Category: Copii

Dau televizorul mai încet şi ascult. Nu, nu cred că e ea, probabil  iar miorlăie pisica aia gri  pe lângă gard. A doua oară când aud, ştiu sigur că nu e nicio mâţă, ci Iris care plânge. În întunericul din dormitor o văd. E în genunchi, are încă ochii închişi, părul îi e lipit de faţă şi suspină în lacrimi. O iau în braţe aşa lungă cum e, pentru că nu poate desface genunchii în sacul de dormit. Îi dau părul de pe faţă şi îi spun că-mi pare rău că n-am auzit-o de prima dată. Îşi pune capul pe umărul meu şi îşi trage nasul. Încă suspină.

Îi mângâi spatele cu mişcări circulare şi largi, în timp ce-i şoptesc iubire în ureche.
– Mama e aici, sunt aici gâzule. Gata, linişteşte-te, ai visat urât. Eşti bine, eşti cu mama.
Nu mai suspină. Îşi suflă nasul, apoi îmi ia faţa în palmele mici.
– Mama, nu peca. Stai şi doimi cu mine.

Stau. După ce o pun în pat, mă întind lângă ea. Stă lipită de mine, cu buzele pe tâmpla mea. Mă pupă. O dată, de două ori, de zece ori.
– Te iubesc, mama. Stai cu mine.
– Şi eu te iubesc, Irisule.
– Până ia steie şi înapoi?
– Da, aşa de tare.
– Stai cu mine?
– Stau, puiule.

Îmi frământă lobul urechii cu degetele până adoarme, la fel cum făceam şi eu cu al mamei când eram copil. Asta mă face să zâmbesc. Îi simt respiraţia regulată şi îi mângâi încet un obraz. Înţeleg, oare a câta oară, că fericirea e în lucrurile mici. În iubirea curată a unui copil. În copilul ăsta al meu.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Suntem amândouă în curte. Ea se plimbă cu motocicleta de plastic, eu strâng de pe sârmă rufele uscate . Deodată, îmi mărturiseşte:
– Mama, mie îmi paţe când te iubeşti cu tata.
Rămân cu gura uşor căscată şi cu câte-o şosetă în fiecare mână.
– Uhm, cum adică, tu puiandră?
– Îmi paţe când vă iubiţi.
– Păi, ne iubim tot timpul.
– Nu. Îmi paţe când vă pupaţi.
Stă călare pe motocicletă şi îmi zâmbeşte. Soarele îi bate în păr, are gropiţe în obraji şi îmi zice că-i place când îl pup pe tată-su.
– Să ne pupăm mai des, mai mult, asta vrei să-mi spui?
– Da, mama, mai pupaţi-vă!

Ea e Iris. Trei ani, o lună şi unsprezece zile.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Dimineaţa a început cu deja clasicul “nu viau să meig ia gădiniţă”. Pe jumătate adormită, mănâncă un mango pe care i l-am tăiat cubuleţe. E morocănoasă. Mie îmi curge nasul şi îmi zvâcnesc tâmplele, din dormitor aud cum M strănută. Aparent, împreună cu Iris, facem şi noi grădiniţa viruşilor.
Când ieşim din casă, Ozzy dă din coadă şi ţopăie în jurul nostru. Îl mângâi pe grumaz, iar el mă linge vesel. Iris începe să râdă, iar eu zic câţiva aleluia în gând.

– Mama, hai să aieigăm cu Ozzy.
Alergăm prin curte până obosim. Iris râde deja în hohote, pe mine mă doare capul şi mai rău.

Pe drum ne oprim să adunăm nuci. Aia nu e bună că încă are coajă, cealaltă e prea mare, aialaltă e murdară, asta însă e perfectă.
– Doamna educatoaie o să-i deseneze o faţă zâmbitoaie.
Mulţumită, bagă nuca mică în buzunar, spre păstrare.

– Mama, uite un meic. Încă unul. Sunt muiţi meic.
– Melci, Irisule, mai mulţi melci.
– Da.
Se ghemuieste lângă ei şi le cânta “Melc, melc, codobelc”.
– Melche, ţe faţi melche?
– Ce faci, melcule. Aşa spunem corect.
– Da. Mie îmi paţe mai mult melche.

