Tiribombe

20667993_1639527122755057_1954152961_n

Încă suntem în vacanță la bunici şi s-a nimerit ca în weekendul ăsta să aibă loc zilele oraşului. Da, alea pe care omul din provincie le aşteaptă cu nerăbdare, prilej de ieşit în fiecare seară până la ore nepermise altădată. Cu concerte şi tarabe pline de nimicuri, tiribombe, nori din vată de zahăr şi aer mirosind a grătare sau popcorn. Aseară am vrut să vedem o trupă rock formată din cinci copii de 12 şi 13 ani. Wings of Hope le zice lor şi sunt de-a dreptul fabuloşi, dați o căutare dacă v-am gâdilat curiozitatea.

Însă înainte, ne-am dus la tiribombe,  pentru Iris fiind prima dată. S-a plimbat în trenuleț şi s-a dat în toate chestiile alea de învârtit copii de vârsta ei, apoi, prinsă în chingi, a sărit pe saltea (spre statul repetat de inimă al mă-sii).

Şi în timp ce se plimba roată cu trenulețul-omidă, iar noi o aşteptam să ajungă iar în dreptul nostru ca să-i facem cu mâna, m-am uitat în jur.

Părinți, bunici, mătuşi şi frați mai mari, toți stăteau cu gura pâna la urechi, urmărindu-şi copilul cu privirea. Toți pândeau zâmbetul şi bucuria celui mic, fluturau mâinile către el şi se bucurau în general, de parcă pe ei îi plimba în bucle omida călătoare şi nu pe cel mic.

În toată atmosfera aia plină de luminiţe şi zgomote ţipătoare, de baloane colorate, Mickey Mouse şi maşinuţe, am avut un moment în care am simţit bucuria fiecărui copil şi fiecărui părinte în parte. Pentru că numai un copil care se plimbă prima dată în viaţă cu un trenuleţ pe măsura lui, ştie să se bucure în felul ăla. Iris stătea cu capul lăsat pe spate, bucurându-se de curentul care-i răcorea faţă.

Ne-a făcut de vreo două ori cu mâna când a trecut pe lângă noi, apoi a continuat călătoria aproape fără să ne mai caute cu privirea. Nici nu era nevoie, ştia că suntem acolo s-o veghem, ştia că poate doar să se bucure, să lase vântul ăla răcoros să-i fluture cârlionţii pe lângă chip.

Adulţii nu mai ştiu să se bucure în felul ăsta, adulţii au pierdut trenuleţul-omidă sau poate n-au mai ştiut din ce staţie să-l ia. Aş vrea ca domnul de la care am cumpărat biletul de cinci lei, să oprească trenul, să mă lase şi pe mine să urc, să stau şi eu lângă toţi copiii, cu capul pe spate şi ochii închişi. Să călătoresc liniştită ştiind că acolo, cineva stă şi mă veghează, să nu-mi fie frică şi să zâmbesc tot drumul.

Să fac din când în când cu mâna persoanei care mă iubeşte necondiţionat şi care se bucură de bucuria mea. Să-mi doresc să nu se mai termine niciodată. Dar eu nu sunt copil, şi domnul de la bilete nu mă lasă să urc în tren. Şi nici dacă aş urca nu m-ar veghea nimeni.
Aşa că o să stau aici pe margine şi-o să-i fac copilei cu mâna, şi în turele când se uită la mine dar şi cele în care încă are capul dat pe spate şi merge cu vântul în faţă.

“Dosar de Mamă” e şi pe Facebook

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s