Category: Copii

Le cunosc pe amândouă din prima lor zi.
La prima, m-a sunat mama să-mi spună că sora mea intrase în travaliu şi că erau cu toţii la spital. La a doua, am dus-o chiar eu pe sora mea la spital, deşi ea, cu contracţii dese, insista să meargă pe jos.

Acum, în contextul ăsta, o să fac o paranteză ca să vă mărturisesc că eu îmi iubesc sora, aşa, cum să vă spun, din toată inima. Când mă gândesc la ea, mi se încălzeşte sufletul într-un fel aparte, ea fiind una din persoanele mele preferate din întreaga lume. Sunt sigură că mi-ar plăcea de ea şi dacă nu mi-ar fi soră şi aş vrea să mi-o fac prietenă. Nu ştiu dacă toate surorile mai mici se uită cu aşa drag la cele mai mari, însă eu port pentru a mea o iubire specială, şi-i mulţumesc mamei noastre că a decis să aibă doi copii.

Acesta e unul din motivele pentru care mi-aş dori încă un copil. Un frate sau o soră nu pot fi înlocuiţi de nimeni. Ei sunt familie şi prieteni în acelaşi timp. Eu şi sora mea suntem singurele persoane de pe planetă care împart acelaşi sânge. Isn’t that special? Aş vrea să aibă şi Iris parte de asta.

Dar hai că iar am făcut ditamai paranteza, căci de fapt articolul ăsta nu e deloc despre sora mea, ci despre copilele ei. Adică nepoatele mele şi verişoarele lui Iris.

În seara aia de care vă ziceam la început, cu mai mult de unsprezece ani în urmă, mama îmi spunea la telefon:
– Nu te speria, totul e bine, suntem la spital cu toţii.

Mintea mea parcă se blocase. Ce căutau cu toţii la spital? Şi de ce nu trebuia să mă sperii? Informaţia se lăsa greu digerată şi abia după câteva momente am înţeles, ca o fătucă grea de cap, că soră-mea era la spital pentru că năştea. Aaa, de asta trebuia să rămân calmă. Cine, eu calmă?

– Vai, mama, mama, a născut deja? E bine? Sunteţi bine? Vin şi eu imediat. Vai mama, chiar naşte? O să fiu mătuşa? Doamne, tu mama, o doare, aşa-i?
– Auzi, te rog să te linişteşti şi să vii la spital doar dacă reuşeşti să fii calmă.

Am decis singură că pot, deşi simţeam mii de furnici alergându-mi prin vene. Soră-mea năştea! Iar eu urma să fiu mătuşă! I-am zis taximetristului unde mă duc şi de ce, i-am zis că aşteptăm o fetiţă, că e prima nepoată, cred că i-am făcut capul calendar până am ajuns. L-am sunat pe M să-i dau vestea, însă în mod bizar, şi el mi-a zis să mă liniştesc. La spital m-am certat cu o asistentă care nu voia să mă lase să urc la etajul la care era restul familiei mele. Am avut noroc că îl cunoşteam pe medicul care ieşise pe coridor să vadă cine avea gură aşa mare, aşadar am putut să urc. Era târziu deja, se întunecase. Calmă? Cine, eu calmă?

Am văzut-o imediat după naştere, când asistenta o ducea ca pe o păpuşă, în salonul nou-născuţilor. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Sora mea născuse, ea era mamă pentru prima oară, părinţii noştri bunici, iar eu mătuşă. De la început am simţit că bebeluşa era puţin şi a mea, parte şi din mine, că eram legate cu legături fine de sânge şi de promisiuni pe care eu i le şopteam la ureche, atunci când cu teamă, o ţineam în braţe. Copilul surorii mele, mai magic de atât nu putea fi nimic.

După aproape trei ani, tot seara târziu, chiar noaptea, o lăsam pe mama cu nepoata cea mare dormind, iar eu şi tata, plecam cu sora mea spre spital. Mama noastră era albă la faţă, îngrijorarea îi era sculptată pe tot chipul. O mamă care ştia prin ce trecea fiica ei. Şi încă prin ce mai urma să treacă. Travaliu, naştere, o viaţă nouă, iubire nouă, griji şi temeri noi, bucurii nenumărate. Toate astea le vedeam atunci pe chipul mamei noastre.

De data aceasta n-am mai cunoscut nici un medic şi n-am putut rămâne acolo cu ea, însă am însoţit-o cu gândul toată noaptea. Bebeluşa nou-nouţă semăna perfect cu fetiţa cea mare. Sora mea era acum mama a doi copii, părinţii nostri bunici a două oară. Iar eu găseam din nou că totul era magic. Ştiam că urma să fie şi greu, însă tot magic mi se părea.

Le-am adus acasă din spital pe mama şi pe bebeluşă, acolo unde le aşteptau o fiică şi o soră mai mare. Clipele alea n-am să le uit niciodată. Nerăbdarea celei mari care decorase camera de bun venit cu o zi în urmă, mirarea de pe chipul ei de copil mic atunci când şi-a văzut sora prima dată, zâmbetul de pe buzele sorei mele, ochii înlăcrimaţi ai bunicilor şi mirosul inconfundabil de bebeluş.

Toate astea le-am băgat într-un sertar, în suflet. E un sertar mic, din lemn parfumat, decorat cu frunze arămii de arţar. Îi trag mânerul din fier forjat uneori şi-atunci, cu ochii minţii pot vedea din nou toată scena, pot simţi din nou bucuria aceea irepetabilă. Sentimentul că le aparţii acelor oameni, şi că la rândul lor, ei sunt ai tăi. Familia ta, haita ta de lupi, stolul tău de  păsări, grupul în care poţi fi exact aşa cum eşti.

Au crescut cele două surori. Sunt mari, frumoase şi diferite, ca ziua de noapte, ca soarele de lună. Însă sunt cele mai faine fetiţe din lume. Le iubesc cu aceeaşi iubire specială pe care înainte o simţeam doar pentru ea, pentru sora mea. În continuare simt că sunt şi ale mele, fetele mele. Poate că într-un fel, chiar sunt.
Sunt nişte verişoare implicate, iubitoare şi răbdătoare. O lasă pe Iris să-şi facă de cap cu ele, nu se supără pe ea niciodată, o pupă şi alintă şi îşi petrec timpul cu ea. Iar eu mă găsesc uneori în mijlocul lor, cu inima plină de recunoştinţă pentru minunile astea care mă înconjoară.

Mulţumesc pentru nepoate! Mulţumesc pentru verişoare!
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook

De când sunt mamă, au fost destule zile în care am crezut că nu sunt una destul de bună pentru Iris. Că nu mă străduiesc suficient, că poate alta în locul meu ar fi făcut mai bine sau mai mult, că nu am suficientă răbdare. Ştiu că nu sunt singura care simte aşa uneori. Au mamele aşa un dar să se autoflageleze, să se biciuiască singure şi să-şi caute vină, chiar şi acolo unde ea nu există. Vina asta e greu de spălat, n-o poţi şterge aşa cum o faci cu praful. Nu există cârpă destul de moale sau detergent destul de blând să o spele.

Vina că n-am născut natural, că n-am alăptat prea mult, că m-am plâns de multe, multe nopţi nedormite, că eram extenuată, că nu eram în stare să le pot face pe toate singură, că îmi doream să plec în lume fără să arunc nici măcar o privire în urma mea. S-au adunat multe, s-au îngrămădit unele peste celelalte, s-au încâlcit ca într-un ghem de aţă cu care se juca o pisică năzdrăvană.

Iar eu am înghiţit vina, am tot îndesat-o ca să fac loc alteia noi, şi alteia, şi alteia, tot aşa, până când m-am sufocat cu propria-mi mână. Şi abia atunci când am acceptat ideea că Iris n-are nevoie ca eu să fac totul ca la carte, că nu mă vrea perfectă, că vina mă aduce de spate şi fără un spate drept n-o pot căra pe copilă în braţe, abia atunci m-am privit şi din alt unghi. Eu pe mine. Eu, Simona, pe mama din mine. Mi-am întins o mână şi ne-am împrietenit. Şi ce-am văzut acolo, m-a surprins plăcut, mama din mine e chiar o persoană faină, o femeie cu bunele şi relele ei e drept, însă e o mamă prezentă.

Nu-s o mama rea, dimpotrivă. Ceva, ceva, tot oi face eu bine, de copila asta a mea râde în fiecare zi cu gura până la urechi.

Citesc poveşti peste poveşti, admir păr auriu şi rochii roz de prinţese, deşi cred că până să o am pe Iris nici n-am rostit cuvântul “prinţesă”. Not a fan, no no! Dar copilei îi plac, aşa că am învăţat să cânt “let it go” şi pot numi toate prinţesele Disney, chiar şi dacă mă treziţi în toiul nopţii.

Reacţionez şi la alt nume decât mama. Spun prezent chiar dacă sunt strigată Bagheera, Daisy, Ana, Mica Sirenă, Jasmine, Lupul cel Rău sau Purceluşul Nif-Nif, intru în jocurile lui Iris, şi jumătate din zi trăiesc în lumi fantastice, jungle periculoase sau castele din vârf de munte.

Sar şotronul cu ea în curte şi încă o mai las să intre peste mine la baie.

Răspund la toate de ce-urile, la milioane de întrebări în fiecare zi, fără s-o repezesc. Uneori la aceeaşi întrebare câteva zile la rând. De ce? De ce? De ce?

Îi fac prăjitură pufoasă de casă.

Pe trotuar nu insist să-mi dea mâna, pentru că-i creează un sentiment de puternică independenţă, chiar dacă eu stau în gardă şi ca pe ace, să nu cumva să o zbughească în stradă.

Coacem fursecuri împreună, până bucătăria ajunge să fie acoperită de o pulbere fină de făină.

Am grijă să dau cu aspiratorul când ea nu e acasă, pentru că încă îi este teamă de el.

Sunt atentă să aibă rochiile preferate curate şi pregătite de purtat, tot timpul.

Îi spun în fiecare zi c-o iubesc. Chiar şi atunci când mă supără, chiar şi în cele mai grele zile. Ea ştie că iubirea mea nu e condiţionată de comportamentul ei. E acolo pur şi simplu.

Îi dau voie să-mi poarte rochiile şi să le târâie pe jos.

O duc să-şi vadă bunicii cât pot de des.

Îi vorbesc despre fiecare membru al familiei extinse, pentru că familia e importantă.

I’m a good mom! Şi aşa eşti şi tu! Copilul meu n-are mamă ca-n reviste şi nici una ca-n cărţile de parenting. Însă are cea mai bună versiune a mea. Una care se străduieşte, una prezentă, o mamă care refuză să se mai simtă vinovată vreodată!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Recunosc că înainte să plecăm, am avut emoţii. Aveam de parcurs un drum de opt ore cu trenul, două mame cu trei copii. Printre care Iris, o căpriţă de doi ani şi zece luni, care nu stă locului două minute legate.

Totuşi, acesta nu este un articol de speriat părinţii, ci unul de încurajare pentru cei care încă se codesc să plece cu copiii la drum, cu trenul. Se poate, zău, chiar dacă aveţi copii foarte zbenguiţi. Iris a mai făcut drumul ăsta şi cu alte ocazii, însă doar cu maşina. Am făcut pauze când am avut nevoie, ea a ţipat când a vrut, fără vecini de vagon, condiţiile de drum au fost cu totul altele decât acum.

De data asta, m-am înarmat cu tot zenul pe care l-am avut disponibil, am pregătit de acasă cărţi de citit, carte de colorat şi creioane, câteva jucării mici, aşa că preţ de câteva ore, Iris a avut ocupaţie în tren, când cu una, când cu alta. Ne-am mai uitat pe geam, am colorat împreună, i-am citit, ne-am jucat jocuri cu mâinile şi am mâncat. Am avut pacheţel cu felii de ardei şi piept de pui la grătar, împachetate frumos în cutia în formă de cap de căţel, ca să fie mai intersant şi apetisant.

Hai să deschidem capul căţelului, hai să-l închidem. Făcusem prăjitură de casă cu fructe, aşa că am servit şi desert în tren, pe alese. Cu afine, caise sau vişine.

 

A dormit aproape o oră, s-a mai jucat cu verişoarele, i-a mai cântat în şoaptă Guano Apes undei doamne care dormea cu capul pe masă, a întrebat-o pe alta de ce e supărată, timpul a trecut. Cu o oră înainte să ajungem, pe la 23:30, aproape toată lumea din vagon dormea. În afară de Iris, bineînţeles.

Hai, curaj, urcaţi-vă cu ei în tren, plecaţi la drum lung, o să fie mai bine decât credeaţi.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

V-am zis că verişoarele lui Iris au vrut musai să meargă la Jumbo şi că M le-a dus. Nu v-am spus însă că şi-au luat de-acolo un dispenser de bomboane, din acela în care torni dulciurile colorate, apoi cu o apăsare a degetului, minunea de aparat îţi livrează câte o bomboană. E de fapt o chestie ieftină, din plastic de calitate îndoielnică, însă fetele au fost tare încântate de ea.

Am ascuns dispenserul plin cu bomboane de Iris, din cauză că ei încă nu i-am dat niciodată bomboane, nici măcar nu ştie ce-s alea deocamdată. Nu-s naivă să-mi imaginez că o s-o pot ţine departe de dulciuri la nesfârşit, nu cred nici în extreme ci mai degrabă în moderaţie, însă prefer ca gustările de felul ăsta să le prepar eu acasă, pentru că am control absolut asupra ingredientelor şi a prezenţei sau absenţei zahărului din compoziţie.

Am ascuns jucăria cu pricina, cum vă ziceam, dar Iris ne-a dovedit că n-am ascuns-o prea bine. Fetele erau la plajă când Iris a găsit-o şi scăpat-o pe gresia din bucătărie. Zeci de bomboane colorate s-au împrăştiat peste tot, pe sub dulapuri şi frigider, iar Iris, ca o floricică, stătea cu gura căscată în mijlocul lor, uitându-se uimită la mine.

Bineînţeles că a urmat o muştruluială, “n-aveai voie să pui mâna pe jucăria aia pentru că nu era a ta şi nu ai cerut voie fetelor; mama, dar ce sunt alea de pe jos; sunt doar nişte fasolici colorate tu Irisule.”

Am adunat “fasolicile” împreună, fără ca Iris să se prindă că-s de fapt delicii dulci, însă dispenserul s-a spart. I-am explicat cum asta e consecinţa faptului că l-a luat fără să întrebe dacă are voie, că a fost prea greu pentru mâinile ei şi din cauza asta l-a scăpat.

S-a frământat mititica, iar eu i-am explicat că va fi necesar să-şi asume întâmplarea şi să le spună fetelor că ea a spart dispenserul, apoi să le ceară scuze. I-am spus şi că probabil fetele vor fi supărate.

Aşa că atunci când M parca maşina în faţa casei, anticipând că şi fetele sunt cu el, Iris a început să dea semne de agitaţie:
– Mama, eu viau să meig sus. Am sticat jucăia feteioi şi acum o să fie supăiate pe mine.

Mi s-a strâns puţin sufletul, însă era o oportunitate bună să înveţe ceva din ce se întâmplase. Pe faţa ei era desenată îngrijorarea şi buza de jos atârna periculos a plâns. Am luat-o în braţe şi i-am spus că toţi facem greşeli uneori şi că e important să ni le asumăm. N-a mai vrut să urce, a rămas acolo.

Nu a şoptit o vorbă atunci despre ce se întâmplase (fetele ştiau deja de la mine că spărsese jucăria), însă după câteva zile, a amintit de eveniment când erau şi verişoarele de faţă, cu aceeaşi îngrijorare în voce.

Verişoarele nu s-au supărat pe ea, de altfel nu se supără niciodată pe ea, că-s nişte verişoare nemaipomenite, iar dispenserul l-am înlocuit după o nouă vizită făcută special pentru asta la Jumbo.

Şi nu, Iris încă nu şi-a cerut scuze. Încă mai lucrăm la asta 🙂
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook