Nu clipi!

Jun10 (98)

plângeam (iarăși) de curând, cât de greu e fii mamă de copil mic. ăștia mici sunt ca niște vampiri drăguți, dar sunt unii care îți sug toată energia și tot timpul. noi, mamele, trebuie găsim permanent resurse ca le facem față. uneori sunt mofturoși zile în șir, alteori urlă fără motiv, ne scot fire albe și riduri nu prea fine. Tipa căreia plângeam e mamă și ea, însă are copii mai mari. M-a ascultat cu atenție, ba pune pariu avea chiar și un zâmbet în colțul gurii, la un moment dat. A dat din cap aprobator la tot ce ziceam.

Așa e, părea zică, puștii ăștia vin pe lume și dau totul peste cap. Maternitatea ne pune față în față cu adevăruri nu prea plăcute. Ne testează limitele și răbdarea. Ai dreptate, da, așa e. Părea zică doar, în realitate n-a zis nimic. M-a lăsat doar pe mine vorbesc. Și când am terminat, m-a luat de mână,s-a uitat fix în ochii mei și mi-a spus:

– Nu clipi.
– Poftim?
Atât durează totul, preț de un clipit din ochi. Apoi te trezești ți-au crescut copiii. Dup-aia, deși ești mândră cresc, sufletul îți sângerează nu mai sunt mici. Atunci ajungi ți dorești iarăși mofturile și fandoselile. Chiar și țipetele absurde, toate le vrei înapoi. Îți zic, nu clipi. Știu e greu, la naiba, îmi amintesc și eu. Dar ce n- da acum vină fiicămea și pupe, se cațere iar în poala mea. Acum cerșesc eu puțină atenție, așa cum făcea ea când era mică. Nu clipi! Absoarbe tot ce-ti oferă perioada asta. Cu bune și rele, ca mai apoi, peste ani, te poți întoarce, măcar cu gândul, în trecut. Nu clipi, pentru timpul trece. Bucură-te de vocea pițigăiată, de cuvintele stâlcite, pupă nasul ăla mic, joacă-te, râzi și nu clipi. Zău, nu clipi!

Și jur ăsta e cel mai prețios sfat pe care l-am primit în ultima vreme.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

200 Shares

Parfum de flori

DSC_0859

Aveam de rezolvat o treabă cu un bilet de avion, așa eram în agenția de turism, așteptândumi răbdătoare rândul. În fața mea, o doamna cochetă, după ea, un domn. Ambii așteptau și ei rezolve una  alta. Între timp, așa cum stă bine românilor, au intrat în vorbă.

tot cheamă și fiicămea, acum și soră-mea, zicea doamna cochetă.
– Unde?
În Anglia. Locuiesc amândouă acolo deja de ani de zile.
Păi și de ce nu mergeți?
tot bâzâie. Îmi spun mereu uite, ele sunt acolo, iar eu stau aici singurică.
Așa
Da, ce mai, au dreptate. Eu chiar stau singură aici.
– Atunci mai bine mergeți acolo și dumneavoastră.
– De asta am venit aici. Azi îmi cumpăr biletul. Nu plec decât la anul, dar îl cumpăr, și îi pot spune fiicămii merg la ea.
– Eh, foarte bine.
Da, probabil. Însă nu-i deloc ușor plec. Parcă mi-e și rușine zic de ce n-am plecat până acum.
– Ei, haideți. De ce?
Păi, știți,  eu am flori. Multe flori. Unele foarte speciale. Îmi vine greu le las, despart de ele cum ar veni.
Haideți, doamna. Cât de speciale fie?

Doamna se uită lung la el. Cu mândrie și hotărâre, îi răspunde:
– Foarte speciale. Unele rarități. Pentru mine, florile astea sunt totul.
Duceți-le la o grădină botanică.
– M-am gândit și eu la asta. O văd. Am vrut le las vecinei mele, însă i-a născut fiica, acum e bunică și ea. dați seama numai de florile mele nu i-ar arde.
Și n-ați plecat toți anii ăștia pentru flori?
Da, domnule, de ce mirați așa?
Domnul ridică din umeri. Nu mai zice nimic.

– Am scos o floare pe casa scării. zic, nu mai există educație, nu mai există omenie, nu mai există respect pentru natură și frumos. Dimineața următoare i-am găsit frunzele găurite cu țigara. Vă mărturisesc am plâns. Chiar am plâns de ciudă.

A plecat doamna după ce a plătit biletul. A plecat și în urma ei a rămas o urmă de parfum. Iar eu am inspirat adânc, căci mirosea frumos a flori.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

 

 

30 Shares

Când stai pe-o banca

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Stăm pe bancă și ne mâncăm înghețatele. Eu mi-am luat ceva cu ciocolată, Iris a ales una cu fructe de pădure. Cam asta alege de obicei. Gustul n-are a face, ceea ce contează pentru ea e culoarea. Așa că înghețata ei e ba roșie, ba mov, depinde doar în ce toane e. E unul din rarele momente în care Iris nu vorbește, fiind așa ocupată cu admiratul și linsul deliciului rece.