Apoi mă întreabă:
– Unde meig ei?
– Cred că tot la grădiniţă. La grădiniţa melcilor.
În ochi i se aprind luminiţe curioase.
– Ia gădiniţa meiţioi?
– Da. Cred că e acolo, uite, în iarbă.
– Şi au acoio doamnă educatoaie?
– Cum să nu.
– Şi cum o cheamă?
– Doamna educatoare Cochilie.
– Nuuuu. O cheamă ca pe educatoaieie mele.

Constat că nu mă mai doare capul. Deşi grădiniţa e la distanţă de maxim zece minute, noi o parcurgem în vreo jumătate de oră. Ne mai oprim şi la casa cu căţel. E mare, dar încă pui. Blănos şi curios, îşi bagă capul între barele gardului şi apoi se chinuie să-l scoată. Iris râde. Ar vrea să-l atingă dar nu-i dau voie. Căţelul îşi lasă capul într-o parte şi ne latră jucăuş.

– Ia ievedeie, caţeiuie. Ne mai vedem şi aitădată.

Ultima oprire o facem la casa cu ciupercuţă. Iris se caţără pe gard şi îi povesteşte ciupercii mov cu buline albe că ea nu vrea să meargă la grădiniţă, dar uite că mama o duce oricum. Ciuperca o ascultă resemnată şi în dimineaţa asta.

– Ia ievedeie ţupeicuţă. Ne mai vedem şi aitădată.

Ajungem la grădiniţă aproape la ora la care se serveşte micul dejun. O îmbrac cu rochia pe care şi-a ales-o de dimineaţă. Şi-o netezeşte cu palmele, încearcă să facă o piruetă şi se supără imediat:
– Nu e iungă, e pia scuită iochiţa asta. Nu-mi paţe.
Simt cum uşor dar sigur, durerea de cap revine.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

A început deja de la trezire.
– Mama, eu nu viau să meig ia gădiniţă. Sunt obosită, azi nu meig.
Acestea fiind spuse, s-a întors cu fundul la mine, apoi şi-a înfundat nasul în cearceaf.

– Păi trebuie să mergi la grădiniţă. Te-aşteaptă copiii şi doamna educatoare.
Bosumflată, îmi zice:
– N-o să mă joc cu copiii. O să pâng toată ziua.
– Ei, nu cred aşa ceva. Poate c-o să plângi puţin, dar sigur nu toată ziua.
– Ba o să pâng muit. Până mâine o să pâng.

O ţinem tot aşa până ieşim pe uşa. Ea îşi târâie picioarele pe stradă, ţine capul plecat ghiocel şi cu vârful ghetei, loveşte castenele şi nucile de pe drum. Încerc s-o înveselesc , însă fără vreun succes. Aşa că schimb foaia şi încep să mă smiorcăi:
– Mama, eu nu vreau să merg la gradinităăăăă.
Ridică privirea şi se uită la mine curioasă. Eu nu mă las:
– Nu merg azi, sunt obosită şi vreau să stau mai bine acasăăăă.

O văd cum începe să înţeleagă ce fac şi imediat intră şi ea în joc. Cu glas grijuliu, îmi spune:
– Dai tebuie să meigi, te aşteaptă copiii şi doamna educatoaie.
– O să plâng toată ziuaaaa. Până mâine o să plâng dacă mă duci la grădiniţă, insist eu.
Îmi mângâie mâna şi-mi zice.
– Ei, o să pângi puţin dacă o să fii tistă, dup-aia o să te joci. Şi dacă pângi, doamna te ia puţin în baţe.
– Dar n-o să dorm la grădiniţă. Şi nici n-o să mănânc, că nu vreau eu, spun bosumflată.
– Tebuie să doimi, că aitfei nu cheşti. Copiii chesc când doim. Şi nu tebuie să mănânci tot, doai ce-ţi paţe. Dacă nu mănânţi, n-o să ai eneigie să te joci.

Mă mângâie pe mână şi aşteaptă încântată să vadă ce-i zic mai departe. Mie-mi vine s-o iau pe sus şi s-o învârt tare, apoi s-o pup până oboseşte.
– Dar o să fiu tristă că tu n-o să fii cu mine, îmi exprim eu îngrijorarea.
– Ştiu. Dai după ţe doimi, vin după tine şi meigem împeună în paic. Şi mie mi-e doi de tine când eşti ia gădiniţă, abia aştept şi eu să vin să te iau.

Râd, cu ochii umezi, dar râd. Îi spun:
– Eşti o mămică foarte bună. Te pricepi tare bine la treaba asta.
– Şi tu eşti o mămică bună. Ţea mai bună!

P.S. Nu, n-a plâns când am lăsat-o la grădiniţă.
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Se mişcă în somn până când ajunge lângă mine. Îmi cuprinde gâtul cu braţul şi îşi pune genunchiul peste piciorul meu. Nasul mic îi e lipit de obrazul meu. Încet de tot, îi dau la o parte o şuviţă de păr care îi acoperă ochii. Mă uit la ea şi mă minunez iar cât de frumoasă este. Îi cunosc chipul pe de rost. Doamne, spun în gând, îţi mulţumesc că ne-ai dat-o nouă, că ne-ai ales pe noi s-o primim.

Deschide ochii şi mă întreabă:
– Mama, e dimineaţă?
– Da, e dimineaţă.
– Azi e sfâişit de săptămâna? Nu meig ia gădiniţă?
– Azi stăm acasă amândouă.

Zâmbetul îi sapă imediat gropiţe drăgălaşe în obraji. Îi ating fruntea. Pe timpul nopţii a avut febră. Acum e bine. Se lasă moale în braţele mele şi-mi spune:
– Mama, mă bucui să te cunosc.
Eu râd, râde şi ea. Îi aşez buclele cu clame mici şi o îmbrac încet, savurând momentul ăsta de apropiere, apoi o întreb:
– Ce vrei să mănânci?
– Cătite, zice pe nerăsuflate. Cu banane şi mieie.
– Îţi face mama cele mai bune clătite.
– Din iume?
– Din univers, nu din lume.

Amestecă ea aluatul şi îl întinde pe toată masa.
– Mama, te supei?
– Dacă ştergi după ce termini, nu, nu mă supăr.
Curăţă cu neîndemânare până când masa arată mai rău decât la început.
– Mama, e bine aşa? Am cuiăţat bine?
– E perfect, mie aproape că nu mi-ai mai lăsat nimic de făcut.

Curând, toată casa miroase a clătite şi vanilie. Cafeaua mea e pe foc. Întorc clătita groasă în tigaie, în timp ce doi ochi mici şi pofticioşi îmi urmăresc fiecare mişcare.
– Mama, e gata?
– Imediat, Irisule.
– O să tai cătiteie pătate?
– Dacă vrei ţi le dai în formă de pătrat, da.
– Viau.

Îi pun bucăţelele în castronel şi mă uit la ea cum înfulecă. Îmi torn cafeaua în cană şi adaug lapte. Acum casa miroase şi mai frumos. A cafea şi clătite. A mine şi a Iris. Ies din casă şi Ozzy mi se freacă de picioare până când aproape mă dărâma. Îl mângâi pe cap şi pe grumaz, apoi îi dau şi lui să mănânce, iar el îmi linge mâna cu recunoştinţă.

Bună dimineaţa, viaţa e frumoasă!
“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Ieri, după ce am luat-o de la grădiniţă, am dus-o pe Iris să se dea cu trotineta, apoi puţin în parc şi am încheiat seara cu o plimbare pe malul mării. La ultima parte au fost doar M şi Iris, iar eu am rămas sa-i aştept în maşină. Şi cum stăteam eu aşa, privind marea în depărtare şi mulţumind universului în gând pentru că Iris s-a simţit bine la grădiniţă, am văzut cum în dreapta mea parca o altă maşină.

