Te-am văzut. Erai cea mai  încordată și stresată mamă de acolo. Copilul tău nu voia să facă nimic. Nici să intre în sală, nici să stea cu colegii, nici să recite poezia, ba nu te lăsa nici măcar să-l iei în brațe.

Iar tu,  cred că aveai nevoie și tu de una. De o îmbrățișare. Una care să te liniștească. De niște brațe care să se închidă în jurul tău și care să te facă să te simți în siguranță. De un umăr pe care să-ți sprijini fruntea. De cineva care să-ți spună că e în regulă. Că ți se pare, nu se uită nimeni urât nici la tine și nici la copilul tău. Că el nu face nimic ieșit din comun. Nici țipetele, nici tăvălitul pe jos, nici refuzurile repetate de a colabora, nu sunt ieșite din comun. Pun pariu că toate astea le face și acasă uneori.

Însă acum, sunteți aici, în văzul tuturor, iar tu te simți depășită. Și poate trădată de propriul copil. Căruia i-ai explicat de sute de ori cum va fi la serbare. Cu care ai repetat poezia de nșpe ori și ești sigură că a memorat-o. Dar uite că acum parcă îți face în ciudă. Și toată lumea se uită la voi, la tine mai ales. Sigur șușotesc și își spun că nu ești în stare să-ți controlezi propriul copil. Poate chiar au dreptate, la naiba. Uite alții ce frumos stau pe scaune, uite-i cum recită și râd. Numai al tău nu vrea. Sigur faci tu ceva greșit, sigur nu ești o mamă la fel de bună ca celelalte.

Te văd. Și dacă aș fi mai curajoasă, m-aș duce și ți-aș da îmbrățișarea aia. Te-aș duce la o cafea și ți-aș cumpăra o prăjitură cu frișcă. Apoi ți-aș vorbi. Ți-aș spune că n-ați făcut nimic greșit, nici tu și nici copilul tău. Uită-te la el, privește-l cât e de speriat. E prima lui serbare. L-ai îmbrăcat altfel decât de obicei, să nu crezi că el nu a observat. În clasă nu sunt doar colegii și educatoarea, ci încă o grămadă de necunoscuți.

Nu înțelege de ce insiști să se așeze lângă ceilalți copii, el vrea să stea doar lângă tine, unde se simte în siguranță. Dar tu deja te-ai supărat și îi vorbești printre dinți, așa că singura lui plasă de siguranță s-a rupt. Vede că ți-ai pierdut răbdarea și acum îngrijorarea lui s-a dublat. Ar vrea să-i accepți spaima, să înțelegi că nu vrea decât să-l mângâi, să-i primești toată furia fără să i-o respingi. Dar nu știe cum să-ți spună toate astea, pentru că e mic. Așa că țipă și se tăvălește pe jos, în timp ce pe tine te trec toate sudorile.

Dragă mămică, nici o serbare nu merită ca al tău copil să se simtă așa. Crede-mă când îți spun că nimeni nu te judecă. Toate mamele au fost în locul tău, măcar o dată. Ești stresată și uiți ce e important acum. Copilul este. Nu serbarea, nu Moș Crăciun, nu educatoarea sau ceilalți părinți. Pentru tine, cea mai importantă persoană de acolo e copilul tău. Ia-l în brațe și dă-i voie să nu-i placă serbarea. Dă-i voie să nu participe, dă-i voie să nu recite poezia, să nu cânte cântecelul, dacă el nu vrea.

Toate astea ți le-aș spune. Căci nu doar copilul tău are nevoie de înțelegere, ci și tu. Iar eu te văd, și te înțeleg.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook
Sursa foto: Pixabay

– Mama, îmi dai înghețată?
– Iris, abia ai mâncat micul dejun, deci nu. Poate mai târziu.
– Îmi place înghețata.
– Știu. Și mie îmi place.
– Nu vreau să-i dai și lui Zmeurică.
– Păi nici n-o să mănânce multă vreme altceva decât lapte.
– Să nu-i dai nici după ce o să crească. Să-mi dai numai mie, el doar să se uite cum mănânc eu.
– Ei, asta sigur n-o s-o pot face.

Îmi întoarce spatele și zice:
– De Zmeurică o să-mi placă doar dacă o să aibă păr roz.
– Mi-e teamă că n-o să-l aibă roz.
– Atunci albastru.
– Nici.
– Mov?
– Nu.
– Verde?
– Nu prea cred.
– Atunci o să fie un bebeluș plictisitor.
– Iris îți promit că viața cu un bebeluș e oricum, numai plictisitoare nu e.

Mă privește în ochi și îmi spune:
– Mie nu-mi plac băieții cu buze.
– Cum adică?
– Îmi plac doar ăia care n-au buze.
– Irisule, eu n-am văzut niciodată un băiat fără buze.
– Nici eu, dar numa’ ăia îmi plac.
– Ok, înțeleg, dar sunt curioasă,  de ce?
– Că nu mănâncă înghețată.

“Dosar de Mama” e și pe Facebook
Sursa foto : Pixabay.com

Anul asta care trece, n-a fost chiar  cel mai bun de până acum pentru noi. Primele luni ale lui 2018 au venit cu rutina noastră obișnuită, apoi cu varicelă la mine, cu gândul unui nou copil prinzând tot mai multe rădăcini în mințile noastre și cu veselia lui Iris umplând orice gol.

Apoi, pe neașteptate, un telefon primit în prag de noapte, ne-a scos din zona noastră confortabilă. Față în față cu boala, ne-am trezit neputincioși și speriați. Legați de mâini. Am sperat, am tăcut, am interiorizat spaime și am plâns. Am așteptat. Apoi a venit. Ea, moartea.

Niciodată nu poți fi pregătit pentru asta. Lipsa fizică a unei persoane iubite e înfiorătoare. Incapacitatea de a “repara” situația te devastează. Permanența morții devine un gând mereu prezent. E ca un vierme care își face încetișor drum într-un măr sănătos, mușcând din carnea zemoasă și lăsând în urmă numai stricăciune . Zilele trec ca într-un coșmar.

Timpul estompează durerea, însă creierul păstrează amintirea ei în permanență.E ca un junghi, care îți amintește nemilos, din când în când, prin ce ai trecut.  

Faptul că ne-am întâlnit cu moartea la un nivel atât de personal, ne-a schimbat. Ne-a dat peste cap viețile și ne-a îndepărtat, în loc să ne apropie. Am călcat pe vârfuri luni întregi, iar eu încă mai sper ca lucrurile să se reașeze. Nu e ca în filme, deși ar fi bine să fie așa. Nu se rezolva totul cu o îmbrățișare. Nu poți repara lucrurile doar cu cuvinte. Durerea e un lucru tare perfid si de atunci, dinamica vieții noastre nu mai e aceeași.

Iar viața asta e ca un tăvălug nebun, un om plecă dintre noi, altul vine. Zmeurică e cel care e pe drum acum. Se va naște într-o lume în care mai are trei bunici, nu patru.  Trei e totusi un număr bun, știu asta, însă patru ar fi fost ideal.

Anul ăsta mai degrabă am pierdut prieteni decât invers. Am văzut cum se așterne distanța între oameni, cum zilele de tăcere se transformă în săptămâni și apoi în luni. Durerea îți face și asta, te reduce la tăcere, iar oamenii nu știu în general cum să te ajute, așa că mai degrabă fug, căci asta  e mai ușor de făcut.

Așa că du-te 2018, du-te învârtindu-te. Du-te și lasă-ne să ne vindecăm, să ne lingem rănile și să ne regăsim unii pe ceilalți. Du-te, ca să lăsăm în urmă amărăciunea asta ce pare că ni s-a lipit de trupuri și de haine. Du-te și nu te mai întoarce niciodată!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook