub atingerile noastre. Am întrebat-o pe mama de ce nu ne lăsase să ne jucăm cu ele. Mi-a spus că aşa era atunci, că aşa făcea toată lumea. Am simţit regret în vocea ei, am simţit că îi părea rău că ne refuzase plăcerea asta, doar ca să fie în rând cu lumea.

Mersul cu turma n-a fost niciodată potrivit pentru mine, iar dacă vreodată mi-o veni să închid ochii şi să fac lucrurile într-un anume fel, orbeşte, doar pentru că aşa le face toata lumea, aunci o să-mi amintesc de cele două păpuşi. Una albastră şi alta roz. Şi de regretul din vocea mamei.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Cărţile lui Iris II

iun4 (108)

Revin cu o nouă prezentare a cărţilor din biblioteca lui Iris. Mi-ar plăcea să cred că toţi copiii au cărţi şi că toţi părinţii le citesc, însă ştiu că nu e aşa. Aş vrea să-i pot influenţa într-un fel pe părinţii care nu le citesc celor mici, să-i pot convinge că cititul apropie, dezvoltă imaginaţia şi vocabularul, le deschide copiilor mintea către situaţii noi, către lumi fantastice, către înţelegerea comportamentelor altora, către înfruntarea propriilor temerilor.

Un copil căruia i s-a citit înainte de culcare, cu mâna mamei sau a tatălui mângâindu-i părul, cu capul sprijit de umărul părintelui, va dormi mai bine. Investiţi în cărţi, cumpăraţi-le şi permiteţi-le copiilor să le mânuiască.

Mergeţi cu ei la librărie, alegeţi cărţile împreună. Şi musai, musai să-i duceţi la bibliotecă. Încercaţi, măcar o dată. Eu merg cu Iris încă de când era bebeluş. O cunosc şi doamnele bibliotecare. Aici a învăţat şi conceptul de împrumut. Ştie că îşi alege cărţile singură, le ducem acasă, le cititm şi avem grijă de ele, apoi le returnăm în stare bună ca să le poată citi şi alţi copii.

Lumea cărţilor e una fascinantă. Introduceţi-va copiii în ea, nu veţi regreta niciodată că aţi făcut-o!

Cei trei purceluşi

Clasica poveste cu purceluşii care-şi construiesc case de paie, nuiele şi piatră, ca să se apere de lupul cel rău.

Aventurile vrăjitoarei Hilda

Hilda e o vrăjitoare care merge la şcoala de vrăjitoare, bineînţeles. Are nevoie să meargă, pentru că altfel nu prea îi ies vrăjile.

Cartea junglei

Ediţia din 1986, cea cu care am copilărit şi eu. M a căutat-o pe la anticari, până a găsit-o. Iris e încântată de ilustraţii şi în continuare e Mowgli, ar sta toată ziua numai în chiloţi.

Poveşti nemuritoare

Exemplarul aşa de rău pentru că l-am răsfoit toată copilăria mea. Singurul dezavantaj e că nu are ilustraţii, însă Iris are chiar şi aşa răbdare să asculte poveştile. Îmi pare rău că nu am mai multe păstrate de când eram copil.

Furnica si porumbiţa

Celebrele fabule ale lui Lev Tolstoi, altă carte a copilăriei mele, pe care mă bucur să o dau mai departe lui Iris.

Te voi iubi mereu

O carte despre iubirea necondiţionată pe care le-o purtăm copiilor noştri. Perfectă înainte de culcare şi drăguţ ilustrată.

Aventurile lui Păienjenel

“In copilarie, imi lua doua ore sa ajung acasa. Scoala era foarte aproape, numai ca pe drum ma intalneam mereu cu prietenii mei imaginari. Lucrurile nu s-au schimbat nici acum, cu o singura exceptie. O mare parte dintre ei sunt in aceasta carte si ii puteti vedea si voi. Iar cu restul va veti intalni in cartile cele ce vor urma.”- Joe Popov (autoarea)

Înţepenit

Zmeul lui Floyd rămâne înţepenit în copac. Băieţelul aruncă diverse obiecte în pom, în încercarea de a da jos zmeul. Noi râdem mult când citim cartea asta.

Osişor

Prietenia apare atunci când te aştepţi mai puţin. O poveste drăguţă despre acceptarea celor de lângă noi, fix aşa cum sunt ei. Iris e fascinată de micul schelet, ştirb de-un dinte.

Domnul Întuneric se strecoară

O carte menită îi împrietenească pe cei mici cu întunericul. Daisy ştie după fiecare zi, vine noaptea. Nu-i e frică de întuneric, ştie acesta e firesc.

Spune-mi o poveste

O carte drăguţă cu poveşti, despre aventurile Stelei şi a Purceluşului Rozaliu, plină de pilde şi tâlc. Printre poveşti sunt strecurate şi exerciţii simple de logică.

Secretul Monstrului

Jojo vede un monstru în camera lui şi refuză meargă la culcare. Părinţii lui încearcă -l convingă acolo nu e nici un monstru. Când Jojo insistă monstrul e real, părinţii lui se duc la doctorul Abanos, care le prescrie o reţeta miraculoasă.

Povestea gâştelor

Clasica poveste a lui George Coşbuc. Foarte fain ilustrată, Iris îmi cere i-o citesc în fiecare zi.

Imi caut un culcuş

Paul şi Bruno hotărăsc şi construiască o navă spaţială care -i ducă tocmai pe Lună. Pentru , socotesc ei, doar acolo mai pot trage un pui de somn împreună. Acasă patul e prea mic.

Iepurele de catifea

O carte pe care cred toţi copiii ar trebui s-o aibă în bibliotecă. E minunată. Ilustraţiile sunt şi ele deosebite. Iris n-are răbdare s-o asculte pe toată, căci e lungă, însă citim din ea fragmente. V-o recomand!

Tafiti şi puiul de elefant

Tafiti şi Cif trebuie -l reunească pe puiul de elefant cu turma lui. Însă misiunea aceasta nu e una tocmai uşoară.

Voi reveni cu o nouă selecţie din cărţile lui Iris. Între timp, spuneţi-ne, voi ce le citiţi copiilor?
“Dosar de Mamă” e si pe Facebook

Zgârcenie

iul7 (123)

– Mama, ce ţe avem numai un şampon?
– N-avem doar unul. Avem trei. Unul pentru tine, unul pentru mine şi altul pentru tata.
– Nu viau să aibă şi tata. Numa mama şi Iis să aibă.
– Adică să ne spălăm doar noi două părul?
– Da.
– Păi tu îţi imaginezi ce urât o să miroasă capul lui tata, dacă nu şi-l mai spală?

Se încruntă niţel şi mă priveşte pe sub sprâncene atentă. Continui:
– Tu ai văzut ce păr lung are tata?
– Da, e iung păiu iu tata. Şi o să mioase uiât.
– Păi da, de-aia zic, mai bine să aibă şi el şampon.
– Bine, se înduplecă zgârcita mică.
Se gândeşte.
– Să aibă şi tata şampon, săpun nu-i dăm.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Pelerina

iun4 (168)

Întotdeauna i-a fost teamă de zgomotele puternice. Adică, la asemenea nivel, încât nici acum, la aproape doi ani şi zece luni, nu putem da cu aspiratorul decât dacă ea nu e acasă. Lesne de înţeles bormaşina, flexul, drujba, maşina de tuns iarba, toate intră în aceeaşi categorie, a uneltelor care fac zgomote teribile, de-mi bagă copila în sperieţi. Ba când era mai mică, se speria şi de sunetul unui suflat de nas.

Cu răbdare, ne-am conformat şi adaptat la situaţie, după ce o perioadă am tot încercat s-o convingem zgomotele sunt întradevăr deranjante, dar nu-i fac rău. E adevărat pe măsură ce trece timpul, unele zgomote n-o mai sperie atât de tare, altele însă, au acelaşi efect terifiant asupra ei.

Unul din sunetele care o sperie rău, e cel produs de o Dacie veche, ce aduce muncitorii la casa de vizavi, aflată în construcţie. E un model vechi, nu ştiu spun din ce an, nu pricep, însă face un zgomot infernal, de scoală toată strada, la fiecare sosire şi plecare. Muncitorii vin dimineaţa devreme şi întorc maşina fix sub geamul lui Iris.

Huruie, scuturându-se din toate încheieturile, se îneacă scuipând gaze şi fum prin ţeava de eşapament, apoi, cu un troncănit zdravăn, se opreşte. Uitândute la ea, te aştepţi se dezmembreze în bucăţi şi bucăţele, la cât chin pare ducă în ea, biata rablă. Însă nu, ea îţi înşeală aşteptările şi îţi prezintă mai apoi aceeaşi scenă şi la plecare.

De cele mai multe ori, o auzim când pleacă în pauza de prânz şi se întoarce, apoi seara, când merge la culcare. De obicei suntem în curte când se întâmplă sosirile şi plecările astea, iar Iris se sperie de-a binelea. Mi-e greu s-o văd aşa, cu ochii măriţi, precipitându-se, neştiind dacă fugă în casă sau mi se arunce în braţe, conştientă în momentul în care muncitorii se urcă în maşină, zgomotul e inerent. O iau în braţe şi o strâng tare, şoptindu-i iar şi iar la ureche, sunetul ăla puternic n-o poate răni, o ţin acolo până trece, mama e lângă ea.

Visând de ceva vreme lăfăi într-o cadă plină cu apă, întruna din dimineţi, m-am trezit mai devreme şi am purces către baie. Unde m-am bălăcit o vreme, aşa cum îmi dorisem. Fix când îmi şamponam părul (hai măi Murphy, ce naiba!) am auzit motorul Daciei. Oh nu, vezi se trezeşte Iris, mi-am zis. Ceea ce s-a şi întâmplat. Plângea de mama focului, trezită de hurducăiala maşinii, buimacă, fără găsească acolo ca să se refugieze la pieptul meu.

Am ieşit aşa cum eram, pereche veritabilă a lui Adam, cu părul plin de spumă, mi liniştesc rapid puiandra. Intrată în panică, cu părul vâlvoi, mi s-a aruncat în braţe. Am udat-o leoarcă, însă nu s-a supărat. Nici măcar n-a observat starea în care aflam, decât după ce maşina s-a oprit.

Am decis nu se mai poate aşa şi am luat măsuri.
Am profitat maxim de faptul se joacă tot timpul cu o pelerină, punânduşi-o pe umeri, apoi spunându-ne ea e Elsa sau Ana, în funcţie de toane. I-am zis pelerina e una magică şi atunci când o poartă, zgomotul nu are nicio putere asupra ei şi nu o poate deranja. A părut intrigată, însă curioasă şi dispusă încerce. Aşa la următoarea sosire a maşinii, s-a învelit în magia pelerinei, şi ce vezi, n-a mai fugit în casă.

Zgomotul i se pare mai suportabil acum, când se înveleşte cu pelerina şi e încântată are la dispoziţie magia asta, pe care ea o poate controla. De-atunci ţinem pelerina la îndemână atunci când stăm în curte şi astfel copila nu se mai simte neputincioasă în faţă maşinii negre.
Astfel, scor: Mama 1- Dacia 0. In your face, rablă!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Curtea fără frică

Jun3 (115)

Ieri n-am avut chef să o duc în parc. Însă ea nu s-a supărat deloc pentru că a alergat în curte. Doamne, cât mi-am dorit curtea asta, cât am visat la ea. Curte cu iarbă. Cu câine. Şi cu măcar un copil care să zburde în ea. Clasic şi fără imaginaţie, ai putea spune, aşa-i? Adevărul e însă, că zău nu-ţi trebuie mai mult că să fii măcar puţin fericit.

