Iris nu seamănă cu mine din multe puncte de vedere. Ea se atașează de obiecte, pe când eu aș arunca jumate din casă, dacă ar fi doar după mine. Ea adoră rochiile și prințesele, pe când eu am fugit mereu de partea asta roz a vieții. Rupând pământul am fugit. Nici la chip nu-mi seamănă, ba e în continuare bucățică ruptă din M.

Daaar, căci se strecoară și un dar pe-aici, sunt și câteva chestii pe care cred că le are de la mine.

First is first, înclinația ei către dramă. Asta-i sigur de la mine, că tată–sau nu-i așa dramatic ca noi. Tot ce simte Iris e la intensitate maximă. Fie supărare sau bucurie, ea le simte cu fiecare por și le exprimă așișderea, fără rezerve. M e mai domol, pe când eu sunt ca o furtună de vară. Tot așa și Iris.

Are chipul lui M, e drept, însă fruntea înaltă o are de la mine. Iar eu de la tata. Fruntea asta nu mă avantajează prea tare, pentru că n-am păr bun de breton  s-o acopăr măcar parțial, însă mă consolez cu ideea că e semn de deșteptăciune :))
Pe Iris însă, fruntea asta înaltă, o prinde de minune.

Încăpățânarea. Nu-i o calitate cu care să te mândrești, mai ales când o folosești doar ca să demostrezi (uneori absolut eronat) că numai tu ai dreptate mereu. Sper însă că Iris să–și folosească  partea ei de încăpățânare în mod inteligent, ca să–și atingă țelurile și să o ducă departe, către îndeplinirea viselor.

Pasiunea pentru înghețată. Eu cred că nu există desert mai bun pe lume. La fel pare să creadă și Iris. Înghețata ni se pare perfectă. O găsești oriunde, are orice aromă îți poți imagina, e răcoritoare și dulce. O poți mânca împreună cu cineva drag, mai ales când vă cumpărați arome diferite. Iris gustă din înghețatele noastre, și de curând ne da și nouă din a ei.

Iris iubește cu patimă. Fix ca mine. Nu știe cu jumătăți de măsură. Așa mă iubește pe mine, așa își iubea bunica (pe care încă o amintește adesea), pe una dintre educatoare în mod deosebit, și pe verișoara ei. Își exprimă vocal afecțiunea, prin declarații siropoase și fizic, cu pupături apăsate și îmbrățișări strânse.

Spune ce-i trece prin cap. Fără filtru. Fără menajamente. S-ar putea ca treaba asta să se datoreze încă  vârstei, însă s-ar putea ca totuși să nu. Cert e că eu încă  nu m-am făcut bine, mie nu mi-a trecut 🙂

Așa că o fi semănând ea foarte tare cu M, însă iote că am scos la iveală și lucruri pe care le are de la mine. Fata lu’ mama, cum ar veni! 😀

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Am și eu o dilemă. Să mă lămurească cineva, vă rog, de ce unghiile copiilor sunt în permanență negre? Hmm, sau numai unghiile copilului meu arată mereu așa? Adică, oricât de scurt și des i le-aș tăia, deși teoretic nu există spațiu în care să mai intre murdăria, unghiile ei au mereu măcar nițel de negru acolo. E drept și că scurmă cât e ziua de lungă, ca găinile, prin pământ, prin nisip, mai zgârie și scoarța copacilor când i se oferă ocazia. Sau când se joacă cu plastilină. Ați observat ce unghii au copiii dup-aia? Indiferent cât de scurt le-ați tăiat? Unde mai intră plastilina aia? Cum? Ei bine, presupun că  pentru mine, acesta va rămâne un mister nerezolvat.

Copiii au tot soiul de obiceiuri bizare. De exemplu, Iris a avut la un moment dat o faza (ce părea interminabilă), în care îi făcea deosebită plăcere să–și curețe scamele dintre degetele de la picioare. Oricând și oriunde. În căruciorul de cumpărături, în sala de așteptare la medic, în fața musafirilor. Sau același explorat după scame, însă de data asta în buric. Ce-o crede că găsește ascuns acolo?

Alt obicei pe care-l are, e să se mute dintr-un capăt în altul al patului, pe măsură ce locul pe care-și are așezat capul, se încălzește. Ah, e cald sub cap, trebuie să mă mut tocmai în partea cealaltă. Doar ca peste cinci minute să se încălzească și acolo. Și tot așa, până adoarme.

Sau pâinea prăjită cu unt, care  nu se poate mesteca și înghiți decât dacă este tăiată cubulețe. Nu dreptunghiuri, Doamne păzește!

Toate-s bune, vin  și trec, unele mai haioase, altele mai puțin, dar unghiile, dom’le, care-i treaba cu unghiile?

“Dosar de Mama” e și pe Facebook