Un câine pe nume Ozzy

Când i-am văzut prima dată pe mama și tata, eram cam speriat. Sau mai degrabă curios, că eram mic și nu-mi stătea capul decât la joacă. Mama s-a uitat la mine prin ochelarii ei ciudați, apoi m-a mângâiat ușor între urechi și a zis că-s incredibil de drăgălaș. Fie vorba între noi, chiar eram. Am fost mereu un câine chipeș, prezentabil, cu prestanță chiar. Tata se uita la mine cu gura până la urechi și a zis că sunt perfect, mai frumos decât se așteptase. Erau bucuroși că mă vedeau, mi-am dat seama imediat după forma gurilor lor, cu dinții la vedere. Mai ales că nu mârâiau și nici nu lătrau. Ei, pe atunci eram mic și prostuț, nu știam că oamenii nu latră. Mă rog, treaba lor, habar n-au ce pierd, cât de distractiv e să faci gălăgie lătrând.

Desigur, știu că ei sunt oameni iar eu câine, dacă v-ați întrebat asta, dar așa le zic eu lor: mama și tata, pentru că asta au fost mereu pentru mine. Iar ei mereu ziceau despre mine că am fost primul lor copil. Pe atunci mă aveau doar pe mine. Oh, ce vremuri. Îmi cumpărau toate mingile de tenis din lume, alergau cu mine pe plajă și mă lăsau să intru în mare. În parc îmi aruncau conuri, iar tata mă lăsa să scot capul pe geamul mașinii când mergeam s-o luăm pe mama de la serviciu. Câteodată trăgeam pârțuri, iar ei deschideau larg toate geamurile și apoi râdeau în hohote. Nici acum nu înțeleg de ce făceau asta, pârțurile mele miros chiar bine.

O vreme m-au ținut în casă, ceva legat de schema de vaccinare, n-am înțeles eu prea bine atunci, dar tare-mi plăcea să stau cu ei. Nu-mi dădeau voie să dorm în pat, dar eu tot mă mai strecuram între ei doi. Se prefăceau că nu mă vedeau și nu mă dădeau jos. Dimineața îi mușcam de picioare în timp ce încercau să-și pună șosetele. Vai, cât de tare ne mai distram împreună! Erau grozavi, îi iubeam pentru asta. Și ei mă iubeau pe mine, îmi spuneau asta tot timpul.

Mama m-a învățat să șed, să stau culcat, să fac pișu și caca afară. Eram tare mândru când îmi spunea “bravo”! Unde mai pui că îmi dădea și gustări delicioase din carne. Să te tot lingi pe botic, nu alta. Apoi am crescut mai mare și tata mi-a construit o căsuță în curte. În prima mea noapte afară, aș putea jura că mama a dormit la geam, ca o floricică în ghiveci. Cred că era îngrijorată că o să plâng, dar eu am fost curajos.

Îmi plăcea acolo, aveam o curte mica în care am săpat câte gropi am vrut. Când tata ieșea dimineața din casă, abia așteptam să i le arăt. Se încrunta când vedea gropile, nu prea pricepeam eu atunci de ce, dar până la urmă își punea mâinile în cap și începea să râdă de nasul meu plin cu pământ.

Căsuța mea avea un acoperiș atât de atrăgător, încât l-am ros de trei ori, serios. Da, nici lui tata nu i-a venit să creadă atunci. Între timp a devenit expert în acoperișuri pentru căsuțe de câini.

Într-o zi au plecat în vacanță și când s-au întors, ceva mirosea straniu. Ceva în burta mamei. Unde mai pui că se tot umfla și se tot umfla, ca o minge imensă de tenis. Dar tot frumoasă era, că așa-s toate mamele. Apoi în altă zi ea a plecat și nu s-a mai întors câteva zile, iar când a revenit, avea în brațe un fel de broscuță, că tare mai orăcăia chestia aia. M-au lămurit până la urmă, amândoi, că era sora mea, nu altceva. Dacă așa stătea treaba, mi-am zis, atunci eu o să fiu cel mai strașnic paznic al ei. Era frumoasă ca un os mare și delicios, și chiar dacă mă mai trăgea de urechi, o iubeam cu toată inima mea de cățel.

Câteodată ne duceam cu toții pe plajă și alergam, de îmi atârna  limba până la pământ, nu alta. Într-o noapte m-a vizitat un arici, în alta o broască, ba chiar și o cârtiță, mi-am făcut destui prieteni de-a lungul vremii în curtea aia.

Într-o zi, mama iar a plecat de acasă și zău dacă nu avea burta cât cușca mea de mare. Când s-a întors, știam deja că nu broscuță ducea așa delicat în brațe. Deh, eram și eu mare deja, înțelegeam mai multe. Aveam și un frate acum. Era perfect copilul ăsta nou, mă lăsa să-i iau toate gustările din mână, mă lăsa să-l pup și râdea cu gura lui știrbă când mă vedea.

Am fost un câine fericit și iubit. Mi-am iubit familia și i-am fost devotat întotdeauna. Nu am mușcat pe nimeni niciodată și am fost mereu înțelegător cu copiii. Mi-am împlinit destinul. Acum, că mama și tata sunt bine, pot pleca să alerg cât văd cu ochii pe un câmp plin cu flori. Că tare îmi mai place să alerg printre ele.

Vor plânge toți, știu și îmi pare rău. Dar a sosit timpul să fug pe câmpul meu. Rămas bun, tuturor!

Șase papanași

Le promisesem, așa că am făcut papanași. Cu gem de afine de la părinții mei și cu smântână grasă. Am prăjit șase, care au ieșit faini, rumeni și babani. Pe măsură ce unii se perpeleau în tigaie, pe cei deja făcuți îi decoram cu moț, gem și smântână. Primul a fost pentru Zmeu, care mă asista și plescăia pofticios încă de când mă apucasem de treabă. I l-am tăiat în bucățele, i-am dat o furculiță și astfel nu i-am mai auzit gura o vreme.

Am făcut unul și pentru Iris, următoarele două le-a mâncat M, iar pe al cincilea l-am dus vecinului nostru, pentru că ne e drag și am vrut să-i dăm și lui ceva bun și dulce. A mai rămas așadar un singur papanaș, pe care urma să-l mănânc eu.  Doar că Iris a mai cerut unul după ce l-a terminat pe al ei. Deși îmi era poftă, bineînțeles că i l-am dat și pe al meu. Ea nu m-a întrebat dacă eu mâncasem, iar eu nu i-am zis că îi dau și ultimul papanaș fără să fi gustat măcar din el.

Un gest firesc, ceva obișnuit cred în majoritatea familiilor, ceva ce poate fi trecut cu vederea aproape mereu. Însă gestul acesta mi-a adus aminte de o după-amiază din copilărie, când mama avea o prietenă în vizită. Aveam vârsta lui Iris, șase sau șapte ani, pe acolo. Prietena aceasta îi povestea mamei cum gătise ceva mâncare cu carne, însă o împărțise între copii (avea mai mulți), pentru că nu era suficientă și pentru adulți. Pe măsură ce povestea, fața i se schimonosea și vocea îi era înecată de lacrimi. O copleșea neputința, înțelegeam asta cu mintea mea de copil, dar pricepeam și cum sacrificiul acesta devenise obositor pentru ea. Copiii o întrebau de ce nu își pune carne în farfurie, iar ea le răspundea că nu îi e prea foame. Dar ei știau că mințea și înghițeau mâncarea în liniște, cu poftă, dar mestecau și vină amară deodată cu carnea gustoasă. Așa povestea prietena mamei.

Sau asta am înțeles eu atunci. Și m-a marcat puternic. După confesiunea ei, am început să văd aceleași gesturi și la mama mea, aceleași renunțări la propriile nevoi, în favoarea mea, copilul. Deși vedeam foarte clar acolo iubirea, deși mă bucurau aceste avantaje obținute prin sacrificiul ei, uneori simțeam înțepături în inimă. Știam că nu e corect și mă învinovățeam.

