–  Noapte bună, Irisule!
– Poftă bună, mama, zice ea cu zâmbet pe la colțurile gurii.
Chicotesc şi eu, dar nu intru în joc, pentru că ştiu că dac-aş face-o, am ține-o tot aşa până dimineață. Ne întindem în pat şi se face linişte. Vreo trei secunde. Apoi începe să se foiască. De pe stânga pe dreapta, apoi pe burtă. Apoi iar pe dreapta şi pe spate. Ia păpuşa şi îi şopteşte ceva la ureche. Râde pe înfundate.

Se pune din nou pe burta şi dă puțin din picioare.
– Mama?
– Mhm?
– Am uitat să-ți dau un pupic.
– N-ai uitat. M-ai pupat deja.
Îmi arată buzele țuguiate cu degetul.
– Da’ mai am un pupic aici, uite. Trebe să ți-l dau şi pe ăsta.
– Hai, dă-mi-l.
Mă pupă cu țocăit de mai multe ori.
– Eşti cea mai drăguță mamă din regat.
– Mulțumesc. Şi tu eşti cea mai drăguță fetiță.
– Prințesă.
– Hm?
– Sunt cea mai drăguță prințesă, nu fetiță.
– Eşti. Hai, gata, noapte bună.

Linişte cinci secunde.
– Mama?
– Mhm?
– Nu ți-am dat o îmbrățişare.
– Nu-i nimic, lasă că ai compensat cu pupicii.
– Dar n-o să pot dormi fără îmbrățișare. O să fiu tristă fără îmbrățișarea ta.
Pfuai, ce mă lucrează copilul ăsta, mă gândesc. Ne îmbrățișăm, ne mai și pupăm iarăși.

Liniște. N-am curaj nici să mă mișc.
– Mama, merg în partea cealaltă (a patului). Aici s-a încălzit.
– Bine, du-te.
– Mama, nu pot să–mi iau singură pernă, e prea grea.
O ajut, se face iar liniște. Se foiește de parcă ar avea mii de furnici în pijamale.
– Mama, tata ce face când merge la serviciu?
– Gata, dormi. Vorbim mâine despre asta.

– Mi-e sete.
Apăi sigur că-i e sete dacă nu vreau să-i zic ce face tată–su la serviciu. Își bea apa tacticos, apoi studiază sticla de parcă o vede pentru prima dată. Știu ce urmeză, număr în gând să văd cât durează până zice. Șapte, opt, nouă:
– Mama, fac pișu.
Bingo! Mergem la baie, face.

– Mama, mă duci în brațe? Că sunt așa de obosităăăă.
– Măi Irisule, dacă erai așa obosită cum zici, atunci sforăiai demult.
Râde cu fața în gâtul meu.
Ne întindem.
– Mama, mângâie–mi talpa.
– Mama, și cealaltă.
– Mama, mi-e frig, învelește–mă.
– Mama, mi-e cald.
– Mama, mi-e puțin foame.
– Mama, spune-mi o poveste.
– Mama, oare Ozzy ce face acum?
– Mama, ce pijamale frumoase ai.
– Mama, mi-e dor de doamna educatoare.
– Mama, oare ce-mi aduce Iepurașul?

Și -am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea noastră de culcare. Aia de se întâmplă în fiecare seară. Ai voștri tot așa adorm? 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

În momente de cumpăna, familiile se regrupează. Ca soldații. Fiecare se armează cu ce are și se pregătește să se apere pe sine și pe cei de lângă. Doar că armele lor  nu sunt ascuțite în momentele grele. Nu, ele sunt iubirea, răbdarea și mai ales speranța. Speranța că boala n-o să învingă de data asta. Că nu sunt pregătiți, că încă nu a venit momentul.

Fiecare soldat se gândește și la camaradul de lângă el, îi împrumută mantaua lui dacă celuilalt îi e frig, sau busola după caz, dacă celălalt se pierde pentru o clipă. Ei știu că doar împreună pot răzbi. Că greul nu poate fi dus doar de unul sau altul, ci că acum au nevoie unii de alții.

Familia  e ca o armată mică. Așa trebuie să fie. Și la bine, dar mai ales la greu. Soldații se grupează în jurul celui rănit și îl apară cum știu ei mai bine. De aici vine puterea lor. Din acest împreună. Din credința că sunt acolo unul pentru celălalt.

Bunica lui Iris trece prin momente mai puțin bune acum. Ne dorim cu toții să-i trimitem toată energia pozitivă de care are atâta nevoie acum.

Fiți bine și sănătoși! Și mai ales, fiți împreună!

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

Impingeam căruciorul cu cumpărături spre casă, când am văzut urzici în coșul unei doamne. Woaaaa, au exclamat toate papilele mele gustative în cor. Urzici, tulai Doamne! Așa că am făcut cale întoarsă la raionul de legume și am zvârlit elegant două pungi în cărucior.

Și ce dacă sunt singura din familie căreia îi plac, sugerează cineva că n-aș fi în stare să halesc o oală întreagă singură? Hmm, you just watch me. Le-am gătit a doua zi, m-am așezat singură la masă și după prima îmbucătură, m-am transportat direct în propria-mi copilărie.

Uită–te la noi, suntem cu toții la masă, mama a gătit urzicile pe care le-am cules împreună de la marginea pădurii aflate lângă oraș. Avem și câte un ou prăjit în farfurii. Înmoi miez de pâine în gălbenușul cleios și-apoi în mâncarea de urzici. E bun, tare bun.

Am crescut cu pădurea la marginea orașului. Ajungeam acolo în zece minute de mers pe jos. Vara, familia și prietenii se adunau acolo la grătar, cu copii, cu zarvă mare și bătut mingea în poieniță. Tot acolo mergeam cu tata în drumeție sau la strâns de ciuperci. Sau de fragi. Sau de zmeură. Sau de conuri de brad numai bune pentru sirop de tuse. Tata cunoștea toată pădurea.

Își alegea un băț în care să se sprijine, apoi căuta unul și pentru mine. Și o luam împreună la pas, el înaintea mea, însă privind tot timpul în spate după mine. Înaintam cu el către miezul pădurii fără frică. Tata găsea ciupercile ușor, dar eu trebuia să îmi mijesc bine ochii până abia găseam una amărâta. Tata le știe pe toate,  toată copilăria mea am mâncat ciuperci de pădure adunate de el.

Acasă, mama le fierbea într-o oală mare,  și-apoi le gătea, sau le congela. Când ne întorceam cu zmeură, mama ne făcea spumă dulce sau gem.

Mi se întâmplă tot mai des ca o farfurie cu mâncare să mă transporte direct în trecut, în copilăria mea. Nu știu de ce. Ce știu însă, e că asta nu-mi displace deloc.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook