Când am văzut cele două liniuțe, am rămas cu testul în mână, încercând să cuprind cu mintea că în mine creștea o viață nouă. Deși ai fost un copil plănuit, nu mă așteptam să vii așa de repede. Dar acum, cunoscându-te, știind ce băiețel hotărât ești, nu mă mai mir deloc.

Însărcinată cu tine n-am mai sărbătorit fiecare zi, n-am avut timp să cânt burții, sau să-ți vorbesc prea mult. Vezi tu, de data asta eram mai ocupată, o aveam deja pe soră-ta. Dar chiar dacă eu n-am avut timp, să știi că Iris ți-a desenat de multe ori pe burtă, ți-a cântat și mi-a pus toate întrebările posibile din lume despre cum urma să fie viața cu tine.

N-am mai citit despre naștere sau despre nou-născuți. Uneori uitam în câte săptămâni era sarcina. Sună îngrozitor așa-i? Dar nu e, să știi. Pe-atunci eram ocupată să fiu mamă și femeie însărcinată în același timp, iar ăsta nu-i chiar ușor. Mă gândeam mereu cum te va primi soră-ta, cum urma să-i dai tu viața peste cap. Vezi tu, eram destul de ocupată.

Am fost mai calmă și mai încrezătoare, pentru că aveam deja experiență. Știam cu ce provocări o să vii. Mă gândeam totuși, că tu urma să mă împarți de la început, că nu mă puteai avea doar pentru tine, așa cum mă avusese soră-ta pentru ea. Mă întrebam dacă o să te pot iubi la fel de mult ca pe ea. Vezi tu, pe-atunci încă nu te cunoșteam, nu te ținusem în brațe, nici tu nu-ți agățasei încă mânuța de degetul meu.

Apoi într-o noapte, i-am pupat fruntea soră-tii în timp ce dormea, am plâns puțin știind că o etapă din viața ei se termina brusc, în timp ce ea visa și habar n-avea ce se întâmpla, l-am trezit pe tată-tu și am plecat spre spital.

Îmi amintesc tot, așa să știi. Dacă închid acum ochii, văd totul cu mintea. Eu născând, cu rugăciuni pe vârful limbii, cerând cerului și pământului să vii sănătos, eu plângând atunci când te-am auzit pentru prima data. Sunt aici, ți-am strigat, mai știi? Sunt aici, ne vedem în curând, să nu-ți fie teamă, băiețelul meu.

Mi te-au adus și ți-am cântat ca să îmi auzi glasul, să știi că ești din nou cu mine, că te țineam bine și erai în siguranță.

Apoi am rămas doar noi, îți amintești? Eu țin minte fiecare zbârcitură adorabilă de pe fața ta, îmi amintesc chiar și ce culoare aveau perdelele de la geam și cu ce erai îmbrăcat. O mamă nu vrea să uite lucrurile astea. Am stat tot timpul lipiți unul de celălalt zilele alea. Tu molfăind sânul și căutând-mă cu mânuțele, eu plutind pe valuri de iubire, în timp ce te sorbeam cu privirea. Erai moale și blând, te linișteai de îndată ce te luam, iar eu mă îndrăgosteam din nou iremediabil de un nou copil.

Azi ești băiețel mare, nu la fel de moale ca atunci, însă ești iubitor, ești bun și jucăuș, ești băiețelul meu. Al doilea născut, cel fără de care gașca n-ar fi fost completă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Cea mai grea parte de când sunt mamă a doi copii, este să mă împart între nevoile lor. Să fiu nevoită să aleg. Să prioritizez. Iar din schema asta întotdeauna un copil iese pe minus. Pentru că realitatea (mea) nu e ca aia din reviste sau din cărți de parenting.

Nu merge mereu să fac lucruri/activități cu amândoi deodată. Căci fiecare copil o vrea pe mama pentru el, doar pentru el și vrea toată atenția mamei, fără nici o intenție de a o împărți cu celălalt.

Unul vrea în curte, pe când celălalt vrea doar să stea în casă. Unul vrea să sap cu excavatorul pe covor, în timp ce celălalt vrea să-i citesc. E greu pentru că eu sunt una singură iar ei sunt doi. Fiecare cu nevoile lui reale.

Iar tendința e să aleg de cele mai multe ori nevoile celui mic. Pentru că nu poate face chiar orice singur, că-i mititel și are nevoie să știe că sunt acolo pentru el. Pentru că soră-sa îl păcălește și îi fură din gustări, pentru că spre deosebire de copilul cel mare, nu m-a avut niciodată doar pentru el. Sunt sinceră aici, nu dați cu parul.

Apoi mă lovește în moalele capului. Dar prima mea născută? Ei îi cer mereu să fie înțelegătoare, să cedeze, să lase de la ea, să facă liniște când cel mic doarme, să împartă jucării, mâncare, dar mai ales pe mine. Iar ea, bieta mea întâi născută înțelege, cedează, împarte și face liniște de la patru ani jumate. Nu pentru că vrea, ci pentru că nu are de ales. N-a întrebat-o nimeni dacă își dorește un frate.

Văd în ochii ei dezamăgirea când iar fug la frate-său, uneori nici măcar nu-mi mai reproșează nimic, dar eu văd în ochii ei tot ce nu-mi spune. Și înțeleg atunci că cel mic trebuie să aștepte uneori, chiar dacă plânge. Nu-i pot cere răbdare infinită celei mari. Nu e corect să înțeleagă, să împartă și să facă liniște la nesfârșit. E important să știe că eu înțeleg asta și că uneori o aleg pe ea. Chiar dacă el plânge fix atunci că mă vrea. Pentru că el poate face față unor lacrimi, dar ea nu poate și nu ar trebui să aștepte la nesfârșit ca să-i vină rândul.

E greu, n-o să vă mint, e tare, tare greu!
Dosar de Mamă e și pe Facebook

Înainte să înceapă Iris clasa pregătitoare, am avut o adevărată dilemă. Dacă să meargă la școală știind deja să citească și să scrie, sau s-o trimit fără să poată face lucrurile astea și să le învețe acolo. Aveam argumente pro și contra la ambele variante, cunoșteam și părinți care făcuseră într-un fel sau în celălalt, mai toți susținând că făcuseră alegerea potrivită, dar mie tot îmi venea greu să hotărăsc cum să procedez. Am și scris atunci despre asta, aici.

În acel moment, Iris știa doar să-și scrie propriul nume, mama și tata, iar astea doar pentru că ceruse să-i arătăm cum se face. Altceva n-o interesa să scrie, iar de citit, îi citeam eu. Așa că am decis să nu o învățăm noi dacă ea nu cere și nu își dorește. Nu i-am cumpărat caiete de exersat semne grafice, n-am pregătit-o pentru școală în nici un fel, socotind că astfel aș fi pus inutil presiune pe ea.

Scriu asta pentru acelea dintre voi care urmează să-și trimită copiii la școală și au aceeași dilemă. Știu că sunt mame care vor să afle cum se descurcă un copil care intră în grupa pregătitoare la șase ani, fără să știe a scrie sau a citi.

Păi, în primul rând, Iris nu s-a plictisit. A fost mândră că învața în fiecare zi câte ceva. Apoi a venit bucuria faptului că reușea să lege silabele, că putea scrie numele lui frate-său, că putea citi singură. Nu a întâmpinat dificultăți majore și nu a rămas în urma celor mai mari decât ea, nici pentru că a început școala la șase ani și nici pentru că a pășit în clasă fără să știe alfabetul. Acum, în clasa I-a, citește cursiv și socotește, nu mai bine și nici mai prejos decât ceilalți.

Ce vreau să spun, este că uneori se pune inutil presiune pe preșcolari să învețe ceva ce nu-și doresc și totodată ceva pentru care nu sunt pregătiți. Copiii nu vor rămâne în urma colegilor care știu deja să scrie și să citească, nu vă mai faceți griji și mai ales, nu-i forțați.

Desigur că mai sunt și acei copii curioși care cer părinților să-i învețe să scrie încă de la patru ani, poate chiar mai devreme. În situația asta, dacă copilul ar vrea să știe, atunci l-aș învăța. Dar doar atunci, altfel l-aș lăsa în pace. Nu l-aș învăța doar de teamă că alții vor ști, pe când al meu nu. Comparațiile de felul ăsta nu fac bine la căpuț, nici la al vostru, dar mai ales la căpuțul copilului.

“Fiecare copil în ritmul lui” se potrivește și în situația asta, pe cuvânt. 🙂

Dosar de Mamă e și pe Facebook

“Ai văzut că n-a fost așa rău?” am întrebat-o când am ieșit din cabinetul dentistei.
“Aha”, mi-a răspuns ea gânditoare.
A zâmbit, iar eu am citit pe fața ei ușurarea că, gata, a trecut, dar și sentimentul de triumf că a reușit să stea în scaun fără să urle și fără să împingă la o parte mâna dentistei.