Îmi sprijin spatele de bancă și privesc în jur. Cred că e unul din lucrurile mele preferate. Să mă uit și să văd. Pentru că întotdeauna e ceva de văzut, chiar dacă la prima vedere ar părea că nu. Trebuie doar să fii dispus să privești.

În fața mea se plimbă un cuplu de pensionari. Ea are părul scurt și bănuiesc că și l-a făcut permanent de curând, probabil pentru vacanță. Părul ei arată ca o aură, ca o cască fragilă prin care trec lejer razele soarelui. Și l-a vopsit roșu, probabil tot pentru că urma să plece în concediu. Are buzele subțiri și date cu ruj roz. Se vede că e cochetă. Soțul merge la jumătate de pas în urma ei, cu mâinile la spate. Ea nu se uită în urmă, iar el nu îi spune ei să încetinească. Merg așa, ea în față, iar el urmând-o ușor.

Iris îmi cere să guste din înghețata mea, iar eu îi dau. Mușcă cu poftă o bucată considerabilă și-apoi râde.

Mai văd un copil care se joacă la fântâna arteziană. Se apleacă periculos către apă, iar mama, prevăzătoare, îl prinde de bretelele salopetei cu care e îmbrăcat. Copilul își bate palmele de luciul apei și râde în hohote printre stropii care-l înconjoară. Îi văd dinții mici, perfecți și albi. N-are nici o grijă în lume. Trăiește fix pentru aici și acum. Mă uit la el și zâmbesc, însă în sinea mea știu că îl invidiez.

Văd o femeie care se oprește la brutăria de peste drum. Scoate portofelul dintr-o sacoșă de plastic și plătește două franzele. Are o fustă cu flori și un batic legat neglijent pe frunte. Poartă șlapi cu șosete. Bagă pâinea în sacoșă și pleacă, târându-și picioarele plictisită. Vânzatoarea de la brutărie scoate capul pe geamul minuscul și se uită după ea. Apoi își scoate telefonul și pare ca nu mai vede nimic altceva.

Iris își linge ocupată degetele.

Un cuplu stă pe o bancă, la distanță mică de noi. Amândoi au în jur de 35 de ani. Par tare plictisiți, nici măcar nu vorbesc unul cu celălalt. S-or fi certat, mă gândesc. Și-or fi rostit cuvinte grele, cine știe. El stă cu nasul în telefon, iar ea își inspectează unghiile. Îi aruncă priviri furișe, dar el se face că n-o vede. Ea își drege glasul, însă degeaba. Își aranjează rochia peste genunchi apoi o netezește cu mâinile. El bagă telefonul în buzunar și privește în depărtare. Nu mi se pare că ar fi vreo chimie între ei, arătă ca un cuplu căsătorit și plictisit. Mă hotărăsc să nu mă mai uit la ei.

Numai bine, că Iris a început să turuie, semn că și-a terminat înghețata și a apucat să-și lingă și degetele. Vrea să mergem să vedem broaștele. Știu c-o să ajungem la marginea apei, eu o să i le arăt, iar ea o să supere că nu le vede. Poate o să și plângă. Și poate cineva, stând pe o bancă, o să ne privească din depărtare și o să ne vadă și pe noi. Într-un fel sau altul.

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

44 Shares

Zile ploioase

june 3rd (68)

Au venit ai mei în vizită. Adică mama și tata pentru mine, bunica și bunicu pentru Iris. Nu mai zic cum pocnește pipota-n mine de mulțumire suntem împreună, toți grămadă, gândesc asta e de la sine înțeles.

Lucrez cu laptopul în brațe. uit în dreapta și o zăresc pe mama la bucătărie. Toacă ceva, iar casa miroase a mâncare bună, făcută cu mâna ei. Tata e în curte, meșterește iar la ceva. Ba repară grătarul, ba rupe buruiana, își sește mereu ceva de lucru când vine la noi, n-are stare.

Iris și verișoara ei aleargă întruna, se joacă de-a v-ați ascunselea. Una numără, cealaltă ascunde prințesele, apoi cea care a numărat trebuie le găsească. Iris se încurcă mereu, ea ascunde și tot ea vrea găsească jucăriile, dar verișoarăsa nu se supără deloc.

Mama îmi  gust mâncare cu o lingură, vrea -mi dau cu părerea dacă mai trebuie pună sare sau nu. Îmi dă așa, ca la bebeluși. Fix așa cum îi mai dau și eu lui Iris câteodată.

Suntem așa, ca într-un cerc, remarc. Eu uit la mama ca la Sfântul Duh, iar Iris se uită tot așa la mine. Eu uit la mama pentru o privire aprobatoare, Iris se uită la mine la fel.

Vremea asta ploioasă nu place multora, însă pentru mine e perfectă. Nu-mi pare deloc rău suntem închiși în casă și curte, sta așa, împreună cu ai mei până la marginea timpului. tot uit în dreapta și s-o văd pe mama, iar tata și facă de lucru în curte. uit pe geam cum îl mângâie pe Ozzy pe cap, fără ca el știe -l privesc. tot fie casa plină de râsete și joacă de copii. Ceea ce doresc și vouă! 🙂

“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

81 Shares

Regele tuturor sălbăticiunilor – o poveste specială pentru părinți și copii

DSC_0875

La prima vedere ai putea crede “Regele tuturor sălbăticiunilor” e poate o carte cam nepotrivită pentru un copil. Dacă ai crede asta, eu zice te înșeli și trebui priveși dincolo de aparențe.

De ce ai putea gândi nu e potrivită pentru copii? Păi, pentru , după ce face tot soiul de năzbâtii “de un fel sau altul”, mama îl numește pe Max “salbăticiune”, iar el îi spune ei “o te mănânc“. Așa e trimis la culcare fără primească cina.
DSC_0876

Înțelegem, așadar, mama n-are răbdare fix atunci, nu sește empatie și e cam sătulă de năzbâtiile copilului. ( Lucruri care ni se întâmplă tuturor, din când în când).

Trimis în camera lui, supărat nevoie mare, Max observă cum aceasta se transformă într-o pădure, peste tot crescând liane și copaci, iar “pereții au devenit lumea din jur”. Max însuși devine o sălbaticiune, adică  fix eticheta pusă de mama lui.
DSC_0877

Un ocean aduce o barcă la țărm, iar băiatul plutește de-a lungul zilei și nopții, pe un ocean, vreme îndelungată, “aproape peste un an, până acolo unde este locul sălbăticiunilor“. Iar acestea se poarta cu Max fix așa cum teai aștepta de la niște sălbăticiuni, adică  răcnesc înspăimântător, și îarată colții, apoi ghearele înspăimântătoare. Dar băiatul le-a îmblânzit, privindu-le în ochi fără frică și spunându-le un hotărâtstați cuminți!”
DSC_0878

(Ia ne gândim puțin, de obicei cine face așa? Noi, mamele, zice, chiar dacă nu-i tocmai comod recunoaștem asta.)

Sălbăticiunile s-au speriat atunci și l-au numit pe Max “cea mai mare sălbăticiune dintre toate și l-au făcut regele tuturor sălbăticiunilor“. Iar împreună, au făcut un vacarm sălbatic și asurzitor. Un tărăboi adevărat. Cam ca cel făcut de Max acasă la el, adăuga eu. Ilustrațiile care umplu următoarele șase pagini, sunt incredibil de frumoase.
DSC_0879

Dar Max, regele sălbăticiunilor a zis “acum gatași le-a trimis pe toate celelelalte sălbăticiuni la culcare fără le dea cina. ( amintiți cine mai făcuse asta?) Apoi deodată, băiatul s-a simțit singur și trist și a”dorit fie acolo unde el era cea mai iubita ființă dintre toate”. (Adică acasă, la mama).
DSC_0880

Iar atunci, din depărtare, copilului i-au ajuns pe la nas mirosuri delicioase și a renunțat mai fie rege acolo unde este locul sălbăticiunilor“. Însă sălbăticiunile i-au spus: “O, te rugăm, nu pleca – o te mâncămașa de mult te iubim!” (Mai țineți minte cum Max i-a zis mamei lui c-o s-o mănânce? Remarcați fina subtilitate, așa-i?).
DSC_0881

Băiatul face cale întoarsă, plutește în barcă iarăși zile și săptămâni, peste un an, până ajunge din nou acasă, în noaptea din camera lui. Unde ce credeți sește? Cina, care încă era caldă.
DSC_0882
Regele tuturor sălbăticiunilor e o carte specială, cu totul. Textul e scurt și simplu, chiar rudimentar. Însă, autorul reușește cu atât de puține cuvinte, trezească emoții foarte mari. Iar ilustrațiile, oh, ilustrațiile o fascineze orice copil. E o carte subtilă, care ori îți place foarte tare, ori nu-ți place deloc.

E despre emoțiile noastre ca părinți, despre greșelile pe care cu toții le facem uneori. E despre emoțiile care-l încearcă pe copil atunci când noi greșim. Dar cel mai mult e despre iubire. Despre dorul care i se face lui Max. Despre dragostea și iertarea aflată în farfuria cu mâncare caldă, ce-l așteaptă acasă.
DSC_0883

Citiți, citiți, citiți! 🙂
“Dosar de Mamă” e și pe Facebook

23 Shares