Am devenit mamă la rândul meu și am continuat să fac și eu tot așa. Ca mama și prietena ei. Am renunțat mereu la nevoile mele pentru copii. Ba am ajuns în punctul în care n-am mai avut nevoi. Sau m-am convins pe mine însămi de inexistența lor. Și m-am hrănit cu faptul că ei au nevoie de mine. E confortabil să știu că cineva are nevoie de mine. Am devenit expertă chiar. Mi-am zis mereu că la altceva oricum nu sunt bună, la asta măcar să excelez. La a fi lângă ei tot timpul. Doar că n-am excelat, ba am țipat și m-am frustrat de multe ori. Și la un moment dat, fiecare nevoie de-a mea pe care am împins-o în lături, am început s-o simt ca pe un sacrificiu. Iar asta nu e drept. Nici față de copiii mei care nu mi-au cerut niciodată așa ceva, care-s buni, dulci și iubitori, dar nici față de mine.

Copiii nu învață nimic din renunțările astea ale mele în favoarea lor. Sau, mă rog, învață doar că asta li se cuvine de la oricine, iar eu nu-i vreau egoiști. Nici să mă țină minte așa nu vreau, mama care s-a sacrificat pe altarul fals, pe care singură și l-a clădit. Și nici nu vreau să renunțe la nevoile lor. Asta chiar nu vreau.

Mda, o să ziceți că am luat-o razna, toate astea mi-au trecut prin cap din cauza unui amărât de papanaș? Da. Pentru că înainte de acest papanaș am renunțat la o baie, la o plimbare singură, la o pereche de teniși noi, la un film sau o carte, la o ieșire în Vamă doar cu alți adulți. Ani la rând am tot renunțat. Copiii mei n-au nevoie de mine așa, ei mă iubesc oricum, și dacă le cedez papanașul meu, dar și dacă le zic “hey, tu ai mâncat deja, asta e porția mea și o voi mânca eu.”

E neplăcut să mă descopăr în lumina asta, recunosc. Oglinda în care mă uit acum îmi arată o imagine a mea cu care nu mă mândresc. Dar știu cât e de important că acum o văd, că nu aleg să o ignor. Iar acum, nevoile mele se revoltă, nu mă mai lasă să le bag sub preș, se cer îndeplinite.

Așa că mă gândesc să mai fac o porție de papanași și să-l mănânc eu pe primul. Poate și pe al doilea. Cu mult gem și  smântână fină și grasă.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

Cu ea

– Așteaptă-mă, mi-a zis. M-am răzgândit, vin și eu cu tine la bunica.
Așa că mi-a dat mâna și împreună am trecut strada, către cimitir.
I-am arătat dudele încă verzi și i-am povestit cum le mâncam direct din copac, așa nespălate, în copilărie, până când mă făceam mov din creștet și până-n tălpi. Îi povesteam, ea asculta și mie-mi lăsa gura apă, amintindu-mi de dudele alea grăsane și dulci. Tare bune mai erau.
– Mai spune-mi, îmi zice ea, zâmbind cu ochii la mine. Îmi place așa de tare când îmi povestești.

Așa e, îi place. E singura persoană de pe lume căreia îi place realmente să mă audă vorbind. Poate că în scris sunt coerentă, însă în vorbire nu sunt și n-am fost niciodată. Dar ea nu pare să observe asta. Sau poate că doar când îi povestesc ei ceva sunt coerentă, cine știe?
Mă soarbe din priviri, e unul dintre puținele momente în care mă are doar pentru ea. Mie mi se umezesc ochii, dar întorc capul, îi arăt teiul mare și îi zic să-și imagineze cum va mirosi în curând.
– A iarnă, spune ea. A frig afară, cald în casă și a ceai cu miere.

O salutăm pe bunica și ne așezăm pe bordura mormântului.
– Uite, zice Iris, avem și noi un moment ca fetele. Eu, cu tine și cu bunica.

Smulg buruienile mici și observ că irisul plantat probabil de una dintre mătuși, s-a trecut. E uscat. Ce drăguț, mă gândesc, cineva i-a pus un iris. Iubirea e în gesturi mici, uite, aici, în pământul ăsta e iubire, îmi trece prin cap. Ce frică îmi era înainte de cimitire, ce ciudat că acum nu-mi mai este. Lavanda delicată e înflorită, și adun firele de iarbă crescute în jurul ei.

– Mama, mă întreabă din senin, de ce mereu îmi spui că iubirea e cea mai importantă?
– Pentru că dacă nu te iubește nimeni și nici tu nu iubești pe cineva, atunci înseamnă că ești singur.
– Tu ne iubești pe noi foarte tare, mama, eu știu.
– Foarte, foarte tare, așa e.
– Mai știi când mi-ai zis că dacă atunci când cresc n-o să vin să te vizitez, o să mă cauți până la capătul Pământului ca să mă vezi?
– Mai știu.
– Glumeai?
– Nu, deloc.
– Dar de ce mamele își iubesc așa de tare copiii?
– Pentru că inimile copiilor lor bat pentru prima oară în burțile mamelor. Mamele au atunci două inimi. Mamele își iubesc copiii încă înainte să-i vadă. Îi iubesc cu patimă și dacă sunt întregi și dacă nu, și dacă sunt sănătoși, și dacă sunt bolnavi, îi iubesc oricum ar fi, orice ar zice și orice ar face. Nu se pot abține. Cineva apasă acolo, în sufletul lor, un buton și atunci se aprinde iubirea asta. Șmecheria e că odată aprins butonul, el nu mai poate fi stins niciodată, de nimeni.

Mi se urcă în brațe și o țin acolo o vreme, deși i-am rămas mică. Îi cânt la ureche “you are my sunshine” și preț de câteva minute aproape că nici nu mai respiră. Stă lipită de mama după care tânjește. Acum, pentru o vreme e doar a ei.

– Nu știu ce nume să-i pun, zice, arătându-mi o inimă de plastic mov. Mă gândeam la Mova, dar mai am acasă o păpușă pe care o cheamă așa.
– Ce zici de Lavandă?
– E perfect. Dar pe cealaltă? Că mai am una mov.
– Celeilalte poți să-i spui Violeta.

Îi spun de melodia aia din tinerețile mele. Aia cu Violeta care duce găleata la gunoi. Râde și nu mă crede, așa că o caut pe YouTube și-i dau play. Stăm pe bordura mormântului și ascultăm piesa, Iris râde în hohote când aude versurile. Râd și eu, imaginându-mi cum băieții de la scara 3 întorc capul după Violeta.

– Oare o s-o mai văd vreodată pe bunica? Poate în cer?
– Nu știu. Dar îmi place să cred că da.
– Dar pe tine, după ce o să mori?
– Eu n-am de gând să mor decât când o să fiu foarte, foarte, foarte, foarte, foarte bătrână. Atât de bătrână încât o să uit câți ani am. Așa că nu e cazul să-ți faci asemenea griji acum.

Ne pupam vârfurile degetelor și atingem cu ele poza bunicii de pe cruce. Pa, bunica. Pa, mai venim și data viitoare.

M-a ținut de mână până acasă. Ne-am oprit la liliacul uscat, ne-am uitat la nucile verzi și la cireșele mici, necoapte încă, din copacii de la marginea drumului. Am făcut planuri să culegem flori de tei când înfloresc și să ne întoarcem ca să mâncăm dude grase și dulci când s-or coace.
– Promit, am zis. Îți promit.
Iar ea a zâmbit, apoi m-a strâns mai tare de mână.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

O clipă pentru ele

Una dintre cele mai dificile situații în care se trezește o femeie după ce devine mamă, este aceea în care nu mai e singură niciodată. Sigur că poetic și ca la revistă e să spunem că nici nu ne mai dorim vreodată asta, că nu vrem decât să stam cu copilul tot timpul, să-l protejăm și să-l mângâiem până când pleacă din cuib.

În realitate, multe dintre noi tânjim cu disperare după o gură de aer. Căci o clipă pentru sine, singură, e oxigen pentru cele mai multe mame. O plimbare, o cafea în oraș cu prietenele, o baie, o carte, un film, orice care să nu fie făcut doar după ce adorm copiii, cu prețul unor câteva ore de somn sacrificate.

Timpul ăsta e regenerare pentru mame. E necesar. Important. Pentru că de obicei se dedică familiei și se lasă mereu pe ele deoparte, deși lumii nu-i place să le audă zicând asta, ba chiar le condamnă dacă o fac. O să le acuze că se plâng, și aparent așa ceva nu se face.

Însă, vai, nu toate au norocul sau șansa să primească timpul ăsta. Nu toate au familie care să le ajute cu copiii, nici un sat al lor, nici soț, nici vecini sau prietene, nici bani pentru bone. Nu trăim toate la fel, nu avem aceleași resurse, ce surpriză.

Iar dacă mamele acestea o să arunce un ochi pe internet sau la TV, o să citească și o să audă că numai dacă nu vor nu reușesc să găsească niște timp pentru ele, ce naiba. Că nu vor ele suficient de tare, dacă nu reușesc. Că femeile n-ar trebui să fie doar mame, să nu renunțe la ele așa cu una, cu două. Să pună și ele un fard pe ochi, o rochiță și să iasă în lume, găsesc ele pe cineva să le ia copiii câteva ore. Cumva, e imposibil de crezut că există mame care nu au soluții. Hai mă, că se dau ele rănite, ce naiba, fac pe mamele eroine.

Sau mai sunt situațiile în care nevoia mamelor de a petrece timp fără copii este percepută ca fiind aproape vulgară. Cum să nu vrea să stea cu copiii non-stop? Ce fel de mamă mai e și asta? Doamne ferește, săracii copilașii ei! Oricum ai da-o nu e bine.

Ia haideți mai bine să ne scoatem puțin capurile din bulele în care ne învârtim și să ne uităm în jur. Am putea descoperi că nu trăim cu toții la fel. Iar dacă nu avem cu ce ajuta o mamă care se zbate cu atâtea responsabilități, atunci măcar să ne ținem gurile și să ne vedem de treburile noastre.

Dosar de Mamă e și pe Facebook

De unde să știu eu?

De unde să știu eu cum să cresc copii, dacă ei n-au venit pe lume împreună cu un manual de crescut copiii? Unul în care să scrie negru pe alb ce și cum să fac ca să nu-i stric. Ce simplu ar fi! Și ce greu e să înveți fără manual.

Cât de greu mi-a venit să le dau voie să facă lucrurile care mie nu-mi erau permise în copilărie. Să întrerupă conversații. Să gătească cu mine și să murdărească toată bucătăria. Să plângă aparent fără motiv. Să facă mofturi la mâncare. Să pună o grămadă de întrebări. Să spună nu. Să comenteze. Să mă contrazică. Să facă scene în public.

De unde să știu eu, dacă copilăria pe care o trăiesc ei acum, mie îmi este străină? Dacă instinctele îmi spun ceva, iar creierul altceva? Câteodată le ascult pe ele, altădată pe el, uneori le încurc și iar mi se face teamă c-o să-i stric. C-o să greșesc iremediabil, iar ei doar asta o să își amintească. Greșelile mele, sau pe mine bâjbâind mereu după soluții, alegând prost pentru ei uneori.

De unde să știu eu că ce fac e bine? De unde atâta curaj să cresc copii? Sau poate se numește înfumurare, nu curaj. Să îmi imaginez că știu cum să modelez minți, să plantez idei în creierașe mici, să predau lecții despre siguranță, despre lume și despre viață? Cine mă cred eu, mă rog?

Mă simt de parcă aș face școala de crescut copii la seral. Una la care ba profesorii nu vin la ore, ba mai chiulesc și eu uneori. Iar manualelor le lipsesc pagini și eu mi-am uitat tema acasă, colegul meu de bancă nu mă lasă să copiez de la el și mi-e teamă c-o să rămân corijentă, poate chiar repetentă.

– Stai jos, n-ai promovat la crescut copii, fă bine și pune burta pe carte dacă vrei să nu-i strici pe-ai tăi.
– Nu vreau să-i stric, sigur că nu vreau, dar uite, lipsesc pagini din manual, cum să învăț în condițiile astea?
– Improvizează, asta să faci.
– Dar numai asta fac de când i-am născut, improvizez. Și mă rog neîncetat să nu greșesc prea tare. De asta venisem la școală de crescut copii, ca să nu mai fiu nevoită să improvizez.
– Ei bine, aia e. Descurcă-te!

Dar de unde să știu eu dacă chiar mă descurc? De unde să știu tocmai eu?

Dosar de Mamă e și pe Facebook