Le cunosc pe amândouă din prima lor zi.
La prima, m-a sunat mama să-mi spună că sora mea intrase în travaliu şi că erau cu toţii la spital. La a doua, am dus-o chiar eu pe sora mea la spital, deşi ea, cu contracţii dese, insista să meargă pe jos.

Acum, în contextul ăsta, o să fac o paranteză ca să vă mărturisesc că eu îmi iubesc sora, aşa, cum să vă spun, din toată inima. Când mă gândesc la ea, mi se încălzeşte sufletul într-un fel aparte, ea fiind una din persoanele mele preferate din întreaga lume. Sunt sigură că mi-ar plăcea de ea şi dacă nu mi-ar fi soră şi aş vrea să mi-o fac prietenă. Nu ştiu dacă toate surorile mai mici se uită cu aşa drag la cele mai mari, însă eu port pentru a mea o iubire specială, şi-i mulţumesc mamei noastre că a decis să aibă doi copii.

Acesta e unul din motivele pentru care mi-aş dori încă un copil. Un frate sau o soră nu pot fi înlocuiţi de nimeni. Ei sunt familie şi prieteni în acelaşi timp. Eu şi sora mea suntem singurele persoane de pe planetă care împart acelaşi sânge. Isn’t that special? Aş vrea să aibă şi Iris parte de asta.

Dar hai că iar am făcut ditamai paranteza, căci de fapt articolul ăsta nu e deloc despre sora mea, ci despre copilele ei. Adică nepoatele mele şi verişoarele lui Iris.

În seara aia de care vă ziceam la început, cu mai mult de unsprezece ani în urmă, mama îmi spunea la telefon:
– Nu te speria, totul e bine, suntem la spital cu toţii.

Mintea mea parcă se blocase. Ce căutau cu toţii la spital? Şi de ce nu trebuia să mă sperii? Informaţia se lăsa greu digerată şi abia după câteva momente am înţeles, ca o fătucă grea de cap, că soră-mea era la spital pentru că năştea. Aaa, de asta trebuia să rămân calmă. Cine, eu calmă?

– Vai, mama, mama, a născut deja? E bine? Sunteţi bine? Vin şi eu imediat. Vai mama, chiar naşte? O să fiu mătuşa? Doamne, tu mama, o doare, aşa-i?
– Auzi, te rog să te linişteşti şi să vii la spital doar dacă reuşeşti să fii calmă.

Am decis singură că pot, deşi simţeam mii de furnici alergându-mi prin vene. Soră-mea năştea! Iar eu urma să fiu mătuşă! I-am zis taximetristului unde mă duc şi de ce, i-am zis că aşteptăm o fetiţă, că e prima nepoată, cred că i-am făcut capul calendar până am ajuns. L-am sunat pe M să-i dau vestea, însă în mod bizar, şi el mi-a zis să mă liniştesc. La spital m-am certat cu o asistentă care nu voia să mă lase să urc la etajul la care era restul familiei mele. Am avut noroc că îl cunoşteam pe medicul care ieşise pe coridor să vadă cine avea gură aşa mare, aşadar am putut să urc. Era târziu deja, se întunecase. Calmă? Cine, eu calmă?

Am văzut-o imediat după naştere, când asistenta o ducea ca pe o păpuşă, în salonul nou-născuţilor. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Sora mea născuse, ea era mamă pentru prima oară, părinţii noştri bunici, iar eu mătuşă. De la început am simţit că bebeluşa era puţin şi a mea, parte şi din mine, că eram legate cu legături fine de sânge şi de promisiuni pe care eu i le şopteam la ureche, atunci când cu teamă, o ţineam în braţe. Copilul surorii mele, mai magic de atât nu putea fi nimic.

După aproape trei ani, tot seara târziu, chiar noaptea, o lăsam pe mama cu nepoata cea mare dormind, iar eu şi tata, plecam cu sora mea spre spital. Mama noastră era albă la faţă, îngrijorarea îi era sculptată pe tot chipul. O mamă care ştia prin ce trecea fiica ei. Şi încă prin ce mai urma să treacă. Travaliu, naştere, o viaţă nouă, iubire nouă, griji şi temeri noi, bucurii nenumărate. Toate astea le vedeam atunci pe chipul mamei noastre.

De data aceasta n-am mai cunoscut nici un medic şi n-am putut rămâne acolo cu ea, însă am însoţit-o cu gândul toată noaptea. Bebeluşa nou-nouţă semăna perfect cu fetiţa cea mare. Sora mea era acum mama a doi copii, părinţii nostri bunici a două oară. Iar eu găseam din nou că totul era magic. Ştiam că urma să fie şi greu, însă tot magic mi se părea.

Le-am adus acasă din spital pe mama şi pe bebeluşă, acolo unde le aşteptau o fiică şi o soră mai mare. Clipele alea n-am să le uit niciodată. Nerăbdarea celei mari care decorase camera de bun venit cu o zi în urmă, mirarea de pe chipul ei de copil mic atunci când şi-a văzut sora prima dată, zâmbetul de pe buzele sorei mele, ochii înlăcrimaţi ai bunicilor şi mirosul inconfundabil de bebeluş.

Toate astea le-am băgat într-un sertar, în suflet. E un sertar mic, din lemn parfumat, decorat cu frunze arămii de arţar. Îi trag mânerul din fier forjat uneori şi-atunci, cu ochii minţii pot vedea din nou toată scena, pot simţi din nou bucuria aceea irepetabilă. Sentimentul că le aparţii acelor oameni, şi că la rândul lor, ei sunt ai tăi. Familia ta, haita ta de lupi, stolul tău de  păsări, grupul în care poţi fi exact aşa cum eşti.

Au crescut cele două surori. Sunt mari, frumoase şi diferite, ca ziua de noapte, ca soarele de lună. Însă sunt cele mai faine fetiţe din lume. Le iubesc cu aceeaşi iubire specială pe care înainte o simţeam doar pentru ea, pentru sora mea. În continuare simt că sunt şi ale mele, fetele mele. Poate că într-un fel, chiar sunt.
Sunt nişte verişoare implicate, iubitoare şi răbdătoare. O lasă pe Iris să-şi facă de cap cu ele, nu se supără pe ea niciodată, o pupă şi alintă şi îşi petrec timpul cu ea. Iar eu mă găsesc uneori în mijlocul lor, cu inima plină de recunoştinţă pentru minunile astea care mă înconjoară.

Mulţumesc pentru nepoate! Mulţumesc pentru verişoare!
“Dosar de Mama” e şi pe Facebook