Zilele trecute am fost din întâmplare martoră la o conversație între două fetițe. Acest dialog între cele două, ilustrează mai bine decât orice carte de parenting citită de mine, punctul de vedere al unui copil, atunci când e vorba de violența îndreptată asupra sa. Voi transcrie mai jos ce am văzut și auzit, fără să mai comentez nimic, pentru că orice aș mai putea zice eu, ar fi în plus.
Una dintre ele o întreba pe cealaltă: – Mama ta te bate? – Nu, a răspuns fetița. – Nu te bate niciodată? a întrebat-o din nou, de data asta cu ochii măriți de uimire. – Nu, a răspuns iarăși nepăsătoare, fetița. Niciodată. Iar cea care a pus întrebarea a tăcut o vreme și și-a frământat mânuțele. Apoi, a vorbit din nou: – Dacă mama ta nu te bate niciodată, atunci înseamnă că ai cea mai bună și drăguță mamă din lume. – Da, i-a răspuns simplu cealaltă fetiță.
După ce a venit de la școală, s-a dus în liniște în colțul unde are piesele de lego și a început să se joace. Era evident tristă, tăcută. Am întrebat-o dacă s-a întâmplat ceva la școală, a zis că nu, nimic. Ne-am uitat întrebător unul la altul, cu M, fără să înțelegem ce e cu ea. Apoi a venit și mi s-a așezat cu capul în poală, dar Carol, care are impresia că-s a lui și doar a lui, a început să urle și s-o împingă din brațele mele. Așa că ea a fugit din nou la colțul ei, supărată.
Știam că ceva nu e în regulă, așa că m-am așezat pe jos lângă ea și mi-am deschis brațele. A început să hohotească imediat. M l-a luat pe Carol de acolo, așa că am rămas doar noi două, ea zguduindu-se de plâns, eu încercând s-o liniștesc, așteptând să-mi spună de ce era în starea aia.
– Bunica, a zis într-un final. Bunica. V-am auzit dimineață când vorbeați cu tata, și zicea că azi era ziua ei.
A plâns și a tot plâns, până a scos supărarea că cine e dus, dus rămâne, indiferent ce credem noi despre asta. I-am zis din nou că atâta timp cât ne amintim de ei, cei dragi nu dispar cu adevărat niciodată. Și am întrebat-o ce amintiri mai are cu bunica ei. Mi-a zis că nu-și mai amintește prea multe. Poate doar finalul, când era bolnavă. Dar că tot e tristă, pentru că deși nu ține minte întâmplări, își amintește că bunica o iubea.
Iris avea mai puțin de patru ani când bunica s-a stins. Nu-și mai amintește cum o ducea de mână prin grădină, sau cum o lua în brațe când se apropiau găinile de ea. Nu-și amintește când o învața cântecul rusesc, nici cum râdea bunica în hohote, nici cum i se lumina chipul când o privea. Nu-și amintește când bunica o aștepta ba cu o oliță roșie nouă, ba cu iepurașul roz de pluș, pantalonii gri cu steluțe sau scaunul portocaliu de plastic. Nu mai știe toate astea. Nemernicul de timp a șters amintirile, ca să facă loc altora mai noi. Moartea nu are maniere.
Și totuși, ce purtăm mereu cu noi e iubirea. Asta nu se poate uita. Iubirea pe care ți-o poartă cineva e ca o pătură groasă și pufoasă pe umeri, într-o zi geroasă. Îți ține de cald și te face să te simți în siguranță. Asta nu se poate uita, asta nu-ți poate lua nici timpul și nici ceva ce n-are maniere. Nici dacă ai șapte ani și n-ai mai văzut-o pe bunica de când aveai trei. Iubirea rămâne vie, acum și-n pururea, și-n vecii vecilor!
Mă gândesc că multe dintre voi știți cine este Prințesa Urbană. Dacă nu știți, aflați că este blogger și scriitoare de succes, un om valoros în nișa de parenting de la noi din țară. De-a lungul vremii, a organizat conferințe, a scris romane pentru adulți și nenumărate cărți pentru copii și cel mai important, a militat întotdeauana pentru educația cu blândețe. A scris despre creșterea copiilor fără palme la fund, a scris cu empatie și cu înțelegere despre subiecte sensibile pentru noi, mamele. Datorită ei, mulți părinți au ales să iasă din tiparele vechi și să își crească altfel copiii.