Priveam ieri la copila asta a mea cum alerga după un fluture (care între noi fie vorba, cred că era de fapt molie) şi după două vrăbii, gândindu-mă cât de incredibil e că le am. Curtea, şi câinele, bărbatul şi copilul. N-apuci să faci mulţi paşi dintr-o parte în alta a curţii noastre, e mică şi nu încap multe în ea, dar o avem, e a noastră.

Pe alocuri iarba se usucă, din cauza că Ozzy face pipi pe ea, dar nici măcar nu ne supărăm. Aruncăm nişte seminţe de gazon, udăm bine, şi lăsăm regretele pentru chestii mai importante. Dimineaţa îmi pot bea cafeaua cu lapte afară, în timp ce Iris se joacă cu nisip, trage de mine să pictăm împreună, îmi pregăteşte o reţetă cu sclipici colorat, aleargă sau se dă cu trotineta. Şi mă gândesc cât de frumoasă e viaţa în forma asta simplă şi rudimentară. Dacă îţi dai voie să-i vezi frumuseţea.

Era o vreme în care nu credeam că voi trăi zile ca cea de ieri, o vreme în care credeam că nu merit să le trăiesc. Viaţa asta era pentru alţii, nu şi pentru mine. N-aş fi putut spune de ce nu meritam şi eu să-mi petrec zilele fix aşa cum îmi doream, însă aveam grijă să mă autosabotez cu regularitate.

Vedeam în oglindă o femeie care nu făcea destule niciodată, care se temea prea mult de necunoscut, de oameni, care trăia într-o frică permanentă. Frica izolează. Frica paralizează. Iubirea de sine nu poate fi atinsă niciodată, când laşi teama să pună stăpânire pe tine.

Era o vreme când mă uităm în viitor şi nu vedeam nimic acolo. Nici rău, dar nici bine. Vid. Beznă. Abia când am tras aer în piept şi mi-am înfruntat demonii, abia atunci au începutu zilele mele să se coloreze.
Revine uneori teama, mi se agaţă câteodată de câte un colţ de fustă sau o găsesc pe fundul unei genţi, ştiu că o voi avea tovarăş de drum până la capăt. Dar acum, îndrăznesc să mă iau la trântă cu ea, când încearcă să-mi spună ce să fac, sau că nu merit să mă bucur de ce am.

Curtea e plină de jucării, Ozzy stă tolănit la soare, M îşi mănâncă micul dejun, iar Iris e sub masă şi mă trage de picioare, dovadă că am o familie. În spatele mele se aşterne covorul verde de iarbă, cu petele lui uscate, dovadă că un câine ne bucură zilele. Le merit pe toate şi azi, şi mâine, şi-n oricare altă zi.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook.

Ladă de nisip home made

iun6 (44)
Lui Iris îi place foarte tare se joace în nisip. De fapt, cui nu-i place?  🙂
Pentru deja afară e tare cald şi nu mai putem merge în parc chiar la ce oră vrem, ne-am gândit -i facem o ladă de nisip în curte.


Am căutat iniţial cumpărăm una, însă apoi, am socotit dacă o facem noi (a se citi M) va fi mai ieftină, unde mai pui satisfacţia am făcut ceva fain pentru copilul nostru, e pe măsură.

Aşa M a cumpărat o scândură de cinci metri, două rigle de câte patru metri, jumătate de kg de cuie, spray-uri cu vopsea în diferite culori, nişte şmirghel şi s-a apucat de treabă. În mai puţin de două ore, lada de nisip a fost gata.

Fundul lăzii este din placă de osb, însă aceea o aveam deja, aşadar n-a mai fost nevoie o cumpărăm.

Dimensiunile lăzii de nisip sunt de 1 x 1,2 metri, iar înălţimea este de 15 cm.

Investiţia a fost mai mică de 100 ron, iar bucuria lui Iris de nepreţuit. spun şi de zâmbetul lui M, când a văzut-o jucânduse în lada făcută cu mâinile lui? 🙂

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Noapte

iun4 (201).JPG

A adormit cu capul pe mânerul canapelei. În întuneric văd că are gâtul suspendat şi se sprijină în umăr. N-are cum să doarmă comod în poziția asta nefirească, mă gândesc. Dar nu mă mişc din partea mea de canapea. Nu mă mişc, pentru că n-am curaj. Mi-e teamă că dacă mişc fie şi doar un deget, se trezeşte iar. Şi o să plângă, o să vrea iar în brațe ore în şir. Nu mă mişc. Stau aşa, cu capul sprijinit de pernuța asta galbenă, pe care i-a dat-o bunică-sa la ultima  vizită şi o privesc cum doarme.

De săptămâni întregi se trezeşte noaptea plângând, iar eu trăiesc neputința că nu reuşesc să înțeleg de ce, s-o consolez, sau s-o adorm la loc. Uneori o țin în brațe şi o legăn ca atunci când era bebeluş, alteori îmi vine să-mi astup urechile ca să n-o mai aud.

E unu noaptea şi ea abia a adormit din nou, de câteva minute. Uşa de la balcon e larg deschisă. Simt aerul rece pe tălpile goale. Se aud greierii. În depărtare fulgeră şi tună înfundat, iar eu mă întreb dacă o să plouă din nou. Mintea îmi fuge la filmul lui Almodovar pe care l-am văzut de curând, fără să înțeleg de ce.

Iris se mişcă puțin, dar nu îşi mută capul de pe mâner. Aud iar greierii. M mi-a zis în seara asta că mă plâng prea mult. M-am supărat şi i-am spus că nu înțelege nimic. Am vrut de fapt să mă plâng că nu înțelege, dar n-am mai făcut-o.

Începe să plouă încet. Mă bucur că uşa e deschisă, îmi place să aud cum curge ploaia prin burlane, cum bate în tabla de pe acoperiş. Mi-am făcut curaj să mă ridic, i-am prins capul lui Iris cu o mână, iar cu cealaltă am tras-o uşor, până s-a întins cu tot corpul pe canapea. Nu-mi vine să cred ca nu s-a trezit.

Se aude cucuveaua. În fiecare noapte se aude. Se aşează pe acoperişul casei vecine şi face gălăgie. Cineva, nu ştiu cine, mi-a zis că atunci când o auzi, trebuie să o înjuri. Desigur e o superstiție, însă de-atunci, în gând, mereu trimit cucuveaua în mă-sa. O fac şi acum. Du-te-n mă-ta de cucuvea!

Mă buşeşte râsul, n-aş recunoaşte cu voce tare că înjur păsări de noapte în gând. Hai că nu-i dracu aşa negru, uite, Iris doarme dusă, iar cu M mă împac mâine dimineață.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Fashion girl

Jun3 (117)

Azi e cea mai călduroasă zi de până acum. Căldură din-aia care te moleşeşte şi nu-ţi permite să ai un nivel de energie optim. Iris protestează că-i leg părul în codiţă, n-o interesează explicaţiile mele, conform cărora, în felul ăsta, ceafa n-o să-i mai transpire. Şi-a ales o rochiţă cu flori pentru azi. Lungă, cum altfel? E musai să-i acopere măcar genunchii. E cald şi în dormitorul ei, aerul e sufocant.

Se pregăteşte pentru somnul de prânz.
– Mama desfaţem codiţa.
– Nu puiule, o să ţi se lipească tot părul de gât, de faţă şi-o să te deranjeze rău.
Se lasă convinsă de argumentul ăsta.

Însă îmi cere:
– Doim cu iochiţa.
– În regulă, poţi să păstrezi rochiţa dacă aşa vrei.
– Iis pune şi şosete.
– Nu cred că ai nevoie de şosete, Irisule. E foarte cald.
– Punem şosetele aibe cu ioşu.
– Care, alea flauşate?
– Da.

Aşa doarme acum, la vreo 30 grade. Cu rochie şi şosete flauşate. Iar eu o iubesc de mor!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook