– Vrei să ne jucăm de-a mama și bebelușul? m-a întrebat, când frate-său dormea la prânz. Și-a pus capul în poala mea și s-a pisicit o vreme acolo, apoi m-a întrebat cum era ea când s-a născut. – Când te-a scos doctorul din burta mea, ai plâns așa de tare, încât sunt sigură că te-a auzit tot spitalul. – Chiar așa? m-a întrebat, amuzată și puțin rușinată. – Da, chiar medicul și toate asistentele au zis că ai un plâns impresionant. Apoi mi te-au arătat o clipă, una scurtă și te-au dus. – Unde m-au dus? – Să te consulte și să te curețe. Te auzeam cum țipai, aveai un plâns hotărât, parcă certai asistentele că te-au luat de lângă mama ta. Și mie mi-a venit să plâng, că doar te auzeam, dar nu te vedeam și mi se părea incredibil că din acel moment eram mamă. – Și dup-aia? – Apoi, pe tine te-au dus în salonul cu bebeluși, iar pe mine în cel cu mame. – Cred că din cauza asta plângeam așa tare, că ne-au despărțit. – Dar după ce m-am liniștit puțin, ne-am întâlnit din nou. În salonul mamelor au venit trei asistente, fiecare cu câte un bebeluș în brațe. Doi bebeluși plângeau tare, iar al treilea nu scotea nici un sunet.
Încă are capul în poala mea, iar eu îmi trec degetele peste chipul ei. E atât de frumoasă! Mă ascultă cu mare atenție.
– Bebelușul care nu plângea erai tu. – Pentru că mă duceau la tine, de asta nu plângeam. – Poate. Erai calmă și eu te-am luat pentru prima dată în brațe. Și de data asta n-am mai plâns, am râs, și râdeam așa cum n-am mai râs niciodată în viața mea. Eram fericită și recunoscătoare că te aveam. Îți vorbeam într-una despre tata și despre Ozzy, despre casa noastră unde aveai pregătită o cameră, despre bunici, mătuși și verișoare, iar tu ascultai fiecare cuvânt, de parcă ai fi înțeles tot ce-ți ziceam. – Păi cred că înțelegeam. Sau doar mă uitam la tine cu atenție, că eram curioasă cum arătai.
Am rămas așa o vreme, ea fermecată de povestea nașterii ei, eu retrăind clipele alea în care am devenit mama ei. Îi țineam capul în poala, căci doar atât mai încape acum acolo, din acel bebeluș care a crescut și mă uitam cu uimire la ea. E lungă, fetiță mare deja, înțeleaptă, iubitoare, veselă. Hai că totuși ai făcut treabă bună, mi-am zis, hai fato, că te-ai descurcat binișor, deși atunci îți era atât de frică. Uită-te la ea, uite ce minune ții în poală.
Viața cu copii e uneori un soi de glumă la care părinții nu râd niciodată, pentru că nu se prind și ei care-i poanta. Viața cu copii nu arată în realitate ca pe social media. De cele mai multe ori mă enervez teribil că aici se livrează mult lapte cu miere și mai spre deloc realitatea aia care ne scoate multora peri albi.
Îmi scriu des mame care mă întreabă ce nu fac ele bine, de ce copiii lor nu le ascultă, cum să procedeze să fie ca X sau ca Y, care, uite, par să se descurce fabulos cu toate. X și Y au copii perfect educați și ascultători, sunt îngrijite și coafate tot timpul, fac zilnic sport, mănâncă doar preparate sănătoase gătite de mânuțele lor, sunt mereu vesele și au o relație perfectă cu partenerul lor. Vor și mamele care îmi scriu așa. Așadar, ce fac ele greșit, de viața lor arată exact invers decât a lui X sau Y?
Vă zic și vouă ce le spun și lor. Greșit nu e ce fac, greșit e cum își imaginează că viața altora e exact ca în pozele lor de pe Facebook sau Instagram.
Când am postat o poză cu Carol dormind în cărucior, s-a întâmplat să-mi scrie o mamă supărată că niciodată copilul ei nu adoarme fără să se foiască cel puțin o oră și jumătate. O singură poză a creat frustrare acestei mame. Și o înțeleg perfect. Pentru că, în realitate, ambii mei copii dorm și au dormit întotdeauna prost. De aproape 7 ani eu dorm întrerupt, știu exact cum e.
Atunci când am postat o poză cu Iris citind, mi-a scris o mamă că și-ar dori să citească și fetița ei, dar că refuză mereu. Din nou, o singură fotografie a fost suficientă s-o convingă pe această mamă, că fiică-mea citește toată ziua bună ziua. Să simtă că acolo unde eu am reușit, ea a eșuat. Realitatea însă nu este aceea că Iris citește non stop. Nu, de fapt ar prefera desene animate decât să citească singură.
Și exemplele pot continua. Îmi pare rău dacă am creat vreodată cuiva impresia că viața noastră e perfectă. Pentru că nu e. Am încercat întotdeauna să nu se înțeleagă din textele mele că ar fi.
Și noi ne certăm ca chiorii, și noi avem probleme cu banii, nici copiii noștri nu sunt mereu cooperanți, și noi lăsăm peste noapte vasele murdare în chiuvetă.Viața nimănui nu e perfectă, nu vă setați standarde imposibil de atins, doar pentru că asta vedeți pe social media.
X sau Y nu își petrec 365 de zile pe an doar în vacanțe, nu mănâncă doar la restaurant, iar copiii lor nu vorbesc japoneză, latină și turcă la 2 ani. Probabil și ele înjură în trafic, mănâncă ciocolată pe ascuns la miezul nopții și visează la un weekend fără copii. Și chiar dacă nu fac lucrurile astea, tot nu înseamnă că au atins perfecțiunea.
Uitați-vă la mine. Iris a vărsat într-o noapte până a ajuns M cu ea la camera de gardă. Pentru că în Constanța e plin de turiști, au așteptat ore bune până a consultat-o cineva, în timp ce Iris tot voma. Cu tot cu timpul necesar pentru perfuzii, au stat acolo mai mult de șase ore. Am păzit toată ziua un copil letargic, fără să fi dormit în ultimele 24 de ore. Următoarea zi am împlinit 40 de ani într-o depresie pe care am încercat s-o ignor, dar care nu se lasă dusă. M-am luptat cu copilul zile întregi să mai ia o linguriță de orez sau o mușcături de pâine prăjită. Între timp, mai am unul mic care învață să facă la oliță, dar nimerește tot pe covor. N-am reușit să fac duș vreo două zile, pe canicula asta dacă vă puteți imagina. Copiii se ceartă în fiecare dimineață, de la câte o jucărie de obicei. Trag de ea amândoi, de parcă ar fi singura jucărie rămasă din galaxie. Apoi se împing, apoi unul se lovește. Așa încep plânsetele și jelania. Toate înainte ca eu să fi apucat să-mi beau cafeaua sau ei să mănânce micul dejun.
Carol e în faza aia în care face tantrumuri nenumărate zilnic. Plânge dacă merg la baie, plânge dacă scot gunoiul până la tomberonul din curte. Îmi cere iaurt, îi dau iaurt, se enervează ca i-am dat iaurt. Nu vrea să-l mănânce, nu vrea să-l bag la loc în frigider, nu vrea să-l vadă pe masă. Și urlă, vorbind bebelușește, și se tânguie cu mucii până la pământ. Nu-i place să mă vadă cu părul prins, așa că plânge cu tunete și fulgere când refuz să mi-l desfac. Amândoi împrăștie toate jucăriile peste tot. Avem jucării și la baie, dar și la bucătărie. Iris a învățat să-și dea ochii peste cap când îi spun câte ceva ce nu-i convine. Are doar puține feluri de mâncare preferate, din cauza asta gătitul e un chin. Azi, după ce cu câteva zile în urmă analizele îi ieșiseră perfect, Iris are diaree. Astfel că o luăm de la capăt.
Așa, dragile mele, arată de fapt de multe ori viața mamelor. Realitatea celor ce au copii. Desigur că realitățile fiecăreia dintre noi diferă, dar sunt absolut sigură că perfecțiunea nu există. Nici măcar la X sau Y.
Îmi tot spun că e doar o cifră 40-ul ăsta, că totul stă de fapt în starea de spirit, deși simplul adevăr e că pur și simplu atâția ani am acum. Că-mi place sau nu.
Adevărul e că nu mă regăsesc deloc în imaginea pe care o aveam eu în cap despre cum e o femeia la 40 de ani. Ea e cu picioarele bine înfipte în pământul pe care calcă, știe mereu ce vrea, are o carieră, o direcție bine stabilită, are o anumită siguranță financiară, are copii măricei deja, e o femeie cu capul pe umeri, cum s-ar zice. Se îmbracă elegant, cu stil, face conversație cu ușurință, bea proseco sau ce-o fi la modă acum, planifică mesele cu o săptămână înainte, găsește întotdeauna soluții la probleme, pleacă în vacanță de două ori pe an, tot ce face ea mustește de o anumită maturitate atinsă. Cam așa e ea.
Fix ce nu sunt eu, adică. N-am adunat cine știe ce înțelepciune până acum, n-am nicio carieră strălucitoare, probleme fără soluții am să dau și cu împrumut, mă îmbrac cu blugii de acum cinci ani și cu hanoracele care-i rămân mici lui M, visez cu ochii deschiși la lucruri imposibile, sunt introvertită, fug de oameni, o vreau pe mama și nu plec aproape niciodată nicăieri.
Primesc ziua asta cu mirare, nu știu serios cum e posibil să am 40 de ani. N-am planuri mărețe de viitor, nici rezoluții spectaculoase și nici revelații pline de înțelepciune pe care să le împărtășesc cu voi.
Bine ai venit, middle age crisis, you nasty, nasty bitch!
Atunci când îl doare înțelege cel mai bine omul că e singur. Singur se naște. Și tot singur e nevoit să-și poarte suferința, chiar dacă e înconjurat de semeni. Nimeni altcineva nu-i poate căra amarul cu cârca. Nu inima altuia se stafidește, ci a sa. Omul e întotdeauna singur cu durerea. E a lui și doar el o poate trăi. Numai pe el îl doare în felul ăsta.
Suferința nu e demnă, nu purifică și nici nu poate fi împărțită cu altcineva. E a omului și doar a lui. El o poartă, el o înjură, o urăște, pe el și doar pe el îl stoarce de puteri. Degeaba se scutură omul, suferința nu se lasă dusă până nu-și urmează cursul. Ea nu știe carte, nu înțelege că din om cad de-acum firmituri, că ar vrea să înceteze, să nu-l mai doară.