La volan, un tânăr domn, iar în spate, tânăra lui soţie am presupus. El a coborât şi a scos din portbagaj un cadru de cărucior şi atunci am înţeles că soţia era în spate cu un bebeluş. Tăticul a atârnat de mânerul căruciorului o paporniţă mare, probabil plină cu şerveţele, biberoane, scutece şi altele trebuincioase unui bebe. Apoi, sub atenta supraveghere a mamei, de parcă ar fi ţinut ouă preţioase de dragon, a scos bebeluşul din maşină şi l-a pus uşor de tot în cărucior.

Înainte să văd bebeluşul, am ştiut sigur că e nou născut. Şi că e primul lor copil. A fost necesar doar să mă uit la cei doi părinţi. Încă erau emoţionaţi, încă nu ştiau ce-i lovise. Ea privea doar bebeluşul, dar el, oh el îşi muta ochii de la bebeluş la mama şi apoi iar la bebeluş. Aveau amândoi cearcăne lungi şi oboseala li se citea pe chipuri. Mama i-a acoperit bebeluşului urechile cu o căciulă minusculă, apoi i-a mângâiat căpuşorul. După care au plecat la plimbare, împiedicându-se unul de altul, neştiind care din ei să împingă căruciorul.

M-am uitat puţin după ei zâmbind şi m-am gândit că ai mei sunt jos pe plajă. Că probabil Iris iar îşi pune nisip în cap, şi iar o să fiu nevoită să-i spăl părul, în timp ce ea o să protesteze că-i intră şamponul în ochi. Iar eu o să-i spun că ea e Mica Sirenă şi că uite ce păr roşu frumos şi lung are. Iar ea o să mă întrebe “Chiar mama, e ioşu? E ioşu păiu meu?”

Oameni buni,faceţi copii, chiar dacă-i greu. Faceţi copii, pentru că ei nu vă aduc doar cearcăne. Faceţi copii, că tare fain e să fii părinte.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Mă vede şi i se luminează faţa. Apoi îşi întoarce privirea. Rămân în uşă şi o strig. Ea stă pe maşinuţa de jucărie, cu volanul între mâini şi mă ignoră, se uită la totoşii din picioare. Ştiu că a aşteptat momentul ăsta toată ziua. Că a şi dormit, ştiind că după somn mai durează doar puţin şi vin după ea. Totuşi, acum nu mă vrea. Mă pedepseşte. E supărată şi vrea să înţeleg asta. Are trei ani. Trei ani în care a stat doar cu mine, zi de zi, noapte de noapte.

Acum, stă cu necunoscuţi. Nu înţelege de ce e nevoie să vină aici, la grădiniţă. Jucăriile ei de acasă sunt mai drăguţe, nu trebuie să le împartă cu nimeni, acasă nu plânge nici un alt copil, acasă e mama. O strig din nou. Îşi ridică privirea, însă tot nu vine la mine. Ştiu că ar vrea să-mi sară în braţe şi nu înţelege ce o opreşte să facă fix asta.

Dar eu înţeleg. Simte că am trădat-o, chiar dacă acum am cel mai blând zâmbet pe buze. Dimineaţă am lăsat-o şi n-am privit în urmă. Simte că am abandonat-o, că nu m-am gândit la suferinţa ei, că am lăsat-o când ea n-a vrut să rămână. Înghit cu greu nodul pe care-l simt în gât.

Mai târziu, o ducem să se plimbe cu trotineta. Special pentru activitatea asta, ca să ne putem  plimba împreună, am cumpărat şi o trotinetă pentru adulţi. Însă nu se bucură. Nu vrea să se plimbe cu mine, vrea doar cu tată-su. Doar puţin. Nu e mulţumită de casca de protecţie, de ce e mov şi nu roz, nu vrea să ţină banana că are coajă, nu vrea să o luăm pe drumul ăla cu maşina, nu e bine că îi intră soarele în ochi, nu, nu, nu, nimic nu e aşa cum ar trebui să fie.

Se aşează cu fundul pe trotinetă şi îl invită şi pe tată-su să facă la fel. Apoi, îi spune ca un om mare:
– Tata, eu sunt puţin înghijoiată.
– De ce, puiule?
– Pentu că nu-mi paţe ia gădiniţă.