Probabil că ați aflat deja de pe pagina ei de Facebook sau din presă, că a ales să plece din țară împreună cu familia ei. E regretabil că a plecat? Categoric, da. E treaba noastră, a tuturor celorlalți care nu facem parte din familia ei, să-i spunem cum era mai bine să procedeze? Categoric, nu! Deși dacă ai sta să citești comentariile din online referitoare la plecarea ei, te-ai cruci. Și apoi te-ai speria de-a binelea.
Nu cred că există român care să nu înțeleagă de ce alege un alt român să emigreze. Nu toți plecăm, nu toți rămânem. Fiecare avem motivele noastre să facem una sau alta. Nu suntem proști ăștia care rămânem, la fel cum nu sunt lași, cei care pleacă. Trebuie să încetăm să raportăm alegerile altui om, la proria noastră persoană. Nu e despre noi, punct.
Din unele comentarii online, am înțeles că alegând să emigreze, Prințesa a produs dezamăgire cititorilor ei. Să mă iertați, dar femeia asta nu datorează nimănui nimic. Nicio explicație, nimic, zero. E viața ei, și-o trăiește unde vrea, poate să scrie în continuare și din Honolulu, Groenlanda sau Olanda. Să refuzi să-i mai cumperi cărțile sau să-i citeșți blogul din cauză că și-a dorit mai bine pentru ea și familia ei, este o răzbunare copilărească și nedreaptă.
Nu e ușor să scrii public și să te expui, dar desigur că și asta e tot o alegere. Atunci când faci asta, îți asumi că va veni și mult hate. În public sau în privat. Cred că toți bloggerii au parte de așa ceva, însă cantitatea de ură la care e expusă Prințesa, acum că a îndrăznit să emigreze, e uriașă. Ceva de speriat. Ceva ce nu ar trebui niciodată să se întâmple.
Și să știți că un blogger nu aparține comunității care ii citește articolele. Acea comunitate urmărește bloggerul pentru ce livrează el în textele sale, pentru că ce găsește acolo îi folosește, fie că e vorba de emoție, umor sau relatări despre experiențe personale. Toate astea gratis. Evident că nici comunitatea nu datorează bloggerului apreciere și feedback pozitiv, în schimbul acestei gratuități. Dar decât să publici comentarii otrăvite, pline de ura și venin, la adresa cuiva care nu ti-a făcut nimic, nu mai bine taci din gură? Ai avea curaj să-i spui toate astea și în față? Nu e suficient loc pe internet, ca să treci tu pur și simplu mai departe?
Când am văzut cele două liniuțe, am rămas cu testul în mână, încercând să cuprind cu mintea că în mine creștea o viață nouă. Deși ai fost un copil plănuit, nu mă așteptam să vii așa de repede. Dar acum, cunoscându-te, știind ce băiețel hotărât ești, nu mă mai mir deloc.
Însărcinată cu tine n-am mai sărbătorit fiecare zi, n-am avut timp să cânt burții, sau să-ți vorbesc prea mult. Vezi tu, de data asta eram mai ocupată, o aveam deja pe soră-ta. Dar chiar dacă eu n-am avut timp, să știi că Iris ți-a desenat de multe ori pe burtă, ți-a cântat și mi-a pus toate întrebările posibile din lume despre cum urma să fie viața cu tine.
N-am mai citit despre naștere sau despre nou-născuți. Uneori uitam în câte săptămâni era sarcina. Sună îngrozitor așa-i? Dar nu e, să știi. Pe-atunci eram ocupată să fiu mamă și femeie însărcinată în același timp, iar ăsta nu-i chiar ușor. Mă gândeam mereu cum te va primi soră-ta, cum urma să-i dai tu viața peste cap. Vezi tu, eram destul de ocupată.
Am fost mai calmă și mai încrezătoare, pentru că aveam deja experiență. Știam cu ce provocări o să vii. Mă gândeam totuși, că tu urma să mă împarți de la început, că nu mă puteai avea doar pentru tine, așa cum mă avusese soră-ta pentru ea. Mă întrebam dacă o să te pot iubi la fel de mult ca pe ea. Vezi tu, pe-atunci încă nu te cunoșteam, nu te ținusem în brațe, nici tu nu-ți agățasei încă mânuța de degetul meu.
Apoi într-o noapte, i-am pupat fruntea soră-tii în timp ce dormea, am plâns puțin știind că o etapă din viața ei se termina brusc, în timp ce ea visa și habar n-avea ce se întâmpla, l-am trezit pe tată-tu și am plecat spre spital.
Îmi amintesc tot, așa să știi. Dacă închid acum ochii, văd totul cu mintea. Eu născând, cu rugăciuni pe vârful limbii, cerând cerului și pământului să vii sănătos, eu plângând atunci când te-am auzit pentru prima data. Sunt aici, ți-am strigat, mai știi? Sunt aici, ne vedem în curând, să nu-ți fie teamă, băiețelul meu.
Mi te-au adus și ți-am cântat ca să îmi auzi glasul, să știi că ești din nou cu mine, că te țineam bine și erai în siguranță.
Apoi am rămas doar noi, îți amintești? Eu țin minte fiecare zbârcitură adorabilă de pe fața ta, îmi amintesc chiar și ce culoare aveau perdelele de la geam și cu ce erai îmbrăcat. O mamă nu vrea să uite lucrurile astea. Am stat tot timpul lipiți unul de celălalt zilele alea. Tu molfăind sânul și căutând-mă cu mânuțele, eu plutind pe valuri de iubire, în timp ce te sorbeam cu privirea. Erai moale și blând, te linișteai de îndată ce te luam, iar eu mă îndrăgosteam din nou iremediabil de un nou copil.
Azi ești băiețel mare, nu la fel de moale ca atunci, însă ești iubitor, ești bun și jucăuș, ești băiețelul meu. Al doilea născut, cel fără de care gașca n-ar fi fost completă.
Cea mai grea parte de când sunt mamă a doi copii, este să mă împart între nevoile lor. Să fiu nevoită să aleg. Să prioritizez. Iar din schema asta întotdeauna un copil iese pe minus. Pentru că realitatea (mea) nu e ca aia din reviste sau din cărți de parenting.
Nu merge mereu să fac lucruri/activități cu amândoi deodată. Căci fiecare copil o vrea pe mama pentru el, doar pentru el și vrea toată atenția mamei, fără nici o intenție de a o împărți cu celălalt.
Unul vrea în curte, pe când celălalt vrea doar să stea în casă. Unul vrea să sap cu excavatorul pe covor, în timp ce celălalt vrea să-i citesc. E greu pentru că eu sunt una singură iar ei sunt doi. Fiecare cu nevoile lui reale.
Iar tendința e să aleg de cele mai multe ori nevoile celui mic. Pentru că nu poate face chiar orice singur, că-i mititel și are nevoie să știe că sunt acolo pentru el. Pentru că soră-sa îl păcălește și îi fură din gustări, pentru că spre deosebire de copilul cel mare, nu m-a avut niciodată doar pentru el. Sunt sinceră aici, nu dați cu parul.
Apoi mă lovește în moalele capului. Dar prima mea născută? Ei îi cer mereu să fie înțelegătoare, să cedeze, să lase de la ea, să facă liniște când cel mic doarme, să împartă jucării, mâncare, dar mai ales pe mine. Iar ea, bieta mea întâi născută înțelege, cedează, împarte și face liniște de la patru ani jumate. Nu pentru că vrea, ci pentru că nu are de ales. N-a întrebat-o nimeni dacă își dorește un frate.
Văd în ochii ei dezamăgirea când iar fug la frate-său, uneori nici măcar nu-mi mai reproșează nimic, dar eu văd în ochii ei tot ce nu-mi spune. Și înțeleg atunci că cel mic trebuie să aștepte uneori, chiar dacă plânge. Nu-i pot cere răbdare infinită celei mari. Nu e corect să înțeleagă, să împartă și să facă liniște la nesfârșit. E important să știe că eu înțeleg asta și că uneori o aleg pe ea. Chiar dacă el plânge fix atunci că mă vrea. Pentru că el poate face față unor lacrimi, dar ea nu poate și nu ar trebui să aștepte la nesfârșit ca să-i vină rândul.
E greu, n-o să vă mint, e tare, tare greu! Dosar de Mamă e și pe Facebook