M îl plimba pe Carol tocmai la Mangalia când l-am sunat, nu reușisem deloc să ne sincronizăm, în așa fel încât să vină după noi cu mașina, așa că am pornit pe jos spre casă. Imediat ce am ieșit pe poarta cabinetului, a început să plouă. Vedeam cu ochii minții geaca mea roșie pe bancheta din spate a mașinii, care acum se plimba prin Mangalia. Mi-am tras fermoarul hanoracului până sus și am înjurat în gând că trebuia să merg prin ploaie, fără căciulă și geacă, la sfârșitul lunii noiembrie.

Apoi m-am uitat la Iris și mi s-a descrețit fruntea. De sub glugă îi ieșeau câteva șuvițe zburlite, ochii ei erau parcă foarte verzi, iar zâmbetul îi săpase iarăși gropițe, de-o parte și de alta a gurii. Hai, mă, mi-am zis, dă-o-ncolo de ploaie.

“Dă-mi mâna și hai să fugim”, i-am zis. Am alergat așa, cu degetele mele împletite într-ale ei, deși ploaia îmi lipise părul de cap și ochelarii îmi erau plini de stropi. Râdea așa cum doar copiii și nebunii o fac, fără să-i pese că se uita lumea la noi și alerga agățată de mine, călcând intenționat prin bălțile tulburi de pe trotuar. Râdeam și eu cu ea, râdeam, știind ce sentiment era ăla care îmi ținea cald în locul gecii roșii uitată în mașină. Fericire era. Așa apare câteodată, când nu te-aștepți, la vederea unor șuvițe blonde sub o glugă sau a unor ochi mari și verzi. Cât noroc, să simți cum îți arde pieptul, și să recunoști aceeași fericire pe chipul copilului tău.

“Cel mai tare îmi place de tine când te porți ca un copil”, mi-a zis, în timp ce mușcam împreună din brioșele cu ciocolată pe care le luasem de la patiserie.

“Cine ajunge ultima acasă e un ou stricat”, i-am spus și am luat-o la fugă. Lentilele ochelarilor pline cu apă, îmi dădeau impresia de ochi împăienjeniți de lacrimi, dar jur ca nu plângeam. Râdeam, dar până la urmă cine știe ce se întâmpla cu ochii mei, uneori fac și ei numai ce îi taie capul. Alergam, uitându-mă în spate cum Iris mă ajungea din urmă, cum se străduia să mă depășească, dorindu-și neapărat să nu fie ea oul stricat.

Am ajuns acasă cu părul ud, hainele asemenea. Mâinile însă îmi erau calde și mi-am dat seama că nu-mi fusese frig nici măcar o clipă. Ce bine că n-am lăsat ploaia să mă supere, mi-am zis. Ce noroc cu șuvițele lui Iris Ce bine a fost. Ce bine!

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Le fierbeam de dimineață ouă copiilor și decojindu-le, am avut un flashback din copilărie, cu mama făcând tot asta pentru mine. N-am multe amintiri din copilăria mică, însă asta îmi amintesc foarte clar. Dacă închid ochii sunt iar mică, în bucătăria minusculă, stau pe scaun la bufetul roșu, că el ține loc de masă. Pe ușile bufetului sunt lipite abțibilduri vechi, ale căror imagini nu se mai disting.

Mama pune oul într-un păhăruț de țuică și își freacă energic degetele, pesemne că era fierbinte. Cu o lingură mare ciocănește coaja exact atât cât trebuie, apoi o decojește. Coada lingurii de metal străpunge albușul ca un cap chilug, iar gălbenușul moale și cleios se prelinge pe marginea păhăruțului. Mama pune puțină sare în ou, înmoaie miez de pâine în el, apoi mi-l întinde. Deschid gura și mănânc cea mai bună mâncare din lume. Oul e călduț, puțin sărat și mama așteaptă răbdătoare să înghit dumicat după dumicat.

Mă uit la mâinile ei care mi se par atât de îndemânatice, mă uit cum manevrează coada lingurii să adune albuș tare și gălbenuș portocaliu, pe amândouă într-o singură îmbucătură.

Mănânc până oul rămâne doar o coajă goală, bufetul un loc plin de firmituri. Sunt mică, atât de mică încât nu pot mânca singură un ou fiert moale și simt cu inima mea mică tandrețea acestui moment dintre mine și mama. E dragoste acolo, dar eu nu știu să zic ce e. Știu doar să simt.

Dosar de Mamă e și pe Facebook