Mi se umplu ochii cu lacrimi fără să mă pot controla. M îi povesteşte cum şi el se îngrijora când era mic, că şi el a fost la grădiniţă cândva.
– Şi tu tata ieiai înghijoiat?
– Da, foarte îngrijorat.
– De ţe? Că nu venea mama să te ia?
– Da.
– Mama mea?
– Nu, mama mea.
– Bunica?
– Da. Dar ea venea în fiecare zi. Aşa cum vine mama după tine. Când am înţeles asta, nu mi-am mai făcut griji. Ştim că-ţi e greu.
– E gheu tata, nu viau să meig ia gădiniţă.

Vorbeau aşa unul cu celălalt, cu spatele la mine şi fundurile pe trotinete, iar eu îmi ştergeam ochelarii de lacrimi. La naiba, am ştiut că va fi greu, însă suferinţa asta pictată pe faţa ei frumoasă, îmi rupe sufletul. Mă bucur însă că îşi verbalizează emoţiile, că ne spune în ce fel îi e greu, chiar şi că mă pedepseşte pe mine, dacă asta o ajută.

Azi e vineri şi mă bucur că urmează două zile în care o avem pentru noi, acasă. Vor fi zile pentru reconectare, pentru exprimat emoţii.
Sper că la voi a fost mai bine!

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

No hai c-am ajuns şi-n punctul ăsta. Azi dimineaţă mi-am lăsat copila cu două doamne pe care le-am văzut prima dată în viaţa mea şi cu o gaşcă de copii agitaţi, am strâns-o la piept, am pupat-o apăsat, i-am spus c-o iubesc cu cel mai mare zâmbet pe care mi l-am putut afişa pe faţă, şi-am plecat. Fără să mă uit în urmă.

Da, ştiu că multe mame aleg să rămână lângă copil, să stea în hol, să-i mai dea o îmbrăţişare, ştiu despre adaptarea blândă. Nu zic că nu e ok, spun doar că în acelaşi timp, îmi cunosc copilul şi ştiu cum e mai uşor pentru el. Eu ca mamă îmi asum o despărţire scurtă.

Iris e la grădiniţă. Eu sunt acasă. Tată-su e la serviciu. Adică eu sunt singură. În toată casa şi curtea, da! E şi Ozzy pe-aici, dar el doar îmi cere o mângâiere pe botul lung, apoi se tolăneşte leneş în iarbă.

Deci aşa se simt mamele când îşi lasă copilul în prima zi la grădiniţă. Pierdute. Vinovate. Libere. Nu ştiu voi, dar eu aşa mă simt. Vreţi să ştiţi ce am făcut când m-am întors de la grădiniţă?

Am muncit. Apoi, m-am învârtit puţin prin toate camerele. Am aranjat paturile. Am mâncat întinsă pe canapea, cu farfuria în poală, în faţa unui episod din “Suits”. N-am înţeles nimic din el pentru că mă întrebam dacă Iris plânge, dacă o ia cineva în braţe s-o consoleze în cazul în care urlă de tristeţe. M-am jucat puţin cu Ozzy. M-am plimbat iar prin casă. Am deschis frigiderul de câteva ori şi m-am uitat la bucata de tort rămasă de la ziua lui Iris, dar nu m-am putut consola cu ea pentru că #SeptembrieFărăZahăr.

M-am întrebat dacă avem oare ţigări ascunse prin casă. Nu cred c-aş fi fumat, dar oare avem? M, avem? Am vorbit cu alte mame pe Facebook despre cât de agitate eram. Unele fuseseră pe furiş la grădiniţă să spioneze copiii şi mi-au spus că Iris nu plânge. Am pus haine la spălat.

Am făcut un duş. Singură! Fără să-mi arunce nimeni jucării de plastic în cadă, fără să cânt “Răţuştele mele”. Mint, am cântat, dar doar în gând.
Am vrut să citesc, mai am 200 de pagini dintr-o carte absolut fantastică, însă n-am reuşit să urmăresc propoziţiile.

Imediat e ora trei. La patru mă duc să-mi iau copila. Hai că aproape a trecut. La voi cum fost?

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook